Cerere de acordare indemnizaţie concediu odihnă fără aplicare diminuării prevăzută de Legea nr. 118/2010.
(Tribunalul Călăraşi, sentinţa civilă nr. 72/13 ianuarie 2011)
Prin cererea înregistrată pe rolul pe rolul acestui tribunal sub nr. -, reclamantul SINDICATUL LIBER DIN ÎNVĂŢĂMÂNT CĂLĂRAŞI în numele membrilor de sindicat – în contradictoriu cu pârâţii ŞCOALA -, CONSILIUL LOCAL – , PRIMARUL – , UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ – solicită ca prin hotărâre judecătorească să se dispună: obligarea unităţii de învăţământ la calcularea indemnizaţiei de concediu de odihnă aferent anului şcolar 2009 – 2010, în cuantum integral, fără aplicarea diminuării cu 25% prevăzută de Legea nr. 118/2010, în conformitate cu prevederile legale aflate în vigoare cu 10 zile anterior plecării în concediu; obligarea unităţii de învăţământ la plata către angajaţi-membri de sindicat a diferenţei dintre indemnizaţia astfel calculată şi cea efectiv încasată pentru concediul de odihnă aferent anului şcolar 2009 – 2010; obligarea pârâţilor, Consiliul local, Primarul comunei, Unitatea Administrativ Teritorială la asigurarea finanţării pentru plata sumelor mai sus menţionate şi virarea sumelor necesare către pârâta-unitate de învăţământ.
În motivarea cererii, se arată că personalul didactic din învăţământul preuniversitar beneficiază de dreptul la concediu de odihnă în temeiul prevederilor Legii nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările şi completările ulterioare, care, la art. 103 lit. a) dispun următoarele: “Cadrele didactice beneficiază de dreptul la concediu astfel: concediul anual cu plata, în perioada vacanţelor şcolare, respectiv universitare, cu o durată de cel puţin 62 de zile, exclusiv duminicile şi sărbătorile legale; în cazuri bine justificate, conducerea instituţiei de învăţământ poate întrerupe concediul legal, persoanele în cauză urmând a fi remunerate pentru depusă; normele metodologice referitoare la efectuarea concediului legal vor fi elaborate de Ministerul învăţământului împreună cu sindicatele recunoscute pe plan naţional; (…)”.
Pentru personalul didactic auxiliar şi nedidactic acordarea concediului de odihnă este reglementată atât de prevederile Codului Muncii şi ale Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură învăţământ, cât şi de cele ale Hotărârii de Guvern nr. 250/1992.
Mai arată reclamantul că în conformitate cu prevederile art. 7 din Hotărârea de Guvern nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, republicată, pentru perioada concediului de odihnă salariaţii beneficiază de indemnizaţie de concediu.
Cu privire la membrii de sindicat din tabelul anexat cererii, se precizează că au început efectuarea concediului de odihnă anterior datei de 3 iulie 2010, care este data intrării în vigoare a Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 441/30.06.2010. In fapt însă, indemnizaţia de concediu cuvenită cadrelor didactice a fost diminuată cu un procent de 25%, aplicându-se în mod abuziv prevederile Legii. 118/2010.
Însă prevederile art. 145 din Legea nr. 54/2003 – Codul Muncii, cu modificările şi completările ulterioare, stabilesc în mod imperativ că pentru perioada concediului de odihnă, salariaţii beneficiază de indemnizaţia de concediu “cu cel puţin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu.”, acelaşi termen fiind stabilit şi de prevederile Hotărârii de Guvern nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, republicată.
Mai mult decât atât, arată reclamantul, Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură învăţământ 2007 – 2008, înregistrat la M.M.F.E.S. cu nr. 596/12.11.2007, aplicabil tuturor salariaţilor din ţară, conţine prevederi referitoare la termenul de plată a acestei indemnizaţii la art. 29 unde la aliniatul (4) se prevede că indemnizaţia de concediu se acordă salariatului cu cel puţin 10 zile înainte de plecarea în concediul de odihnă.
Deşi data plecării în concediul de odihnă a membrilor de sindicat este în fapt anterioară datei de 03 iulie 2010, plata indemnizaţiei de concediu s-a făcut ulterior începerii efectuării concediului, cu nerespectarea termenului de cel puţin 10 zile anterior plecării în concediu negociat prin Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură învăţământ. Mai mult, nu a fost respectat nici măcar termenul mai scurt de cel puţin 5 zile anterior plecării în concediu, stabilit de Codul Muncii şi H.G. 250/1992.
