– Legea nr.329/2009
Opţiunea între suspendarea plăţii pensiei pe durata exercitării activităţii şi încetarea raporturilor de muncă, de serviciu sau a actului de numire în funcţie a fost impusă prin prevederile Legii nr.329/2009 (art.18, 20) şi justificată de un scop legitim, prin adoptarea legii amintite urmărindu-se combaterea “crizei economice, fenomen mondial, ce afectează structural economia românească”, datele de natură financiară şi prognozele efectuate de autorităţile abilitate în domeniu conturând “imaginea unei crize economice profunde, care poate pune în pericol stabilitatea economică a României şi, prin aceasta, ordinea publică şi siguranţa naţională”.
Posibilitatea instanţei interne de a nu da eficienţă normei interne este limitată la domeniul drepturilor fundamentale, iar nu la orice domeniu de reglementare, dreptul la cumulul pensiei cu salariul nereprezentând un drept fundamental a ordinii juridice interne şi nici un drept fundamental din cele protejate de ordinea juridică comunitară, raportat la drepturile şi libertăţile recunoscute în genere prin acte constituţionale ca fiind fundamentale.
Teoria drepturilor câştigate, înţeleasă în sensul celor invocate de recurent, ca imposibilitate a statului de a adopta măsuri prin care se limitează exerciţiul dreptului de cumul al pensiei cu salariul, ar depăşi cu mult protecţia oferită chiar de către art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO, dreptul puterii legiuitoare de a adopta măsuri ca cea supusă analizei fiind supus cenzurii instanţei naţionale sau Curţii Europene numai prin prisma verificării anumitor cerinţe.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE, DECIZIA CIVILĂ NR.3682 din 03.06.2011)
Prin sentinţa civilă nr.6784/01.10.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia VIII-a Civilă Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată reclamantul O.D., în contradictoriu cu pârâtul M.Ap.N, având ca obiect contestaţia formulată împotriva deciziei nr.***/26.01.2010, emisă de CCP din cadrul M.Ap.N.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamantul O.D. a fost cadru militar activ până la data de 23.07.2004, data când a fost pensionat din rândul cadrelor militare, astfel cum rezultă din decizia de nr.***/08.08.2004.
Reclamantul desfăşoară în continuare activitate, în funcţia de referent I A, în cadrul P.M. de pe lângă T.M.B., după cum rezultă din carnetul de muncă al acestuia.
La 17.12.2009 reclamantul, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.329/2009, a depus declaraţie pe proprie răspundere, în sensul că optează pentru continuarea activităţii şi suspendarea plăţii pensiei pe care o primeşte de la M.Ap.N.
În consecinţă pârâtul a emis decizie de suspendare a plăţii pensiei nr.***/17.12.2009.
Reclamantul a contestat aceasta decizie la comisia de contestaţii pensii a M.A.I., aceasta contestaţie fiind respinsă ca inadmisibilă de Comisie, cu motivarea că aceasta are competenţă în a soluţiona contestaţiile vizând deciziile de stabilire a drepturilor de pensie şi pe cele de respingere a cererilor de pensionare.
Critica formulată cu privire la decizia comisiei de contestaţii pensii a fost apreciată de Tribunal ca nefondată, având în vedere că Legea nr.164/2001 instituie procedura prealabilă a contestării deciziei de pensionare la Comisia Contestaţii pensii (art.54 din Legea nr.164/2001) numai cu referire la deciziile emise în conformitate cu dispoziţiile art. 53 din lege, respectiv numai în ce priveşte deciziile emise în stabilirea dreptului la pensie sau cu privire la respingerea cererii de pensionare.
Instituind o procedură prealabilă administrativă, dispoziţiile art.54 din Legea nr.164/2001 nu pot fi extinse prin analogie şi asupra altor situaţii, care nu sunt expres reglementate de textul de lege.
