Prin sentinţa civilă nr. 234 din 17.01.2011 a Tribunalului Cluj, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta C.A.M. în contradictoriu cu pârâta S.C. R.R. S.R.L. Oradea şi în consecinţă s-a dispus anularea deciziei de încetare a contractului individual de muncă nr. 28/03.06.2010.
S-a dispus reintegrarea reclamantei în funcţia deţinută anterior emiterii deciziei, aceea de director financiar.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei despăgubiri băneşti egale cu drepturile salariale indexate, majorate si reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta, începând cu data încetării contractului de muncă, 16.07.2010 şi până la reintegrarea efectivă în funcţia deţinută anterior; drepturile salariale aferente perioadei de preaviz, respectiv intervalul 04.06.2010-15.07.2010, indexate, majorate şi reactualizate, precum şi suma de 500 lei reprezentând cheltuieli de judecată – onorariu avocaţial.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin contractul individual de muncă nr. 820829/04.12.2009, reclamanta a fost angajată de pârâtă pe funcţia de director financiar pentru un salariu de 2000 lei, pe perioadă nedeterminată, iar prin actul adiţional nr. 48/28.01.2010, salariul reclamantei a fost majorat la 5000 lei. Prin decizia nr. 28/03.06.2010, s-a desfiinţat postul reclamantei şi s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantei începând cu data de 16.07.2010 pe baza hotărârii nr. 168/03.06.2010 a Adunării generale a asociaţilor, luându-se în considerare că veniturile obţinute de pârâtă nu acoperă cheltuielile de funcţionare şi plata salariilor.
S-a făcut trimitere la prevederile art. 62 alin.2, art. 74 alin. 1, art. 76 Codul muncii.
În concret, s-a reţinut că decizia nr. 28/03.06.2010 nu cuprinde nici o referire la lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi la termenul în care reclamanta poate opta pentru un loc de muncă vacant şi că indicarea motivului care determină concedierea ca fiind „desfiinţarea postului”, chiar dacă se precizează că se ţine seama de Hotărârea nr. 168/03.06.2010, nu îndeplineşte scopul urmărit de legiuitor la edictarea dispoziţiilor privind cuprinsul deciziei de concediere, deoarece raţiunea textului este de a permite salariatului să cunoască în mod complet motivul real care stă la baza încetării raportului său de muncă, să aibă deplina reprezentare a împrejurărilor care au determinat concedierea sa şi totodată, să fie în posesia tuturor elementelor care să îi permită contestarea deciziei de concediere prin formularea tuturor apărărilor faţă de motivele invocate la concedierea sa.
Potrivit art. 65 din Codul Muncii, desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă. Or, verificând organigrama societăţii pârâte se constată că în luna iunie 2010 a fost înfiinţat un post de manager tehnic, iar în iunie 2010 singurul post desfiinţat este cel de director financiar, iar în septembrie 2010 se înfiinţează un nou post de contabil, confirmându-se împrejurarea că desfiinţarea postului de director financiar nu a fost necesară, reală şi efectivă deoarece atribuţiile privind activitatea financiară au fost preluate de către persoana angajată pe postul nou înfiinţat, de contabil.
În ceea ce priveşte semnarea deciziei de către administratorul pârâtei se constată că acesta a fost împuternicit să semneze decizia prin dispoziţia din art. 4 a Hotărârii nr. 168/03.06.2010 a Adunării Generale a Acţionarilor, astfel că decizia nu este anulabilă sub aspectul capacităţii administratorului de a o semna şi a o aduce la îndeplinire. Pe de altă parte, mandatul poate fi confirmat cu efect retroactiv, iar societatea pârâtă îşi recunoaşte şi atribuie decizia de concediere atacată.