Apreciază reclamantul că prin aceasta s-a produs o dublă lezare a exercitării dreptului la concediu: în primul rând membrii de sindicat nu au beneficiat de indemnizaţie în cuantum integral anterior începerii concediului de odihnă, conform prevederilor legale, iar în al doilea rând au fost nevoiţi să revină din concediul de odihnă, la sediul unităţii, pentru a putea primi indemnizaţia corespunzătoare.
În consecinţă, ca urmare a nerespectării termenului imperativ de plată a indemnizaţiei de concediu şi prin interpretarea greşită a legii, pârâţii au diminuat cu 25% cuantumului indemnizaţiei, aplicând în mod nejustificat prevederile art. 1 din Legea nr. 118/2010, care, potrivit art. 78 din Constituţie, Legea nr. 118/2010 a intrat în vigoare la data de 3 iulie 2010, prin urmare, diminuarea cu 25 % indemnizaţiei a încălcat principiul neretroactivităţii legii civile.
Menţionează reclamantul că la momentul la care această indemnizaţie ar fi trebuit calculată în mod corect, respectiv cu 10 zile înaintea plecării în concediu, salariile personalului din învăţământ erau cele stabilite de prevederile art. 30 din Legea 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, fiind “îngheţate” la nivelul lunii decembrie 2009.
Mai mult, la data la care ar fi trebuit plătită indemnizaţia de concediu, respectiv cu cel puţin 10 zile înainte de plecarea în concediu, Legea 118/2010 nici măcar nu exista din punct de vedere tehnic, ea fiind publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 441 abia în data de 30.06.2010 şi intrând în vigoare abia de la data de 03.07.2010. Chiar dacă plăţile au fost întârziate de lipsa de fonduri, statele de plată trebuiau întocmite cu respectarea termenului legal, în consecinţă nu exista posibilitatea legală de a invoca dispoziţiile Legii nr. 118/2010, înainte de apariţia ei în Monitorul Oficial.
Mai învederează reclamantul că art. 1 din Legea nr. 118/2010 dispune diminuarea cu 25% a cuantumului brut al salariilor/ soldelor/ indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010, dar aceste două acte normative nu cuprind prevederi referitoare la indemnizaţiile de concediu de odihnă sau la cuantumul acestora.
In acest sens, este art. 48 alin. 2 din Legea nr. 330/2009, care stabileşte în mod expres că “prevederile din actele normative referitoare la detaşare, delegare şi mutare, acordarea concediilor, a primei de vacanţă, la cheltuieli de transport, cheltuieli cu cazarea şi locuinţa rămân în vigoare”
Apreciază reclamantul că, în acest mod, sunt încălcate şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, întrucât noţiunea de „bun” îmbracă, în situaţia de faţă, natura unui drept patrimonial, respectiv „orice interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică” (cauza Buchen contra Cehiei). Dreptul la indemnizaţie pentru concediul de odihnă al salariaţilor este afectat în mod grav de măsura diminuării cu 25% a veniturilor.
Întrucât dreptul la această indemnizaţie al salariaţilor constituie un „drept de proprietate” în sensul Convenţiei şi a Protocoalelor adiţionale, reducerea cuantumului acesteia prin diminuarea menţionată mai sus, echivalează cu o expropriere. Practica exproprierii sau a anulării parţiale a dreptului la salariu, cu efect definitiv, reprezintă violarea principiilor fundamentale şi contravine măsurilor de acordare a asistenţei financiare convenite cu Comisia Europeană. Mai mult decât atât, a fost încălcată şi „speranţa legitimă ” a celor menţionaţi mai sus, întrucât, prin măsura dispusă prin actul contestat, dreptul lor la o coerenţă şi siguranţă legislativă, în baza căreia să-şi poată valorifica, păstra şi apăra drepturile, devine iluzoriu.
În drept, invocă art. 112 Cod procedură civilă, ale art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul Muncii, ale art. 67 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, ale art. 28 din Legea sindicatelor nr. 54/2003, ale art. 103 din Legea nr. 128/1997, ale art. 145 din Legea nr. 53/2003 – Codul Muncii, ale cu modificările şi completările ulterioare, ale Hotărârii de Guvern 250/1992, ale art. 29 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură învăţământ.