În orice caz, soluţia Comisiei de Contestaţii Pensii nu îngrădeşte în nici un fel dreptul reclamantului de a contesta decizia de suspendare a pensiei, astfel cum s-a susţinut, acesta având deschisă calea unei contestaţii în fata instanţei de asigurări sociale, fără a fi condiţionat de îndeplinirea procedurii prealabile.
În ce priveşte cauzele de nulitate absolută şi relativă invocate de reclamant, prima instanţă a reţinut următoarele:
Dispoziţiile art. 38 din Codul muncii nu sunt aplicabile situaţiei reclamantului, întrucât dispoziţia invocată se aplică salariaţilor, reprezentând o măsura de protecţie a acestora, menită să le asigure exerciţiul neîngrădit al drepturilor în cadrul raporturilor de muncă.
Se impune practic prin acest text legal o limitare a libertăţii contractuale, justificată de intenţia de protejare a salariatului de eventuale abuzuri sau ameninţări exercitate în timpul negocierilor purtate cu angajatorii, cu privire la drepturile şi obligaţiile izvorând din raporturile de muncă.
Această situaţie particulară nu poate fi generalizată în sensul dorit de reclamant, astfel încât nu se poate aprecia că art.38 din Codul muncii reprezintă o normă de generală aplicare, tuturor raporturilor contractuale şi actelor juridice încheiate de o persoană, fără legătură cu raporturile sale de muncă, cu singura condiţie de a fi angajat.
Susţinerea vizând nulitatea relativă a actului de opţiune, motivată de vicierea consimţământului sau prin ameninţarea cu pierderea locului de muncă, a fost apreciată de Tribunal ca nedovedită sub aspectul existenţei unei reale ameninţări nelegitime, de natură a-l determina pe reclamant să semneze actul de opţiune.
Dispoziţia legală privind necesitatea formulării unei opţiuni este prevăzută de lege şi justifică un scop legitim astfel că teoria ameninţării cu un rău imediat şi injust nu îşi găseşte acoperire în cauză.
În ce priveşte valabilitatea opţiunii exprimate în temeiul art.18 din Legea nr.329/2009, Tribunalul a reţinut că reclamantul a invocat, în susţinerea tezei sale vizând nulitatea absolută a opţiunii exprimate (ca act juridic) existenţa unui conflict între prevederea din dreptul intern, care i-a impus exprimarea unei opţiuni între plata pensiei şi păstrarea locului de muncă, pe de o parte, şi dreptul comunitar, pe de altă parte, solicitând judecătorului naţional a constate preeminenţa dreptului comunitar asupra celui intern.
Tribunalul a constatat că judecătorul naţional este chemat să aprecieze în prima instanţă asupra compatibilităţii legislaţiei interne cu dreptul comunitar şi, de asemenea, că are obligaţia ca, în măsura în care constată o astfel de incompatibilitate, să înlăture de la aplicare norma internă şi să aplice direct norma comunitară, însă numai în măsura în care aceasta este constituită dintr-o prevedere a unui Tratat, anexele şi protocoalele adiţionale la acestea, având în vedere că directivele au efect direct numai la nivel vertical iar nu şi orizontal, cu alte cuvinte se adresează Statelor membre şi nu pot fi invocate în raporturile cu persoane fizice (Faccini Dori vs. Recreb, cauza C91/92).
Aplicarea directă orizontală a directivelor este posibilă numai în situaţia în care Statul parte nu a luat măsurile de transpunere a acestora în dreptul intern sau a procedat la transpunerea incompletă iar termenul de transpunere a expirat (Erich Dillenkofer si altii c. Bundesrepublik Deutschland, cauzele conexe C-178/94, C-179/94, C-189/94 şi C-190/94).
