Prin sentinţa civilă nr. 6496/14.05.2010, pronunţată a Judecătoriei Cluj-Napoca, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii C.A. şi C.I. împotriva pârâtului Statul Român prin Consiliul local Cluj-Napoca.
S-a dispus instituirea unei servituţi de trecere pietonală şi auto pe o lungime de 8 metri şi o lăţime de 3 metri asupra imobilului proprietatea pârâtului înscris în CF nr. 128228 Cluj-Napoca, A+59, nr. topografic 14914/1/2, în favoarea imobilului proprietatea reclamanţilor înscris în CF nr. 160302, A+1, nr. topografic 14915/1, conform raportului de expertiză întocmit.
S-a dispus intabularea în cartea funciară a dreptului de servitute de trecere, stabilit în condiţiile mai sus menţionate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamanţii C.A. şi C.I. sunt proprietarii tabulari ai imobilului teren în suprafaţă de 774 mp, situat în municipiul Cluj-Napoca, potrivit sentinţei civile nr. 11384/2005, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca şi potrivit extrasului CF nr. 160302 Cluj-Napoca, imobilul fiind înscris sub A+1 cu nr. topo 14915/1.
Conform raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză, imobilul mai sus arătat, proprietatea reclamanţilor, este situat în vecinătatea străzii Aurel Vlaicu din Cluj-Napoca, zona pasajului de pe această stradă, iar datorită lucrărilor de construcţie a acestui pasaj terenul în discuţie nu mai are acces direct la stradă, existând o diferenţă foarte mare de nivel şi scările amenajate pe trotuar pentru circulaţia pietonală. A mai arătat expertul că accesul la acest teren se poate face doar din stradă, pe la capătul scărilor amintite, pe o lungime de 8 m şi lăţime de 3 m, necesară accesului auto, peste terenul vecin de la vest, acest din urmă teren fiind înscris în CF 128228 Cluj-Napoca A+59, nr. topo 14914/1/2, fiind proprietatea Statului Român, calea de acces indicată fiind cea mai scurtă şi necesitând amenajări minime. A concluzionat expertul că imobilul reclamanţilor nu are acces direct la drumul public, iar accesul se poate asigura peste terenul cu nr. topo 14914/1/2 înscris în CF 128228 Cluj-Napoca.
Din extrasul CF nr. 128228 Cluj-Napoca rezultă că asupra terenului cu nr. topo 14914/1/2 este proprietar Statul Român cu titlu de expropriere, terenul fiind în administrarea Consiliului local al Municipiului Cluj-Napoca.
La raportul de expertiză efectuat pârâtul Statul Român a formulat de două ori obiecţiuni, solicitând instituirea unei alte variante de acces la terenul reclamanţilor, din strada Târnavelor, fiind încuviinţate de către instanţă doar obiecţiunile formulate la data de 24.02.2009.
Expertul a răspuns la primele obiecţiuni ale pârâtului, arătând că nu a propus varianta de acces dinspre strada Târnavelor deoarece diferenţa de nivel între această zonă şi terenul reclamanţilor este mare existând un taluz de aproximativ 2 metri, înălţime ce face dificilă şi costisitoare amenajarea accesului auto la terenul reclamanţilor. Totodată, expertul a indicat şi o a doua variantă de instituire a servituţii de trecere pe o lăţime de 3 m şi lungime de 90 metri, toată lungimea reprezentând o alee şi întinzându-se peste patru imobilele cu patru numere topografice diferite.
Faţă de toate cele mai sus expuse, instanţa a concluzionat în sensul că terenul reclamanţilor înscris în CF 160302 Cluj-Napoca, A+1, nr. topo 14915/1, are regimul juridic al unui imobil fără acces/ieşire la calea publică, reclamând astfel instituirea unei servituţi de trecere în vederea asigurării uzului şi utilităţii acestuia. Ieşirea la calea publică urmează a fi asigurată pe drumul de acces cel mai scurt şi în aşa fel încât să producă fondului aservit o pagubă cât mai redusă, astfel cum stabileşte art. 617 cod civil.
