-Legea nr. 554/2004, republicată, art. 14 şi art. 15
-Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, art. 227 – art. 228, Secţiunea a IV-a, Capitolul II
Nu i se poate nega caracterul de act administrativ fiscal susceptibil de a fi atacat la instanţa de administrativ a încheierii emise de Comisia de soluţionare a contestaţiilor, prin urmare este admisibilă şi cererea de suspendare întemeiată pe prevederile art. 14 sau 15 din Legea contenciosului administrativ.
Prin Încheierea din 21 septembrie 2011 pronunţată în dosarul nr. 5168/102/2010 de Tribunalul Mureş, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, s-a respins ca inadmisibilă cererea de suspendare a încheierii nr. VI/316/4.11.2010 emisă de Curtea de Conturi a României.
Instanţa de fond a reţinut că reclamanţii Primăria Municipiului Sighişoara şi Primarul Municipiului Sighişoara au solicitat în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României şi Camera de Conturi a Judeţului Mureş, suspendarea Încheierii VI/316/4.11.2010 şi întrucât s-au invocat excepţiile inadmisibilităţii şi a lucrului judecat prin întâmpinare, s-a soluţionat în mod prioritar prima excepţie, reţinându-se că obligaţii cuprinde numai Decizia Camerei de Conturi nu şi încheierea prin care s-a respins plângerea prealabilă, aceasta din urmă neîndeplinind condiţia executorialităţii.
Reclamantele Primăria Municipiului Sighişoara şi Primarul Municipiului Sighişoara au formulat recurs împotriva Încheierii din 21 septembrie 2011, solicitând modificarea în tot în sensul admiterii cererii de suspendare a executării Încheierii VI/316/4.11.2010 a Curţii de Conturi a României, până la soluţionarea acţiunii în anulare, motivând că o cerere de suspendare nu poate fi inadmisibilă câtă vreme legea prevede o astfel de cale prin textele art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 rep. S-a mai învederat că din moment ce tocmai prin această Încheiere, ca urmare a examinării plângerii prealabile s-a dispus în sensul admiterii în parte în privinţa acordării sporului de dispozitiv pentru angajaţii F.I., H.D. şi P.E. şi respingerea cu referire la celelalte puncte, nu se poate pretinde că doar decizia este actul prin care se nasc, se modifică şi se sting raporturi juridice.
Intimata Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, subliniind că în mod corect instanţa de fond a reţinut că actul administrativ unilateral producător de efecte juridice este decizia emisă de Camera de Conturi Judeţeană şi nu încheierea pronunţată de Comisia de soluţionare a contestaţiilor.
Intimata a precizat că dispoziţiile paragrafului ultim al încheierii se referă la posibilitatea sesizării instanţei de contencios administrativ, dar că această trimitere nu semnifică dreptul entităţii verificate de a solicita suspendarea actului administrativ ci posibilitatea de a sesiza instanţa pentru verificarea pe fond a legalităţii deciziei şi încheierii emise de Comisia de soluţionare a contestaţiilor.
S-a mai invocat faptul că în dosarul nr. 3357/102/2010, la data de 11.11.2010, s-a respins irevocabil cererea de suspendare a deciziei nr. 986/6.07.2010, formulată de acelaşi reclamant.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate şi ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 3041 Cod procedură civilă, instanţa a constat că recursul este fondat.
Instanţa de fond a făcut o greşită interpretare a textului art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 rep., raportat la obiectul cauzei deduse judecăţii, considerând că este inadmisibilă o cerere de suspendare a executării Încheierii date de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României.
Eroarea priveşte atât posibilitatea legală de a formula o cerere de suspendare cât şi natura juridică a actului ce se cere a fi suspendat, deoarece a fost ignorat textul pct. 227-228 Secţiunea a IV-a Cap. II din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi.
Nu i se poate astfel nega caracterul de act administrativ fiscal susceptibil de a fi atacat la instanţa de contencios administrativ a încheierii emise de Comisia de soluţionare a contestaţiilor şi nici nu există vreun argument juridic sau temei legal care să susţină punctul de vedere al intimatei potrivit căruia trimiterea la instanţa de contencios administrativ nu semnifică dreptul entităţii verificate de a solicita suspendarea actului ci doar analiza pe fond a acestuia. Aceasta cu atât mai mult cu cât pct. 227 din Regulament nu trimite doar la instanţa de contencios administrativ ci precizează „în condiţiile legii contenciosul administrativ”.
Din moment ce împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor poate fi sesizată instanţa de contencios în condiţiile legii contenciosului administrativ, este admisibilă şi cererea de suspendare întemeiată pe prevederile art. 14 sau 15 din respectivul act normativ iar instanţa era datorare să soluţioneze cererea de suspendare sub aspectul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de textul legal menţionat, în funcţie şi de dezlegarea pe care o va da celei de a doua excepţii invocate în întâmpinare.
Pentru considerentele arătate, văzând şi prevederile art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, instanţa a admis recursul, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