În speţă, referitor la conflictul invocat de reclamant dintre norma de drept intern – art.18 şi 20 din Legea nr.329/2009, prin care se limitează dreptul la a cumula pensia cu salariul, şi cea de drept comunitar – Directiva nr.93/98/CEE a Consiliului privind armonizarea duratei de protecţie a dreptului de şi a anumitor drepturi conexe, înlocuită cu Directiva nr.2006/116/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind durata de protecţie a dreptului de autor şi a anumitor drepturi conexe, Tribunalul a constatat că cele două directive ocrotesc în mod expres dreptul de autor şi drepturile conexe acestuia, astfel încât nu poate exista un conflict între norma internă de dreptul muncii şi asigurări sociale şi normele comunitare de protecţie a dreptului de autor, pentru simplul fapt că ele privesc materii diferite, cu specific anume.
Suplimentar, deşi reclamantul nu a invoca în mod expres vreo altă norma comunitară cu care reglementările interne s-ar afla în conflict, Tribunalul a reţinut că susţinerile reclamantului fac trimitere la dispoziţiile art.1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie precum şi la principiul ocrotirii drepturilor câştigate.
Sub aceste aspecte, Tribunalul a constatat că dreptul de a cumula pensia cu salariul nu poate reprezenta un drept fundamental al ordinii juridice interne, prin însăşi natura şi importanţa acestui drept raportat la alte drepturi şi libertăţi, recunoscute în genere prin acte constituţionale ca fiind fundamentale.
Chiar dacă s-ar aprecia că acest drept are caracter fundamental, prin hotărârea pronunţată de CJC Europene în cauza Hauer (13 decembrie 1979), s-a reţinut că drepturile fundamentale nu sunt absolute, ci trebuie luate în considerare în raport cu rolul pe care îl joacă în societate.
Se pot aduce limitări exerciţiului acestor drepturi, mai ales în cadrul unei organizări comune a pieţei, cu condiţia ca aceste limitări să corespundă efectiv obiectivelor de interes general urmărite de Comunitate şi să nu reprezinte, în raport de scopul urmărit, o ingerinţa disproporţionată şi intolerabilă care ar aduce atingere însăşi substanţei drepturilor.
Prin urmare sunt permise limitări ale exerciţiului unui drept dacă sunt justificate, proporţionale cu scopul urmărit şi dacă nu afectează însăşi substanţa dreptului.
În speţă, dispoziţiile art.18 din Legea nr.329/2009 limitează exerciţiul dreptului de a cumula pensia cu salariul pentru perioada determinată de timp în care sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: 1. cuantumul pensiei să fie mai mare decât venitul mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi 2. pensionarul să desfăşoare activităţi profesionale pe bază de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire în funcţie în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor comerciale la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ-teritorială.
Cu alte cuvinte interdicţia vizează dreptul de a cumula pensia (indiferent dacă aceasta este plătită de la bugetul asigurărilor sociale sau de la bugetul de stat) cu salariul plătit de la bugetul de stat.
Potrivit expunerii de motive care au determinat adoptarea Legii nr.329/2009, scopul acesteia este combaterea “crizei economice, fenomen mondial ce afectează structural economia românească”, datele de natură financiară, precum şi prognozele efectuate de autorităţile abilitate în domeniu conturând “imaginea unei crize economice profunde, care poate pune în pericol stabilitatea economică a României şi, prin aceasta, ordinea publică şi siguranţa naţională”. Această situaţie a impus “adoptarea unor măsuri cu caracter excepţional, care, prin eficienţa şi promptitudinea aplicării, să conducă la reducerea efectelor sale şi să creeze premisele relansării economiei naţionale”.
Or, astfel cum a reţinut şi CC în decizia nr.1414/4 noiembrie 2009, “justificarea unei astfel de limitări rezidă în degrevarea bugetului de stat, respectiv a celui al asigurărilor sociale de stat, într-o măsură care nu afectează veniturile persoanei sub pragul salariului mediu brut pe economie. Prin urmare, măsura adoptată este proporţională cu situaţia care a determinat-o, fiind rezultatul unui echilibru între scopul declarat al legii şi mijloacele folosite în realizarea lui, şi este aplicată în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei”.