Aşadar, instanţa a dispus instituirea servituţii de trecere în varianta I propusă de expert, drumul de acces fiind în această variantă de 8 m lungime şi 3 metri lăţime, faţă de drumul de acces din varianta a II a ce are o lungime de 90 metri. Pârâtul nu a prezentat nici un motiv pertinent pentru care această variantă a drumului de acces nu ar putea fi instituită, neindicând instanţei posibilele pagube ce le-ar avea de suportat în această ipoteză. Or, atâta timp cât între cele două variante de ieşire la calea publică pârâtul nu a prezentat o diferenţă de pagube de suportat, instanţa a dispus instituirea servituţii pe drumul de acces cel mai scurt de 8 metri şi care necesită cheltuielile cele mai mici de amenajare. Mai mult expertul a arătat că cea de-a doua variantă a servituţii de trecere presupune o diferenţă mare de nivel între terenuri precum şi costuri mai mari, neexistând nici un impediment la faptul că servitutea se sfârşeşte în breteaua laterală a pasajului din strada Aurel Vlaicu.
Pentru considerentele arătate, instanţa, în baza art. 576 şi urm. C.civ., a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii C.A. şi C.I. împotriva pârâtului Statul Român prin Consiliul local Cluj-Napoca.
În baza art. 22 şi 24 din Legea 7/1996, a dispus intabularea în CF a dreptului de servitute de trecere, stabilit în condiţiile anterior menţionate.
S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 574/A/23.11.2010 a Tribunalului Cluj a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca împotriva sentinţei civile nr. 6496/14.05.2010, a Judecătoriei Cluj-Napoca, care a fost păstrată în întregime.
A fost obligat apelantul să plătească intimaţilor C.A. şi C.I. suma de 500 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că din raportul de expertiză tehnică judiciară rezultă că terenul în suprafaţă de 774 mp. cu nr. top. 14915/1, înscris în C.F. nr. 160302 Cluj, aflat în proprietatea intimaţilor reclamanţi, nu mai are acces în stradă datorită lucrărilor de construcţie a pasajului de pe strada Aurel Vlaicu. Expertul a stabilit de asemenea că există o diferenţă foarte mare de nivel şi scările amenajate pe trotuar pentru circulaţia pietonală. Accesul efectiv la teren se poate realiza doar pe la capătul scărilor amenajate pe trotuar pe o lungime de 8 m şi o lăţime de 3 m, necesară accesului auto peste terenul vecin spre Vest. Terenul vecin pe care se poate asigura accesul este înscris în C.F. nr. 128228 Cluj, sub A+59, cu nr. top. 14914/1/2 în favoarea Statului Român.
În cuprinsul raportului de expertiză întocmit în anul 2005 într-un al dosar al Judecătoriei Cluj-Napoca s-a stabilit că terenul se învecinează la Nord cu strada A. Vlaicu, la Est cu teren ce aparţine Statului Român şi pe care sunt edificate garaje particulare, la Sud cu terenul lui B.I., iar la Vest cu terenul aparţinând Statului Român. Expertiza examinată a fost dispusă de instanţă pentru identificarea terenului restituit în natură prin Hotărârea nr. 265/15.07.1997, emisă de Comisia judeţeană pentru aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, în vederea intabulării dreptului de proprietate.
Din analiza comparativă a planurilor de situaţie întocmite de cei doi experţi, a rezultat că susţinerile apelantului în sensul că ar exista şi o altă posibilitate de a accesului la terenul care a devenit loc înfundat după restituirea în natură, nu au nici un fundament. Astfel, parcelele situate pe cele două laturi ale terenului intimaţilor se află tot în proprietatea Statului Român. Mai mult, pe terenul situat pe latura estică a parcelei sunt edificate garaje, la care accesul se asigură în acelaşi mod.