În dovedire se depun următoarele înscrisuri: adeverinţe emise de unitatea de învăţământ din care rezultă calitatea de angajaţi a reclamanţilor şi faptul că aceştia au început efectuarea concediului de odihnă anterior datei de 3 iulie 2010; împuternicirea prin care membrii de sindicat mandatează Sindicatul Liber din învăţământ Călăraşi în vederea formulării şi susţinerii prezentei acţiuni.
Deşi legal citaţi, pârâţii nu au depus întâmpinare pentru a se apăra împotriva pretenţiilor reclamantului şi nici nu şi-au trimis reprezentanţi pentru susţinerea intereselor lor în faţa instanţei .
Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
Membrii de sindicat – care au mandatat Sindicatul Liber din Învăţământ Călăraşi să promoveze prezenta acţiune în numele lor, sunt angajaţii ŞCOLII – după cum rezultă din adeverinţa nr. – , aceştia intrând în concediu de odihnă anterior datei de 3 iulie 2010.
Potrivit acestui înscris, membrilor de sindicat nu le-au fost acordate diferite sume menţionate pentru fiecare membru de sindicat, reprezentând diminuarea cu 25% a indemnizaţiei de concediu de odihnă aferent anului şcolar 2009 – 2010, diminuare pe care tribunalul o priveşte ca nelegală pentru următoarele considerente:
În speţă, dreptul comun cu privire la acordarea concediului de odihnă, stabilirea şi plata indemnizaţiei aferente acestuia îl constituie prevederile cuprinse în secţiunea l din Codul muncii, unde la art.145 se statuează că pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizaţie de concediu care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă prevăzute în contractul individual de muncă .
Indemnizaţia de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor salariale prevăzute mai sus din ultimele trei luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu .
Această indemnizaţie de concediu de odihnă astfel calculată şi se plăteşte de către angajator cu cel puţin 5 zile înainte de plecarea în concediu.
La aceasta trebuie adăugate şi prevederile art.7 din H.G. nr.250/1992, privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, republicată, care vizează anumite categorii de subiecţi calificaţi în rândul cărora se situează şi cadrele didactice – membrii de sindicat, potrivit cu care pe durata concediului de odihnă salariaţii au dreptul la o indemnizaţie calculată în raport cu numărul de zile de concediu înmulţite cu media zilnică a salariului de bază, sporului de vechime şi, după caz, indemnizaţia pentru funcţia de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.
Media zilnică a veniturilor prevăzute mai sus se stabileşte în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu.
Indemnizaţia de concediu de odihnă astfel stabilită se plăteşte cu cel puţin 5 zile înaintea plecării în concediu .
Totodată, conform art.59 alin.4 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pe anii 2007-2010, înregistrat la M.M.S.S.F. sub nr.2895/29 decembrie 2006, indemnizaţia de concediu şi, după caz, prima de vacantă se plătesc înainte de plecarea în concediu, prevederi obligatorii pentru părţile contractante potrivit art.236 alin.4 din Codul muncii şi art.30 din Legea nr.130/1996.
Acestea fiind reglementările comune, în ceea ce priveşte personalul din învăţământ există şi reglementări speciale care au prioritate de aplicare .
În acest sens tribunalul reţine că potrivit art.103 lit.a din Legea nr.128/1977, privind statutul personalului didactic cu modificările ulterioare, cadrele didactice au dreptul la un concediu anual cu plată în perioadele vacanţelor şcolare, respectiv universitare cu o durată de cel puţin 62 zile, exclusiv duminicile şi sărbătorile legale.
În aplicarea acestor dispoziţii legale, cu luarea în considerare şi a H.G. nr.250/1992, a fost emis Ordinul nr. 3251/12 februarie 1998 al Ministrului Educaţiei Naţionale, care la pct.21-26 reglementează dreptul la o indemnizaţie de concediu de odihnă pentru personalul din învăţământ a cărei plată se face cu cel puţin 5 zile înaintea plecării în concediu, stabilind totodată şi modul de calculare a cuantumului acestei indemnizaţii în raport cu numărul zilelor de concediu înmulţite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime şi, după caz, a indemnizaţiei pentru funcţia de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu în cazul în care concediul de odihnă se efectuează în cursul a două luni consecutive, media veniturilor se calculează distinct pentru fiecare lună în parte.
Media zilnică a veniturilor se stabileşte în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.
În calculul indemnizaţiei concediului de odihnă acordat personalului didactic se iau în considerare şi sporurile care fac parte din salariul de bază, conform Legii nr. 128/1997.