Cu alte cuvinte prima instanţă a apreciat, pe de o parte, că dreptul la cumul invocat de reclamant nu este un drept fundamental dintre cele protejate de ordinea juridică comunitară, şi, pe de altă parte, că şi în situaţia în care ar putea fi apreciat ca fiind un drept fundamental, normele juridice interne ce prevăd limitarea temporara şi condiţionată a acestuia nu vin in conflict cu principiul ocrotirii drepturilor câştigate.
În ce priveşte incidenta în cauza a art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie, Tribunalul a reţinut că atât salariul cât şi pensia reprezintă, conform practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, un “bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adiţional, astfel că toate principiile aplicabile în general în cauzele interesând art.1 din Protocolul 1 sunt in egala măsura relevante când vine vorba despre drepturile de pensie, fără însă ca aceasta să însemne că se garantează vreun drept la o pensie de un anumit cuantum (Andrejeva v. Letonia).
Reclamantul pretinde ca dispoziţiile art.18 şi 20 din Legea 329/2009, care îi impun să opteze între pensie şi salariu, sub sancţiunea de a îşi vedea încetat de drept, la expirarea termenului de opţiune, contractul colectiv de muncă constituie o ingerinţa în dreptul său de proprietate, incompatibilă cu art. 1 din Protocolul 1 adiţional.
În cauză, s-a reţinut de către prima instanţă că nu avem de-a face cu o privare de proprietate, dreptul reclamantului la pensie rămânând în vigoare, ceea ce se suspenda fiind numai exerciţiul acestuia, respectiv încasarea pensiei.
Este adevărat că suspendarea dreptului la încasarea pensiei constituie o ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului astfel încât, sub acest aspect, instanţa apreciază că această ingerinţă trebuie analizată pe tărâmul art.1 din Protocolul 1 Adiţional.
Este de asemenea indiscutabil faptul că această ingerinţă este prevăzută de lege, Legea nr.329/2009, fiind îndeajuns de previzibilă şi accesibilă în sensul dezvoltat de practica Curţii.
CEDO a afirmat în repetate rânduri, în practica sa constantă, că în ce priveşte cunoaşterea directă a societăţii şi a nevoilor acesteia, că autorităţile naţionale sunt mai bine plasate decât judecătorii internaţionali atunci când vine vorba despre aprecierea “interesului public”, revenindu-le aşadar în primul rând acestora să aprecieze asupra existenţei unei probleme de interes public. De aceea, în acest domeniu, ca şi în altele ce fac obiect de protecţie a Convenţiei, autorităţile naţionale dispun de o anumită marjă de apreciere. În plus, noţiunea de “interes public” este în mod necesar pasibilă de o interpretare extensivă (The former king of Greece vs. Greece, Application no. 25701/94).
Curtea apreciază de acea că marjă de apreciere de care dispun autorităţile naţionale în implementarea politicilor sociale şi economice este una largă şi cel mai adesea respecta dreptul statelor de a defini “interesul public”, cu condiţia ca această definiţie să nu fie în mod manifest lipsită de un fundament rezonabil (James and Others v. the United Kingdom judgment of 21 February 1986, Series A no. 98, p. 32, § 46).
Pornind de la cele mai sus arătate, prima instanţă a reţinut că măsurile edictate de art. 17-21 din Legea nr.329/2009 au avut ca scop degrevarea bugetului asigurărilor sociale, respectiv a bugetului de stat de anumite cheltuieli, pe fondul unei crize economice generalizate şi profunde şi pentru a se crea premizele unei relansări economice reale, astfel că ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului este justificată de un scop legitim şi corespunde unui interes public.
Dreptul reclamantului la a încasa pensia a fost suspendat numai pentru perioada cât cuantumul acestei pensii este mai mare decât salariul mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi reclamantul este angajat al unei instituţii publice de natura celor prevăzute la art.17 din Legea nr.329/2009.
