Codul muncii: art.193, 195;
Codul Civil: art.969.
Prevederile legale nu interzic încheierea între părţile raportului de muncă a unor acte adiţionale la contractul individual de muncă, care să prevadă obligaţia salariatului ce a beneficiat de cursuri de formare profesională, cu o durată mai mică de 60 de zile, de a munci pentru angajatorul ce a suportat asemenea cheltuieli.
Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale – Decizia civilă nr. 332/14 februarie 2011.
Prin acţiunea de dreptul muncii înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, sub dosar nr.1400/85/2010, reclamanta S.C. „M.S. S.C.S.” Sibiu a chemat în judecată pârâta L.A.L. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa:
– să fie obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1000 EURO, în c/v în lei la data plăţii, reprezentând cheltuieli efectuate de reclamantă pentru pregătirea şi dezvoltarea profesională a pârâtei;
– să fie obligată pârâta la cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii a arătat că pârâta a fost angajata societăţii reclamante, în perioada mai 2009 – februarie 2010, conform contractului individual de muncă nr.898/11.05.2009, înregistrat la I.T.M. Sibiu, sub nr. 626777/19.05.2009.
La data de 11.06.2009, între reclamantă şi pârâtă s-a încheiat actul adiţional la contractului individual de muncă al pârâtei, înregistrat sub nr. 962/11.06.2009, potrivit căruia pârâta urma să participe la un curs de formare, dezvoltare şi adaptare profesională, pentru a răspunde cerinţelor postului ocupat, curs desfăşurat în perioada 30.06.2009 – 18.07.2009.
Prin actul adiţional care stipula că toate costurile pentru cursul de perfecţionare urmează să fie suportate de către angajator, s-a stabilit şi obligaţia angajatei de a nu avea iniţiativa încetării raporturilor de muncă cu reclamanta timp de un an de la terminarea cursului, sub sancţiunea suportării costurilor cursului.
Cum pârâta şi-a înaintat demisia la data de 5 februarie 2010, nerespectând clauza din actul adiţional, reclamanta a acţionat-o în judecată.
În drept, a invocat disp.art.193 şi urm. şi 281 şi urm. Codul muncii.
Pârâta L.A.L. a formulat întâmpinare solicitând respingerea acţiunii ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.
Totodată, pârâta a formulat o cerere reconvenţională prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a actului adiţional.
În motivarea întâmpinării pârâta a arătat, în esenţă, că deşi a semnat actul adiţional la contractul individual de muncă, în urma cursului nu a deprins aptitudini noi şi nu şi-a desăvârşit în nici un fel pregătirea profesională.
Pe de altă parte, a arătat că angajatul nu poate avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă, numai dacă durata cursului este mai mare de 60 de zile, conf. art. 195 al.3 Codul muncii.
În drept, a invocat art.115-118 Cod proc.civ.
Cu privire la cererea reconvenţională pârâta, reclamantă – reconvenţională a solicitat să se constante că din conţinutul actului adiţional nu rezultă modalitatea de concretă de formare profesională, fapt care determină nulitatea acestuia.
În drept, a invocat disp. art. 193,194 şi 195 Codul muncii.
Prin sentinţa civilă nr.862/28.09.2010 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosar nr.1400/85/2010, s-au respins acţiunea de dreptul muncii formulată de reclamanta S.C. „M.S.” S.C.S. Sibiu împotriva pârâtei L.A.L. şi cererea reconvenţională formulată de reclamanta reconvenţională L.A.L. împotriva pârâtei reconvenţional S.C. „M.S.” S.C.S SIBIU.
În motivarea acţiunii sale a arătat că pretenţiile părţilor din acţiunea principală şi din cererea reconvenţională sunt nefondate.
Astfel, sub un prim aspect a reţinut că obiectul cauzei îl constituie acordarea unor despăgubiri pentru organizarea de către reclamantă a unor cursuri de perfecţionare în Germania, cursuri ale căror costuri au fost suportate de către reclamantă şi de care a beneficiat şi pârâta.