În ceea ce priveşte termenul de acordare a indemnizaţiei de concediu ,art.29 alin.4 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură de Învăţământ 2007-2008, înregistrat la M.M.F.E.S. sub nr.596/12 noiembrie 2007, prevede că indemnizaţia de concediu se acordă salariatului cu cel puţin 10 zile înainte de plecarea în concediu de odihnă, contract prelungit şi pentru anul de învăţământ 2009-2010, potrivit art.9 alin.2 din contract.
Prevederile legale cât şi cele cuprinse în contractul colectiv de muncă stabilesc în sarcina angajatorului obligaţia acestuia de a calcula şi a plăti indemnizaţia de concediu pentru angajat înainte cu cel puţin 5/10 zile de plecarea acestuia în concediul de odihnă.
Aceste reglementări fac parte de drept din contractul individual de muncă intervenit între angajator şi angajat, devenind astfel expresia voinţei acestuia, iar nerespectarea lor poate angaja răspunderea patrimonială contractuală a celui vinovat, potrivit art.269 Codul muncii, atât cât priveşte stabilirea cuantumului indemnizaţiei de concediu cât şi nerespectarea termenului de plată a acestuia.
Aşadar, din coroborarea prevederilor legale anterior invocate, rezultă că indemnizaţia de concediu reprezintă o creanţă pe care angajatul o are faţă de angajator, creanţă a cărei întindere se stabileşte în condiţiile reglementărilor de mai sus şi a cărei plată trebuie să se facă cu cel puţin 5/10 zile înainte de data la care angajatul pleacă în concediu de odihnă.
Fiind o creanţă care trebuie plătită, înseamnă că aceasta trebuie să îndeplinească cele trei condiţii obligatorii reglementate de art.379 Cod procedură civilă, respectiv să fie certă, lichidă şi exigibilă, lipsa oricăreia dintre aceste condiţii făcând ca plata să nu fie legală.
În speţă, tribunalul constată că indemnizaţia de concediu este o creanţă certă, întrucât existenţa ei rezultă din dispoziţiile legale care o reglementează şi din contractul individual de muncă intervenit între angajat şi angajator, este o creanţă lichidă, întrucât se referă la o sumă de bani al cărui cuantum este precis determinat potrivit bazei de calcul stabilit de lege şi, în sfârşit, este o creanţă exigibilă întrucât este stabilit şi împlinit termenul de plată al acesteia .
Constatând întrunite cerinţele legale anterior evocate, Tribunalul constată că dreptul de creanţă al cadrelor didactice – membrii de sindicat cu privire la indemnizaţia de concediu a luat naştere cu cel puţin 5/10 zile înainte de plecarea acestora în concediul de odihnă, în condiţiile şi sub imperiul dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată.
Aşadar, stabilirea cuantumului indemnizaţiei de concediu cuvenit cadrelor didactice trebuie stabilit în raport de veniturile salariale ale acestora, corespunzător perioadei efectuării concediului de odihnă aşa cum acestea sunt, cu 5/10 zile înainte de plecarea în concediu, venituri asupra cărora nu se mai poate reveni dacă ulterior acestea au fost modificate datorită faptului că au intervenit schimbări legislative deoarece, pentru a fi plătită, indemnizaţia de concediu trebuie să fie certă, iar pentru aceasta calcularea ei trebuie să se facă în raport de criterii fixe şi nu fluctuante .A introduce în modalitatea de stabilire a indemnizaţiei de concediu un element de incertitudine determinat de posibile viitoare modificări legislative, ar însemna ca această creanţă reprezentată de indemnizaţia de concediu să nu mai fie lichidă şi prin urmare să nu mai poată fi plătită cu 5/10 zile înainte de plecarea în concediul de odihnă, aşa cum prevăd reglementările legale în materie şi obligaţiile contractuale.
Un al argument reţinut de tribunal este şi faptul că Legea nr.118/30 iunie 2010, privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.441/30 iunie 2010 şi a intrat în vigoare la data de 3 iulie 2010, potrivit dispoziţiilor art.12 alin.1 din Legea nr.24/2000, iar în cauza pendinte , dreptul cadrelor didactice – membrii de sindicat cu privire la indemnizaţia de concediu s-a născut cu cel puţin 5 zile înainte de plecarea în concediu, deci anterior datei de 3 iulie 2010 . Faptul că, membrii de sindicat – cadre didactice li s-a plătit indemnizaţia de concediu ulterior datei la care dreptul de creanţă a luat naştere, dată la care intrase în vigoare Legea nr.118/2010, nu are nici o relevanţă în opinia instanţei, deoarece ceea ce primează este data naşterii dreptului şi nu cea a valorificării acestuia .