Rezultă aşadar că măsura este, pe de o parte, una temporară (de îndată ce măcar una din cele doua condiţii nu va mai fi îndeplinită, plata pensiei reclamantului se va relua), iar pe de alta parte, că dreptul reclamantului nu a fost atins în substanţa sa, exercitarea acestui drept fiind limitată în mod justificat şi proporţional cu scopul urmărit.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, motivat, reclamantul O.D.
În conţinutul recursului, a fost criticată argumentarea primei instanţe, în sensul că procedura prealabilă a contestării Deciziei de pensie, conform art.54 din Legea nr.164/2001, este limitată la deciziile în stabilirea dreptului la pensie sau cu privire la respingerea dreptului la pensionare, arătându-se, pe de o parte, că suspendarea plăţii pensiei ţine efectiv de acordarea dreptului la pensie şi, pe de altă parte, că orice altă decizie (cu excepţia acordării sau respingerii dreptului la pensionare) să fie practic lipsită de calea de atac la instanţă, textul art.54 din Legea nr.164/2001 fiind singurul care prevede o astfel de cale de atac. Nu se poate considera că Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale ar reprezenta dreptul comun în materie, întrucât este vorba de reglementarea unui sistem de asigurări sociale general guvernat de Directiva 79/7/EEC (pilonul I) spre deosebire de pensiile militare ce sunt pensii ocupaţionale/profesionale/de serviciu reglementate de Directiva 86/378/EEC amendată prin Directiva 96/97/EEC şi art.157 TFUE.
Raţiunea care a stat la baza creării unei proceduri prealabile subzistă în toate cazurile în care se pun în discuţie drepturile de pensie ocupaţională pentru militari.
În ceea ce priveşte cauzele de nulitate absolută şi relativă a opţiunii pentru suspendarea pensiei, recurentul arată că instanţa de fond le-a înlăturat, considerând că dispoziţiile art.38 nu se aplică tuturor raporturilor de muncă şi actelor juridice încheiate fără legătură cu raporturile sale de muncă, cu singura condiţie ca persoana să fie angajată, ceea ce în mod evident reprezintă o adăugare nepermisă la textul de lege, în scopul limitării efectelor sale de protecţie. Textul este explicit şi nu lasă locul unei interpretări limitative, referindu-se la toate drepturile prevăzute de lege.
Pe de altă parte, analizând violenţa, în condiţiile art.956 instanţa consideră corect că aceasta trebuie să fie determinantă pentru încheierea actului juridic şi să fie injustă. Evident că actul acceptării suspendării dreptului la pensie s-a făcut pentru păstrarea locului de muncă şi în acest sens nu se poate susţine că nu a fost un factor determinant. De asemenea, obligarea la renunţarea beneficiului substanţei unui drept protejat chiar şi de normele comunitare nu poate fi caracterizat ca fiind just.
În ceea ce priveşte incidenţa normelor dreptului comunitar şi principiul aplicării lor cu preeminenţă, arată recurentul că Tribunalul face referiri juste cu privire la caracterul efectelor unor Directive CE invocate şi referiri la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, deşi nu era necesar să se apeleze la un act care cu greu poate fi interpretat ca fiind integrat în izvoarele dreptului comunitar, când există direct art. 17 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi celelalte acte ale Uniunii citate în cuprinsul susţinerilor de la fond.
Virtutea esenţială a acestui text constă în aceea că defineşte expres proprietatea ca fiind dreptul de a deţine, de a folosi de a dispune de bunuri, adică exact facultăţile de care recurentul a fost privat prin suspendarea plăţii pensiei.