În altă ordine de idei, expertul a argumentat, atât în cuprinsul raportului întocmit iniţial, cât şi prin răspunsurile la obiecţiunile apelantului pârât motivele avute în vedere la stabilirea variantei propuse. În ceea ce priveşte limita estică a terenului, expertul a arătat nu a propus această variantă, deoarece diferenţa de nivel între această zonă şi terenul intimaţilor reclamanţi este mare, existând un taluz de circa 1-2 m, înălţime ce face dificilă şi costisitoare amenajarea accesului auto la terenul în cauză.
Tribunalul a apreciat că instanţa de fond a optat corect pentru varianta nr. I din raport în condiţiile în care potrivit variantei nr. II, servitutea de trecere ar fi de 3 m lăţime şi 90 m lungime până la strada Crişului.
În consecinţă, tribunalul a constatat că varianta I propusă de expert pentru instituirea dreptului de servitute la parcela intimaţilor reclamanţi asigură drumul cel mai scurt la calea publică şi este de natură a produce pagube mai reduse fondului aservit, fiind în concordanţă cu cerinţele art. 617 C.civ.
Este de remarcat faptul că apelantul a invocat lipsa altor variante fără să precizeze care ar putea fi acestea, având în vedere poziţionarea terenului şi vecinătăţile acestuia. În acelaşi timp, prin poziţia adoptată faţă de cererea reclamanţilor apelantul a ignorat faptul că accesul la garajele situate pe latura estică se asigură pe aceeaşi cale, susţinere a reclamanţilor necontestată, cum de altfel nu a fost contestată nici afirmaţia acestora în sensul că terenul a devenit loc înfundat după restituirea în natură a parcelei.
Raportat la cele expuse, tribunalul a apreciat că sunt nefondate criticile examinate.
În ceea ce priveşte critica vizând neacordarea despăgubirilor la care face trimitere art. 616 teza finală C.civ., tribunalul a constatat că în cursul soluţionării cauzei la instanţa de fond pârâtul nu a formulat o asemenea cerere. Din textul legal menţionat nu rezultă că problema despăgubirii ar trebui să fie soluţionată de instanţă din oficiu. Mai mult, acţiunea pentru despăgubire este prescriptibilă, sens în care dispune expres art. 619 C.civ.
În lumina considerentelor expuse, criticile apelantului au fost apreciate ca nefondate, în temeiul art. 296 Cod proc.civ., apelul pârâtului respins, iar în baza art. 274 Cod proc.civ., apelantul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în apel în sumă de 500 lei, culpa procesuală a acestuia fiind dovedită.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul recurent Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca prin Primar, solicitând, în principal, casarea deciziei în temeiul art. 304 pct. 9 C.pr.civ., trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea refacerii raportului de expertiză, iar in subsidiar, admiterea recursului si modificarea deciziei.
În motivarea recursului, se arată că aşa cum reiese si din actele depuse la dosarul cauzei, terenul în favoarea căruia se doreşte a se institui servitutea de trecere este înscris sub nr. top 14915/1.
Instanţele de fond şi apel nu au ţinut seama de obiecţiunile formulate în două rânduri de către instituţia pârâtă. În acest sens, expertul ar fi trebuit sa propună mai multe variante de trecere înspre imobilul aflat în proprietatea reclamanţilor, si nu neapărat peste terenul aflat în proprietatea Statului Roman. Este de notorietate faptul ca terenurile aflate în proprietatea acestuia sunt în marea lor majoritate revendicate în temeiul legilor de retrocedare.
Mai mult decât atât, varianta finală acceptată de către instanţe, respectiv traversează un trotuar, aflat în domeniul public al Statului Roman, care apoi ajunge în str. Aurel Vlaicu, aproape de o intersecţie, periclitând si siguranţa circulaţiei în zona respectivă.
In situaţia în care instanţa de recurs consideră ca totuşi aceasta este cea mai oportună variantă de acordare a dreptului de servitute, pârâta insistă ca aceasta sa fie doar pietonală, dar, in opinia pârâtei, expertiza in cauza este deficitar întocmită, fiind incompleta, expertul urmând a propune si alte variante de servitute.