A proceda altfel înseamnă a încălca principiul neretroactivităţii legii, principiu statuat atât de art.15 alin.2 din Constituţie, potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, cât şi de art.1 din Codul civil, potrivi căruia legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă.
Stabilind că dreptul la indemnizaţie de concediu cuvenită membrilor de sindicat a luat naştere anterior intrării în vigoare a Legii nr.118/30 iunie 2010, sub imperiul dispoziţiilor legale şi contractuale aflate în vigoare la acel moment , inclusiv în privinţa cuantumului acesteia,instanţa apreciază că măsura luată de către pârâţi ca la momentul plăţii efective a indemnizaţiei de concediu să procedeze la diminuarea acesteia cu 25% este nelegală
Tribunalul reţine că dispoziţiile art. 40 alin. 2 din Codul Muncii, rap. la art. 243 Codul Muncii, art. 30 din Legea nr. 130/1996, art. 155 Codul Muncii si art. 41 alin. 5 din Constituţie, statuează obligaţia angajatorului de a acorda salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil si contractele individuale de munca, iar potrivit art. 169 alin. 1 din Codul muncii, angajatorul este obligat în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale să-l despăgubească pe salariat în situaţia în care a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, or neplata drepturilor salariale stabilite prin lege, potrivit art. 157 alin. 2 din Codul muncii, constituie o încălcare a contractului de muncă intervenit între angajator şi salariat ce atrage răspunderea civilă contractuală a celui ce angajează.
În consecinţă, faţă de aspectele sus – reţinute , va admite cererea formulată de reclamantul SINDICATUL LIBER DIN ÎNVĂŢĂMÂNT CĂLĂRAŞI în numele membrilor de sindicat şi va obliga pârâta ŞCOALA – la plata diferenţei dintre indemnizaţia de concediu de odihnă cuvenită pentru anul şcolar 2009 – 2010 şi cea efectiv încasată (sume ce au fost calculate de către angajator şi necontestate de către membrii de sindicat).
Constatând temeinic şi legal capătul de cerere cu privire la plata indemnizaţiei de concediu de odihnă aferent anului şcolar 2009-2010 fără aplicarea diminuării cu 25% prevăzută de Legea nr.118/2010, instanţa consideră întemeiată şi pretenţia reclamantului ca pârâţii PRIMARUL – , UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A LOCALITĂŢII – , CONSILIUL LOCAL AL LOCALITĂŢII – să aloce pârâtei ŞCOLII – sumele necesare pentru plata diferenţelor menţionate mai sus, urmând a dispune în acest sens pentru următoarele argumente:
Potrivit art.167 alin.1 din Legea nr.84/1995 unităţile de învăţământ preuniversitar de stat funcţionează ca unităţi finanţate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale pe a căror rază îşi desfăşoară activitatea, de la bugetul de stat şi din alte surse, potrivit legii. Conform dispoziţiilor art.167 alin.13 din aceeaşi lege, finanţarea de bază şi finanţarea complementară a unităţilor de învăţământ se fac pe bază de contract întocmit conform normelor metodologice pentru finanţarea învăţământului preuniversitar, încheiat între directorul unităţii de învăţământ preuniversitar şi primarul localităţii în a cărei rază teritorială se află unitatea de învăţământ.
De reţinut că finanţarea de bază asigură desfăşurarea în condiţii normale a procesului de învăţământ la nivel preuniversitar, conform standardelor naţionale, fiind asigurată prin bugetele locale ale unităţilor administrativ teritoriale de care aparţin unităţile de învăţământ, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi din alte venituri ale bugetelor locale (art.167 alin.3), iar potrivit art.167 alin.5 lit,a din Legea nr.84/1995 cheltuielile de personal fac parte din finanţarea de bază .
Întrucât în conformitate cu dispoziţiile art.36 alin.4 din legea nr.215/2001, precum şi repartizarea fondurilor pe unităţile de învăţământ preuniversitar, consiliul local aprobă bugetul local la propunerea primarului , reiese că cele două autorităţi publice au obligaţia legală de a asigura sumele necesare pentru plata drepturilor salariale ale personalului didactic, inclusiv indemnizaţia de concediu.
În baza art.36 din R.O.I., opinia asistenţilor judiciari este conformă cu dispozitivul şi considerentele prezentei hotărâri .
1