Instanţa reduce identificarea conflictului cu dreptul comunitar la analiza unor Directive invocate în susţineri, făcând aprecieri corecte dar incomplete, cu privire la efectele directivelor, întrucât aceste directive au fost invocate pentru că afirmă cu forţa lor juridică existenţa şi funcţionarea principiului protecţiei drepturilor dobândite. Principiile sunt şi rămân un izvor de drept nescris al dreptului comunitar.
Pentru analiza existenţei unui conflict între legea internă în cauză şi prevederile dreptului comunitar era necesar a se analiza, astfel după cum s-a invocat în susţinerea acţiunii, dacă un drept dobândit legal, cu garanţia legilor statului, poate fi desfiinţat cu titlu retroactiv.
Toate considerentele instanţei privind posibilitatea limitării dreptului de proprietate (corecte în principiu dar discutabile în aplicarea de speţă) privesc posibilităţi aplicabile evenimentelor viitoare.
Conflictul este evident în raport de principiile protecţiei drepturilor dobândite, ale certitudinii raporturilor juridice şi încrederii legitime/principii generale ale dreptului protejate de ordinea juridică comunitară, principii pe care instanţa fondului nu le-a analizat.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate şi ţinând seama de dispoziţiile art.3041 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:
Potrivit art.54 alin.1 şi 3 din Legea nr.164/2001, “împotriva deciziilor emise în condiţiile art. 53 se poate introduce contestaţie, în termen de 30 de zile de la comunicare, la comisiile de contestaţii pensii care funcţionează în cadrul M.Ap.N., M.I. şi S.R.I.”, iar “deciziile comisiilor de contestaţii pot fi atacate în instanţă potrivit Legii nr.19/2000”.
Art.53 din acelaşi act normativ se referă în mod expres la deciziile emise de organele de pensii prin care se stabileşte dreptului la pensie sau se respinge cererea de pensionare, astfel încât instanţa de fond a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor legale mai sus menţionate, atunci când a reţinut că procedura prealabilă a contestării deciziei de pensionare la Comisia Contestaţii Pensii nu poate fi extinsă prin analogie şi asupra altor situaţii, care nu sunt reglementate de textul de lege, întrucât o astfel de extindere a sferei de competenţă a Comisiei ar reprezenta o adăugare la lege.
De altfel, accesul recurentului-reclamant la justiţie, pentru a contesta măsura suspendării plăţii pensiei este neîngrădit, nefiind condiţionat de urmarea unei proceduri prealabile, iar argumentul recurentului, referitor la faptul că nu se poate considera că Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale ar reprezenta dreptul comun în materie, întrucât este vorba de reglementarea unui sistem de asigurări sociale general guvernat de Directiva 79/7/EEC, spre deosebire de pensiile militare, care sunt pensii ocupaţionale/profesionale/de serviciu reglementate de Directiva 86/378/EEC amendată prin Directiva 96/97/EEC şi art.157 TFUE, nu poate fi primit, însăşi Legea nr.164/2001 făcând trimitere, aşa cum s-a arătat anterior, la contestaţia formulată în instanţă potrivit Legii nr. 19/2000″.
În ceea ce priveşte cauzele de nulitate înlăturate de prima instanţă, cu referire la dispoziţiile art.38 din Codul muncii, Curtea reţine că ceea ce se contestă în prezenta cauză este actul prin care recurentul a optat pentru suspendarea plăţii pensiei, act fără nicio legătură cu raporturile sale de muncă.
Or, interdicţia renunţării la drepturile recunoscute salariaţilor prin lege, instituită prin art.38 din Codul muncii, nu poate fi interpretată extensiv, ca având în vedere şi drepturile de asigurări sociale, dincolo de limitele şi de scopul urmărit de legiuitor la edictarea normei juridice, acela de protecţie a salariatului împotriva eventualelor abuzuri sau presiuni exercitate în timpul negocierilor purtate cu angajatorul, care deţine autoritatea în cadrul unităţii, ceea ce se limitează prin lege fiind autonomia de voinţă a părţilor contractului individual de muncă.