Din economia art.195 Codul muncii, rezultă că salariaţii care au beneficiat de un curs sau stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile, în cond.art.193 al.(2) lit. b şi al. (3) nu pot avea iniţiativa încetării raporturilor de muncă, o perioadă de cel puţin 3 ani, de la absolvirea cursului.
În speţă, din probele administrate instanţa a reţinut că reclamanta a putut face dovada doar a unei perioade de 30 de zile de perfecţionare (filele X), astfel încât orice alte discuţii, cu privire la încadrarea acţiunii în dispoziţiile art. 194 şi 195 Codul muncii, devin de prisos.
Dacă perfecţionarea nu a durat cel puţin 60 de zile, condiţie „sine qua non”, prevăzută de lege, pentru admisibilitatea unei acţiuni în pretenţii fundamentată pe acest text de lege, nu suntem în prezenţa unui curs de perfecţionare în sensul art. 193 Codul muncii şi deci, nu putem vorbi despre despăgubiri.
Nici măcar „oferta” pârâtei de a plăti despăgubiri proporţional timpului rămas nelucrat, nu poate fi primită deoarece ea excede cadrului legal stabilit în această materie.
În privinţa cererii reconvenţionale, s-a apreciat de către prima instanţă că cererea de constatare a nulităţii actului adiţional, invocată de pârâta reclamantă – reconvenţională, este nefondată şi a respins-o în consecinţă.
Astfel, s-a reţinut că actul adiţional consfinţeşte o convenţie încheiată între părţi, menită să creeze cadrul în care urmează să se desfăşoare pregătirea profesională a pârâtei, reclamantă – reconvenţională.
Pârâta recunoaşte că a semnat actul dar a apreciat că acesta nu oferă suficiente elemente care să stabilească în ce anume constă perfecţionarea sa profesională. Cu privire la această lipsă din actul adiţional s-a apreciat că nu este de natură să atragă nulitatea actului, atâta timp cât acesta face trimitere la perioada şi locul în care se va desfăşura cursul, celelalte elemente urmând a fi identificate prin programul de curs şi tematică.
Pentru aceste considerente, atât acţiunea principală cât şi cererea reconvenţională au fost respinse ca nefondate, în baza art. 193, 194 şi 195 Codul muncii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal de 10 zile prevăzut de art.80 din Legea nr.168/1999, reclamanta S.C. „M.S.” S.C.S. Sibiu criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând modificarea în parte a hotărârii, în sensul admiterii acţiunii principale.
În dezvoltarea motivelor sale de recurs, a susţinut că soluţia instanţei de fond se întemeiază pe interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art.193 şi art.195 Codul muncii.
În acest context, a arătat că dacă art.193 din Codul muncii, lasă la latitudinea angajatorului şi a salariatului stabilirea drepturilor şi obligaţiilor ce le revin în ce priveşte formarea profesională a angajaţilor, art.195 reglementează situaţia specială în care cursul de formare depăşeşte 60 de zile, obligaţia salariatului de a nu părăsi din proprie iniţiativă unitatea şi consecinţele ce decurg în cazul în care salariatul încalcă această interdicţie.
Prin urmare, recurenta reclamantă susţine că prezenta cauză se circumscrie prevederilor art.193 din Codul muncii, care dă posibilitatea părţilor ca, de comun acord, să stabilească modalitatea concretă de pregătire profesională, drepturile şi obligaţiile părţilor, durata formării profesionale şi orice alte aspecte legate de acest domeniu, inclusiv obligaţiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională.
În drept, a invocat art.299 şi urm. Cod procedură civilă, art.284 şi urm. Codul muncii.
Prin întâmpinarea depusă, intimata pârâtă L.A.L. a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarata de reclamantă şi menţinerea sentinţei pronunţate de prima instanţă, cu motivarea că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a art.195 Codul muncii.
Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, sub toate aspectele conform art.304/1 Cod procedură civilă, precum şi din oficiu, în limitele statuate de art.306 alin.2 Cod procedură civilă, Curtea constată că prezentul recurs este fondat pentru următoarele considerente:
Art. 193 din Codul muncii prevede:
„(1) Participarea la formare profesională poate avea loc la iniţiativa angajatorului sau la iniţiativa salariatului.
(2) Modalitatea concretă de formare profesională, drepturile şi obligaţiile părţilor, durata formării profesionale, precum şi orice alte aspecte legate de formarea profesională, inclusiv obligaţiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, se stabilesc prin acordul părţilor şi fac obiectul unor acte adiţionale la contractele individuale de muncă.”
În cauză, între cele două părţi s-a încheiat, l data de 11.06.2009, actul adiţional la contractului individual de muncă al pârâtei, înregistrat sub nr. 962/11.06.2009, potrivit căruia pârâta urma să participe la un curs de formare, dezvoltare şi adaptare profesională, pentru a răspunde cerinţelor postului ocupat, curs desfăşurat în perioada 30.06.2009 – 18.07.2009 (f.X)
La art.4 din actul adiţional s-a stipulat obligaţia angajatei de a nu avea iniţiativa încetării raporturilor de muncă cu reclamanta timp de un an de la terminarea cursului, sub sancţiunea suportării costurilor cursului.
În data de 05.02.2010 pârâta şi-a înaintat demisia motiv pentru care reclamant a înaintat prezenta acţiune.
Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art.195 alin.1 din Codul muncii, salariaţii ce au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile, în condiţiile art. 194 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) nu pot avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă o perioadă de cel puţin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesională.
Aceste dispoziţii legale sunt instituite în scopul protejării angajatorului, care a suportat cheltuielile legate de formarea profesională a salariatului pe o durată ce depăşeşte 60 de zile, şi în condiţiile în care acesta nu poate beneficia de cunoştinţele salariatului a cărui pregătire a asigurat-o.
Cu toate acestea prevederile legale nu interzic încheierea între părţile raportului de muncă a unor acte adiţionale la contractul individual de muncă, care să prevadă obligaţia salariatului ce a beneficiat de cursuri de formare profesională, cu o durată mai mică de 60 de zile, de a munci pentru angajatorul ce a suportat asemenea cheltuieli, astfel că interpretarea dată art.193 Codul muncii, de către prima instanţă este nelegală, după cum în mod corect susţine recurenta.
Mai mult potrivit prevederilor art.193 Codul muncii, participarea salariatului la formarea profesională poate avea loc la iniţiativa angajatorului sau a salariatului, modalitatea concretă de formare profesională, drepturile şi obligaţiile părţilor şi orice alte aspecte, inclusiv obligaţiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile de formare profesională se stabilesc prin acordul părţilor şi fac obiectul unor acte adiţionale la contractele individuale de muncă.
În raport de dispoziţiile art.193 Codul muncii, ce prevăd în mod expres posibilitatea încheierii între părţile raportului de muncă a unor acte adiţionale care să reglementeze inclusiv obligaţiile contractuale ale salariatului faţă de angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională a pârâtei, actul adiţional nr.962/11.06.2009 la contractul individual de muncă încheiat de recurentă cu intimata este legal şi valid, şi apt de a produce efecte juridice.
În consecinţă, constatând că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată faţă de recurenta ce a suportat cheltuielile legate de formarea sa profesională, de a lucra cel puţin 1 an de la terminarea cursului în cadrul societăţii, în raport şi de dispoziţiile art.969 Cod civil, Curtea apreciază că în sarcina intimatei pârâte a luat naştere obligaţia alternativă de a suporta cheltuielile de formare în sumă de 1000 Euro, la contravaloarea în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.312 alin.1 şi art.81 alin.1 din Legea nr.168/1999, Curtea a admis ca fondat recursul declarat de societatea reclamantă şi a dispus modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii principale.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Potrivit art.274 Cod procedură civilă, pârâta intimată a fost obligată să plătească reclamantei recurente suma de 2430 lei cheltuieli de judecată la fond şi în recurs.