Decizia nr.28/2010 este lovită de nulitate şi având în vedere că aceasta nu cuprinde menţiunea obligatorie prevăzută de art. 74 lit. d din Codul muncii potrivit căreia trebuie indicată lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru un loc de muncă vacant. Împrejurarea că în Hotărârea nr. 168/03.06.2010 a Adunării Generale a Asociaţilor pârâtei este cuprinsă menţiunea potrivit căreia salariatei nu i se poate oferi un alt post potrivit pregătirii sale profesionale şi nu poate fi cuprinsă într-un plan de reconversie profesională nu este de natură să acopere nulitatea deciziei deoarece menţiunile prevăzute de art. 74 din Codul Muncii trebuie inserate în decizia de concediere, iar nu în alte înscrisuri întocmite de către angajator anterior, concomitent sau ulterior emiterii deciziei de concediere, iar pe de altă parte, pârâta nici nu a făcut dovada că s-ar fi adresat Agenţiei Teritoriale de Ocupare a Forţei de Muncă şi Inspectoratului Teritorial de Muncă pentru a facilita reangajarea reclamantei.
În temeiul art. 274 alin. 1 Cod Procedură Civilă, având în vedere culpa procesuală a pârâtei, instanţa a obligat-o să plătească reclamantei suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocaţial.
Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de suspendare înregistrată la data de 16 februarie 2011 recurenta S.C. R.R. S.R.L. Oradea, solicitând suspendarea sentinţei civile nr. 234 din 17.01.2011 până la soluţionarea recursului de către Curtea de Apel Cluj.
În dezvoltarea motivelor recurenta a arătat că în urma admiterii acţiunii societatea a fost obligată la reintegrarea contestatoarei şi la plata drepturilor salariale a preavizului precum şi a altor drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea fără a fi individualizate şi fără a se preciza cuantumul acestora.
Executarea sentinţei o pune în situaţia de achita peste 40.000 lei şi echivalentul a 7.000 de euro fără a avea certitudinea că îi şi putea recupera de la contestatoare în eventualitatea admiterii recursului.
Mai mult prin reintegrarea pe postul avut anterior contestatoarea are acces la toate documentele şi datele financiare ale societăţii inclusiv la datele confidenţiale pe care le-ar putea folosi în alte scopuri în cazul în care s-ar admite recursul.
Sunt reiterate în continuare motivele pe care le-a redat în cuprinsul cererii de recurs, punctând faptul că pe perioada 01.12.2009-16.07.2010 a înregistrat cheltuieli cu reclamanta în cuantum de 49740 lei la care se adaugă şi contribuţiile datorate de angajator, într-o perioadă în care societatea înregistra pierderi (o treime din cifra de afaceri) pe care în calitate de director financiar, intimata trebuia să le vadă şi să încerce o reducere a lor.
Se subliniază că instanţa de fond a reţinut greşit starea de fapt, postul de economist-contabil existând şi la data concedierii intimatei şi fiind ocupat, iar în plus, în perioada în care a activat, intimata nu a semnat nici un act contabil, nu a făcut nici o operaţie contabilă, toate fiind făcute de firma de cu care petiţionara avea încheiat contract anterior angajării intimatei.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 25 februarie 2011 intimata a solicitat să se constate că cererea de suspendare a executării sentinţei este neîntemeiată şi să se dispună respingerea ei, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, intimata solicită, în baza art. 300 (3) şi art. 7231 (2) C.pr.civ., stabilirea unei cauţiuni de 20% din valoarea obiectului cererii, sens în care se impune ca petenta-recurentă să precizeze valoarea obiectului cererii, iar în cazul nedepunerii cauţiunii, situaţia să fie privită ca fine de neprimire.
Întrucât prin cererea de suspendare a executării sentinţei s-a invocat ca temei de drept art. 300 alin. 2 coroborat cu art. 403 alin 3 şi 4 C.pr.civ., se impune ca petenta-recurentă să-şi precizeze cererea, respectiv dacă înţelege să solicite suspendarea executării sentinţei în temeiul dispoziţiilor art. 300 (2) şi (3) C.pr.civ. sau solicită suspendarea provizorie a executării sentinţei până la soluţionarea cererii de suspendare formulată în cadrul recursului împotriva sentinţei în temeiul dispoziţiilor art. 403 (4) C. pr.civ.