In ceea ce priveşte servitutea de trecere auto recurentul arată că aceasta nu este obligatorie instituirea acestui gen de acces, depinzând de realităţile faptice din teren, de posibilitatea efectivă a realizării acesteia, in condiţii legale.
Prin expertiza efectuata in cauză, nu s-a făcut niciun fel de evaluare a terenului aparţinând Statului Roman, în vederea acordării unei despăgubiri în favoarea acestuia, în calitate de proprietar al fondului aservit, în conformitate cu prevederile art. 616 Cod Civil, de care chiar reclamanţii s-au prevalat.
Aceasta era soluţia de urmat, chiar în lipsa unei cereri reconventionale în acest sens, întrucât textul legal este fără echivoc, prevăzând pentru trecerea reclamată obligaţia corelativă a despăgubirii în proporţie cu pagubele ce s-ar putea ocaziona. Astfel, “proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nicio ieşire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului sau pentru exploatarea fondului, cu îndatorirea de a-l despăgubi în proporţie cu pagubele ce s-ar putea ocaziona”,
Aceste prevederi, precum si cele ale art. 618 Cod civil, sunt destinate să diminueze paguba provocată fondului aservit căruia i se impune o sarcină care duce la ştirbirea dreptului proprietarului, chiar dacă aceasta reprezintă unica soluţie pentru folosirea locului înfundat.
Ca urmare, la stabilirea concreta a drumului de trecere, trebuie sa se tina seama, in aceeaşi măsura, de interesele obiective si subiective ale proprietarului fondului aservit ca si de nevoia celui care reclamă trecerea, pentru ca numai astfel se poate garanta utilizarea netulburată a servituţii si respectarea sa de bună voie.
Pe de alta parte, spre deosebire de alte servituţi legale, servitutea de trecere nu este gratuită, proprietarul fondului aservit fiind îndreptăţit să primească, de la proprietarul fondului înfundat, despăgubirea menţionată, care, în speţă, reprezintă numai echivalentul terenului de folosinţă căruia proprietarul ar fi lipsit prin realizarea drumului.
Despăgubirea va trebui sa fie just calculată, echivalentul terenului luat din folosinţa proprietarilor însemnând folosinţa la preţul de circulaţie. Nimic nu se opune unei despăgubiri în natură, prin schimb de terenuri, daca părţile cad de acord, în acest sens, şi schimbul s-ar realiza cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
Reclamanţii intimaţi nu au formulat întâmpinare, însă la termenul de judecată din 9.02.2011 prezenţi fiind în instanţă, au învederat faptul că într-adevăr, drumul pe care se solicită instituirea dreptului de servitute este un trotuar, însă acesta constituie cale de acces la drumul public, atât pietonal, cât şi auto şi pentru alţi de imobile, situate în zonă care la rândul lor, sunt nevoiţi să iasă la calea publică (str. Aurel Vlaicu), atât pietonal, cât şi auto, astfel încât nu ar fi singurii care ar avea un astfel de acces.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente, în completarea celor corect şi pertinent reţinute de instanţele de fond, care nu vor mai fi reluate.
Terenul pentru care reclamanţii solicită instituirea dreptului de servitute le-a fost restituit acestora în baza hotărârii nr. 265/15.07.1997, emisă de Judeţul Cluj, Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, reclamanţii intabulându-şi dreptul de proprietate în CF.
La data restituirii terenul avea acces la calea publică – str. A. Vlaicu – însă, ulterior pârâtul a executat lucrări de consolidare în zonă, a ridicat un zid de beton, astfel încât în prezent terenul constituie loc închis.
Ridicarea acelui zid de consolidare nu poate fi reţinut ca un act culpabil în sarcina pârâtului, întrucât lucrările de consolidare erau necesare infrastructurii Municipiului Cluj-Napoca, însă în mod cert reclamanţii în baza dispoziţiilor art. 616 C. civil, pot reclama o trecere la calea publică peste terenul învecinat pentru exploatarea imobilului proprietatea lor.