De asemenea, pentru a se reţine viciul violenţei, invocat de recurentul-reclamant în susţinerea nulităţii relative a actului de opţiune, nulitate motivată de vicierea consimţământului, trebuie să se dovedească existenţa unei ameninţări reale nelegitime, care l-a determinat să semneze acest act juridic.
Sub acest aspect, este evident că recurentul a acceptat suspendarea dreptului la pensie pentru a-şi păstra locul de muncă, însă această opţiune impusă recurentului este prevăzută de lege (art.18 si 20 din Legea nr.329/2009) şi justificată de un scop legitim, prin adoptarea Legii nr.329/2009 urmărindu-se combaterea “crizei economice, fenomen mondial ce afectează structural economia românească”, datele de natură financiară, precum şi prognozele efectuate de autorităţile abilitate în domeniu conturând “imaginea unei crize economice profunde, care poate pune în pericol stabilitatea economică a României şi, prin aceasta, ordinea publică şi siguranţa naţională”, situaţie ce a impus “adoptarea unor măsuri cu caracter excepţional, care, prin eficienţa şi promptitudinea aplicării, să conducă la reducerea efectelor sale şi să creeze premisele relansării economiei naţionale”.
Trecând la examinarea motivelor de recurs care vizează incidenţa normelor dreptului comunitar şi principiul aplicării lor cu preeminenţă, Curtea reţine că ceea ce se reiterează în recurs este conflictul între legea interna în cauză şi prevederile dreptului comunitar, respectiv dacă un drept dobândit legal, cu garanţia legilor statului, poate fi desfiinţat, în raport de principiul protecţiei drepturilor dobândite, al certitudinii raporturilor juridice şi încrederii legitime, principii generale ale dreptului protejate de ordinea juridică comunitară.
Sub acest aspect, Curtea apreciază că analiza trebuie să plece de la faptul că instanţa judecătorească naţională poate reţine inaplicabilitatea unei dispoziţii normative adoptate de legiuitorul intern, pe motiv că această normă aduce atingere unui drept fundamental al uneia dintre părţi, reglementat printr-un act normativ cu caracter internaţional, pe care România l-a integrat în ordinea juridică proprie, posibilitate ce derivă din interpretarea art.20 din României, potrivit cu care: (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertaţile cetaţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Daca exista neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementarile internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Aşadar, posibilitatea instanţei interne de a nu da eficienţă normei interne este limitată la domeniul drepturilor fundamentale, iar nu la orice domeniu de reglementare, dreptul la cumulul pensiei cu salariul nereprezentând un drept fundamental al ordinii juridice interne şi nici un drept fundamental din cele protejate de ordinea juridică comunitară, raportat la drepturile şi libertăţile recunoscute în genere prin acte constituţionale ca fiind fundamentele, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă.
Cât priveşte principiul protecţiei drepturilor dobândite, invocat de recurent, acesta nu-şi găseşte aplicarea în cauza de faţă.
Astfel, pe de o parte, se reţine că dispoziţiile art.18 din Legea nr.329/2009 nu înlătură dreptul la pensie sau dreptul la muncă, ci limitează exerciţiul dreptului de a cumula pensia cu salariul pentru perioada determinată de timp în care sunt îndeplinite cumulativ doua condiţii: 1. cuantumul pensiei sa fie mai mare decât venitul mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi 2. pensionarul să desfăşoare activităţi profesionale pe bază de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire în funcţie în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor comerciale la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ-teritorială.