Consideră că recursul formulat împotriva sentinţei trebuie să conţină, în ambele cazuri, o cerere de suspendare a executării sentinţei, în caz contrar, această cerere, pe cale separată, fiind neavenită.
Doar instanţa sesizată cu judecarea recursului poate dispune, la cerere, motivat, suspendarea executării hotărârii şi doar în cazul în care cererea de suspendare a executării formulată în cadrul recursului se înregistrează mai înainte de sosirea dosarului, aceasta urmează a fi repartizat în procedura aleatorie şi judecată de către alt complet decât cel care va judeca recursul.
Din prevederile art. 300 alin (2) C. pr.civ. rezultă că acordarea suspendării trebuie să fie motivată, nefiind suficient, pentru admiterea cererii, faptul că s-a declarat calea de atac.
Pe lângă faptul că petenta-recurentă a reiterat aceleaşi aspecte ca şi în cererea de recurs, care însă depăşesc cadrul procesual şi urmează a fi analizate de completul investit cu judecarea acestuia, aceasta a făcut doar simple afirmaţii nedovedite, respectiv faptul că executarea sentinţei ar pune-o în situaţia de a achita peste 40.000 lei şi echivalentul a 7.000 Euro, fără a avea certitudinea că îşi va putea recupera şi că, prin reintegrare contestatoarea ar avea acces la date confidenţiale pe care le-ar putea folosi în alte scopuri.
Suspendarea executării unei hotărâri judecătoreşti constituie o situaţie de excepţie şi poate fi dispusă numai în condiţii deosebite, când se dovedeşte inclusiv prejudiciul iminent pe care l-ar avea de suportat în eventualitatea în care ar executa hotărârea.
Însă, regula instituită de legiuitori în prevederile art. 289 din Codul muncii, este aceea că, hotărârile pronunţate în fond sunt executorii de drept, tocmai pornind de la interesul ocrotit, respectiv drepturile angajaţilor în raport cu angajatorii şi poziţia de inferioritate economică.
Mai mult, contestatoarea-intimată nu s-a adresat încă cu o cerere, fie angajatorului în mod direct, fie prin în vederea punerii în a sentinţei civile, astfel că nu se justifică argumentarea petentei-recurentă cu privire la vreo întoarcere a executării sau de incertitudinea şi dificultăţile pe care le-ar avea de întâmpinat într-un asemenea demers.
Apoi, pe toată durata angajării contestatoarea a avut acces la documentele şi actele financiare ale societăţii inclusiv date confidenţiale şi nu le-a folosit ulterior deciziei de concediere. Evident, în cazul în care contestatoarea-intimată ar uza de poziţia sa în mod ilegal, ar exista alte căi pentru a fi sancţionată.
Cu privire la cel de-al treilea aspect, respectiv faptul că drepturile băneşti nu au fost individualizate, arătă că acest aspect nu reprezintă un temei al suspendării cât timp chiar şi în această cerere petenta-intimată a reuşit să calculeze întinderea dreptului său de creanţă.
În drept a invocat prevederile art. 115 şi urm. C.pr.civ.
Analizând cererea formulată prin prisma motivelor şi a apărărilor invocate, Curtea reţine următoarele:
Cererea este întemeiată şi urmează a fi admisă, cu majoritate de voturi, pentru următoarele considerente:
În primul rând, cu privire la întemeierea în drept a cererii, prin practica s-a consemnat precizarea făcută de reprezentanta petiţionarei că suspendarea a fost cerută până la soluţionarea recursului, iar nu până la soluţionarea cererii de suspendare formulată în cadrul recursului, fiind deci aplicabile prevederile art. 300 alin. 2 şi nu ale art. 300 alin. 3 coroborat cu art. 403 alin. 4 C.proc.civ.
În al doilea rând, se constată că s-a achitat cauţiunea fixată de instanţă, fiind îndeplinită condiţia impusă de art. 300 alin. 3 C.proc.civ.