Instanţa de apel a analizat nu doar expertiza judiciară efectuată în prezenta cauză, ci şi expertiza efectuată cu ocazia soluţionării litigiului, având ca obiect intabularea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 774 mp, restituit în temeiul Hotărârii nr. 265/1997.
Coroborând concluziile ambelor rapoarte de expertiză prin analiza comparativă a planurilor de situaţie, corect a statuat instanţa de apel că varianta aleasă de prima instanţă pentru instituirea dreptului de servitute la imobilul proprietatea reclamanţilor corespunde optim cerinţelor art. 617 C. civil, constituind drumul cel mai scurt la calea publică şi de natură a produce pagube reduse fondului aservit.
Argumentul principal invocat de pârât este faptul că imobilul fond aservit traversează un trotuar aflat în domeniul public al Statului Român, stabilirea servituţii de trecere auto periclitând siguranţa circulaţiei în zona respectivă.
Susţinerea potrivit căreia imobilul pe care s-a instituit dreptul de servitute în favoarea reclamanţilor face parte din domeniul public, fiind trotuar, nu este reală.
După cum reiese din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în faţa primei instanţe şi din schiţa anexă, servitutea de trecere în varianta aleasă de către instanţele de fond este instituită peste terenul proprietatea pârâtului înscris în CF nr. 128228 Cluj, nr. top 14914/1/2.
Aşa cum se poate observa pe schiţa anexă, servitutea de trecere este stabilită pe o porţiune a acestui imobil proprietatea privată a pârâtului, până la trotuar.
Peste trotuarul care constituie într-adevăr domeniul public, reclamanţilor nu li s-a stabilit drept de servitute, întrucât, odată ajunşi la trotuar, trecând peste porţiunea pe care li s-a stabilit dreptul de trecere, reclamanţii sunt deja la calea publică. Folosirea trotuarului de către reclamanţi urmează să se facă în acelaşi mod în care acesta este exploatat de către toţi ceilalţi proprietari ai imobilelor aflate în zonă.
Evident că exercitarea dreptului de servitute auto conferit reclamanţilor va implica traversarea de către aceştia atât a porţiunii pe care s-a instituit dreptul de servitute în favoarea lor, cât şi a trotuarului, pentru a ajunge la stradă (Aurel Vlaicu).
Însă, acesta este modul în care şi ceilalţi proprietari ai imobilelor situate în zonă ies cu autovehiculele la stradă – prin trecerea peste trotuar.
Exercitarea dreptului de servitute auto în acest mod – singurul posibil în actuala infrastructură a municipiului Cluj-Napoca – implică deplina responsabilitate a reclamanţilor, în sensul de a nu periclita circulaţia în zona respectivă, orice eventuală faptă culpabilă produsă urmare a neglijenţei acestora, urmând a fi asumată de ei.
Pentru aceste considerente, toate motivele vizând nelegalitatea hotărârii sub aspectul greşitei alegeri a variantei de stabilire a servituţii, atât din perspectiva faptului că ar fi existat şi alte posibilităţi de instituire a dreptului, cât şi din cea a faptului că fondul aservit desemnat de instanţele de fond este domeniu public, urmează a fi înlăturate ca nefondate.
Nici motivul privind greşita neacordare a unei despăgubiri în favoarea pârâtului în proporţie cu pagubele ocazionate fondului aservit, nu este fondat.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, această despăgubire nu poate fi acordată din oficiu proprietarului fondului aservit, formularea unei atare cereri în despăgubire fiind supusă principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil.
Pentru a putea beneficia de aceste despăgubiri, în prezentul cadru procesual pârâtul trebuia să formuleze în faţa primei instanţe o astfel de cerere. Această solicitare pârâtul a formulat-o pentru prima dată în apel, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 294 alin. 1 Cod proc.civ., potrivit cărora în apel nu se pot face alte cereri noi.
Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a respins această cerere formulată pentru prima dată în calea de atac.
Pentru toate aceste considerente, constatând că toate motivele invocate în recurs sunt nefondate, în baza art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., recursul promovat de pârât va fi respins ca nefondat.
