În Codul muncii în vigoare la data emiterii deciziei contestate, deci anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 40/2011, nu era reglementată situaţia juridică a contractului individual de muncă, în cazul în care salariatul nu solicita şi repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de concediere.
În acest „vid legislativ”, instanţele de judecată nu au aplicat principiile generale de drept privitoare la consecinţele anulării unui act juridic şi nu au reţinut că salariatul are obligaţia de a presta muncă. Dimpotrivă, în interpretarea şi aplicarea prevederilor exprese ale art. 78 alin. 2 Codul muncii, practica judiciară a fost în sensul că legiuitorul prezumă încetarea contractului individual de muncă tocmai prin actul salariatului de a nu cere reintegrarea în muncă, controversele privind temeiul juridic al încetării contractului individual de muncă. Prin urmare, raporturile de muncă au încetat, deci au încetat şi drepturile şi obligaţiile asumate de părţi. Recurenta nu mai avea calitatea de salariată şi nici obligaţia de a presta munca, iar intimata nu mai avea calitatea de angajator şi nici dreptul, în exercitarea prerogativei disciplinare conferite de art. 263 Codul muncii, de a dispune concedierea recurentei pentru absenţe nemotivate, aşa încât decizia de sancţionare disciplinară este nelegală.
Decizia civilă nr. 571 din 21 iunie 2011