În al treilea rând, s-a clarificat, şi reiese din copia cererii de recurs, depusă la dosar, că nu există încă o cerere de suspendare în cuprinsul cererii de recurs, de altfel nefiind necesară o atare cerere, aşa cum susţine intimata din prezentul cadru procesual. Prin prezenta cerere, se solicită suspendarea sentinţei (practic, a executorialităţii acesteia) până la soluţionarea recursului, fiind deci de prisos şi fără temei legal a se cere existenţa a încă unei cereri cu acelaşi obiect în cuprinsul memoriului de recurs.
Cu privire la legalitatea învestirii completului în condiţiile în care recursul încă nu a fost înaintat la Curte, şi deci încă nu este repartizat unui complet al Curţii pentru a se repartiza acestuia cererea de suspendare, se consideră legal procedeul prin care a fost repartizat aleatoriu unui complet specializat cererea de suspendare, neputând fi amânată repartizarea acesteia până la momentul înaintării cererii de recurs la Curte, în urma redactării sentinţei. În acest sens sunt de altfel dispoziţiile art. 99 alin. 9 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.
Pe fondul cererii, se constată că oportunitatea suspendării este lăsată la aprecierea instanţei, aceasta apreciind în funcţie de împrejurările cauzei dacă punerea în executare a hotărârii atacate cu recurs (practic, executorialitatea acesteia), ce reprezintă regula conform art. 289 Codul muncii, se impune a fi suspendată faţă de anumite considerente legate de aparenţa puternică privind temeinicia căii extraordinare de atac şi consecutiv, iminenţa punerii în executare a unei hotărâri pasibil a fi anulată, sau faţă de conturarea perspectivei unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara.
Fără a cerceta temeinicia recursului, ci apelând doar la ceea ce literatura de specialitate numeşte „pipăirea fondul”, când se raportează la modalitatea în care instanţele apreciază oportunitatea admiterii măsurilor solicitate pe calea ordonanţei preşedinţiale (aplicabilă, această modalitate, prin similitudine, pentru identitate de raţiune, date fiind, în ambele cazuri, caracterul temporar al măsurii dispuse şi aprecierea oportunităţii pe baza unei judecăţi sumare), Curtea constată că se impune suspendarea executării sentinţei atacate cu recurs.
În acest sens, se observă că, deşi nu s-a probat începerea demersurilor în vederea punerii în executare a sentinţei, aşa cum arată petiţionara, sumele în discuţie sunt relativ mari, astfel cum au fost acestea precizate de petiţionară, iar la susţinerea că ar întâmpina dificultăţi în recuperarea acestora, în ipoteza admiterii recursului, intimata nu a dovedit solvabilitatea sa, pentru a înlătura temerile petiţionarei şi practic, motivul de suspendare invocat.
Este adevărat că are sarcina probei cel ce face o afirmaţie înaintea instanţei, însă atunci când se afirmă un fapt negativ nedeterminat, cum este cazul în speţă, sarcina probei revine celui ce afirmă contrariul, anume, intimatei.
În plus, se reţine motivul invocat cu privire la vulnerabilitatea petiţionarei în condiţiile în care ar proceda la reintegrarea intimatei anterior rămânerii irevocabile a sentinţei, intimata intrând în contact cu informaţii confidenţiale ce ţin de activitatea societăţii în baza funcţiei importante deţinute în cadrul acesteia, aceea de director financiar, în condiţiile în care există posibilitatea de a se infirma soluţia primei instanţe. În mod evident, în cazul unui angajat cu sarcini de execuţie, situaţia nu este la fel de problematică precum aceea a unui angajat cu funcţie de conducere, care graţie acesteia efectuează o activitate de management, cu implicaţii mult mai importante decât cele aduse de îndeplinirea unor atribuţii de executare.
Faţă de aceste considerente, Curtea urmează a dispune în sensul celor solicitate de petiţionară, în baza art. 300 alin. 2 şi 3 raportat la art. 403 alin. 3 C.proc.civ.
