–
– Codul fiscal: art. 62 alin. (2) şi alin. (3), art. 82
– Hotărârea de Guvern nr. 44/2004: pct. 138
Stabilirea venitului net anual estimat, nu se poate face decât prin raportare la dispoziţiile art. 62 alin. (2) din Codul fiscal, coroborate cu cele ale pct. 138 din Hotărârea de Guvern nr. 44/2004, privind normele metodologice de aplicare, acestea din urmă prevăzând în mod expres că venitul net se determină ca diferenţă între sumele reprezentând chirie şi cota de cheltuială forfetară de 25%, reprezentând cheltuieli deductibile aferente venitului, cu excepţia prevederilor art. 62 alin. (3) din Codul fiscal, unde se prevede posibilitatea opţiunii contribuabililor pentru determinarea venitului net în sistem real, pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia administrativ şi fiscal,
Decizia civilă nr. 1027 din 24 aprilie 2012, R.O.
Prin sentinţa civilă nr. 494/21.04.2011 pronunţată în dosarul nr. 4958/30/2010, Tribunalul Timiş a admis acţiunea formulată de reclamanta B. D-I., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi Administraţia Finanţelor Publice Timişoara, având ca obiect cererile de a se dispune anularea deciziei nr. 2115/365/18.12.2009 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi anularea deciziilor de impunere anuală pe anul 2008 cu nr. 35301068710986/17.09.2009 şi 35301068710830/17.09.2009 emise de Administraţia Finanţelor Publice Timişoara; să dispună recalcularea impozitului pe aferent anului 2008 şi emiterea Deciziei de impunere conform Declaraţiei 200, înregistrată sub nr. 1238467/11.05.2009 la A.F.P. Timişoara şi restituirea sumelor plătite nedatorat.
În cauză a declarat recurs reclamanta şi prin decizia civilă nr. 1027 din 24 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara l-a respins ca nefondat, cu motivarea că din punct de vedere al situaţiei de fapt ce a generat existenţa debitului principal, aceasta este necontestată în recurs, rămânând problema interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale incidente, iar sub acest aspect, motivele recurentelor pârâte apar ca fiind fondate.
Astfel, la emiterea deciziilor de impunere emise pentru anul 2008, contestate în cauză, s-a avut în vedere venitul brut estimat a fi realizat în acest an, de 2000 euro, conform contractului de subînchiriere nr. 2155/07.08.2008, prin care spaţiul a fost subînchiriat de reclamantă în perioada 15.08.2008 – 01.03.2011, pe baza dispoziţiilor art. 62 alin. (1) din Codul fiscal, corect aplicate de către organul fiscal, în sensul că, în ceea ce priveşte veniturile realizate din cedarea folosinţei bunurilor, venitul brut se stabileşte pe baza chiriei prevăzute în contractul încheiat între părţi.
În continuare, se impunea stabilirea venitului net anual estimat pe anul 2008, care nu se putea face decât prin raportare la dispoziţiile art. 62 alin. (2) din C. fiscal, coroborate cu cele ale pct. 138 din Hotărârea de Guvern nr. 44/2004, privind normele metodologice de aplicare, acestea din urmă prevăzând în mod expres că venitul net se determină ca diferenţă între sumele reprezentând chirie şi cota de cheltuială forfetară de 25%, reprezentând cheltuieli deductibile aferente venitului – organul fiscal procedând în consecinţă şi stabilind impozitul anual anticipat pentru acelaşi an, conform art. 63 şi 82 din Codul fiscal.
Excepţia de la această regulă este consacrată doar prin art. 62 alin. (3) din Codul fiscal, unde se prevede posibilitatea opţiunii contribuabililor pentru determinarea venitului net în sistem real, pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă, or, în speţă, câtă vreme reclamanta nu a uzat de această posibilitate, este evident că organul fiscal trebuia să aplice regula stabilirii impozitului în sistem forfetar, cu atât mai mult cu cât stabilirea venitului net în sistem real nu se putea face decât pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă, aşa cum prevede textul, iar reclamanta nu a prezentat astfel de date şi nici a făcut dovada conducerii contabilităţii în sistem de partidă simplă cu privire la activitatea de închiriere bunuri imobile.
În ceea ce priveşte cheltuiala deductibilă aferentă venitului, stabilită prin aplicarea cotei forfetare asupra venitului brut, organul fiscal a apreciat-o ca atare şi nu a luat în considerare la stabilirea venitului net, suma reprezentând contravaloarea chiriei de 1000 euro pe lună, pe care reclamanta avea să o plătească proprietarului şi care făcea obiectul contractului de închiriere şi nu al celui vizat, de subînchiriere, din acest punct de vedere instanţa de fond apreciind în mod neîntemeiat că venitul net stabilit de organul fiscal s-a raportat la suma totală de 2000 de euro, fără a avea în vedere completarea eronată de către reclamantă a declaraţiei privind veniturile realizate pe anul 2008, cu privire la veniturile brute realizate efectiv în sumă de 2000 euro pe lună, iar referirea la dispoziţiile din art. 19 din Codul fiscal este irelevantă în cauză, în condiţiile în care acestea se referă la profitul impozabil şi nu la impozitul pe venit, aşa cum au arătat şi pârâtele.
Faţă de cele expuse, Curtea a constatat legalitatea actelor contestate şi, în consecinţă, greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente de către prima instanţă, fapt ce a impus, în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (3) Cod procedură civilă admiterea recursurilor pârâtelor şi modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