Aşadar, dreptul recurentului-reclamant de a încasa pensia este suspendat numai atât timp cât cuantumul acestei pensii este mai mare decât salariul mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi cât reclamantul este angajatul unei instituţii publice de natura celor prevăzute la art.17 din Legea nr.329/2009. Măsura este una temporară, iar dreptul nu este atins în substanţa sa, limitarea exerciţiului dreptului de a cumula pensia cu salariul fiind justificata de un obiectiv legitim, şi anume “degrevarea bugetului de stat, respectiv a celui al asigurărilor sociale de stat, într-o măsură care nu afectează veniturile persoanei sub pragul salariului mediu brut pe economie. Prin urmare, măsura adoptată este proporţională cu situaţia care a determinat-o, fiind rezultatul unui echilibru între scopul declarat al legii şi mijloacele folosite în realizarea lui, şi este aplicată în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei” (Decizia 1414/4 noiembrie 2009 a ).
Prima instanţă a analizat această ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului, prin prisma art.1 din Protocolul 1 Adiţional, constatând că ingerinţa este prevăzuta de lege, Legea nr.329/2009 fiind îndeajuns de previzibila şi accesibila în sensul dezvoltat de practica Curţii de la Strasbourg, corespunde unui scop legitim, “în interes public” în sensul celei de-a doua reguli dezvoltate de art.1 din Protocolul 1 Adiţional şi există un raport rezonabil de proporţionalitate între masurile luate şi scopul urmărit.
Pe de altă parte, Curtea reţine că aşa numita “teorie a drepturilor câştigate” a apărut în doctrină, alături de alte teorii, în încercarea de a explica conceptul de retroactivitate a legii, făcându-se distincţie între drepturi câştigate şi simplele expectative, din necesitatea de a găsi o explicaţie privitoare la modul în care acţionează principiul retroactivităţii legii, iar nu din necesitatea de a identifica limitele în cadrul cărora legiuitorul poate adopta anumite soluţii legislative, pentru situaţii juridice în curs de executare, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii.
În prezent însă, teoria drepturilor câştigate nu-şi găseşte o reglementare constituţională şi nici nu este legiferată cu titlu de principiu în vreun act normativ, doctrina juridică românească abandonând aceste teorii şi folosind alte criterii pentru explicarea conceptului de retroactivitate şi acţiune a legii în timp.
Plecând de la această premisă, “teoria drepturilor câştigate” poate constitui argument relevant doar pentru a refuza aplicarea legii noi la situaţii juridice născute, modificate sau stinse anterior intrării în vigoare a acesteia sau la efectele produse de acele situaţii anterior intrării în vigoare a legii noi.
În ceea ce priveşte limitele în cadrul cărora legiuitorul poate adopta anumite soluţii legislative, pentru situaţii juridice în curs de executare, cum este cazul în speţă, acestea nu se determină pe baza teoriei drepturilor câştigate sau a principiului protecţiei drepturilor dobândite, ci pe baza criteriilor prevăzute de Constituţia României: a) legiuitorul nu poate adopta legi contrare Constituţiei, b) care să aducă atingere unor drepturi fundamentale ale omului reglementate pe cale internaţională şi integrate în sistemul legislativ românesc sau c) care să fie contrare legislaţiei comunitare din cadrul Uniunii Europene.
Mai mult, o astfel de teorie, înţeleasă în sensul celor invocate de recurent (ca imposibilitate a statului de a adopta măsuri prin care se limitează exerciţiul dreptului de cumul al pensiei cu salariul), ar depăşi cu mult protecţia oferită chiar de către art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, dreptul puterii legiuitoare de a adopta măsuri ca cea supusă analizei fiind supus cenzurii instanţei naţionale sau Curţii Europene numai prin prisma verificării respectării anumitor cerinţe: dreptul recurentului-reclamant de a încasa pensia este suspendat numai atât timp cât cuantumul acestei pensii este mai mare decât salariul mediu brut pe economie şi cât reclamantul este angajatul unei instituţii publice de natura celor prevăzute la art.17 din Legea nr.329/2009, diminuarea este prevăzută de lege, nu afectează substanţa dreptului şi se înscrie în marja de apreciere de care beneficiază statul în privinţa scopului urmărit şi a mijloacelor folosite.
Pentru considerentele mai sus expuse şi în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
