Prin sentinţa civilă nr. 1332 din 10.03.2010, pronunţată de Judecătoria Bistriţa, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea principală formulată de reclamantul M.F., împotriva pârâtelor S.C. C.T.I. S.R.L. şi A.B.R.. S-a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă reconvenţională SC C.T.I. SRL în contradictoriu cu reclamantul pârât reconvenţional M.F. şi, în consecinţă:
– s-a constatat nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi cu nr. 138/22.06.2007 şi s-a dispus evacuarea necondiţionată a reclamantului din imobilul apartament nr. 30 situat în mun. Bistriţa, B-dul Independenţei, nr. 97-99, corp clădire P+7E+M, clădire B, aflat la etajul nr. 7, cu obligarea acestuia de a preda pârâtei-reclamante reconvenţionale în posesie apartamentul descris.
– a fost obligat reclamantul să achite pârâtei suma de 5950 lei cu titlu de cheltuieli de judecată .
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin antecontractul de vânzare-cumpărare nr. l38/22.06.2007, pârâta s-a obligat să înstrăineze reclamantului dreptul de proprietate asupra apartamentului înscris în CF nr. l8258/30 Bistriţa, nr. cadastral l2l32-CI-U30, descris mai sus, cu o suprafaţă construită desfăşurată de 79,70 mp., aflat la etajul 7 pe terenul în suprafaţă de 4.930 mp., identificat cadastral sub nr. 2777/l/l/2, 2778/l/l, 2770/2/l, 2775/l/l, întabulat în CF nr. ll46/A la terminarea construirii imobilului.
La pct. III pct. 3.1 din se arată că „preţul s-a achitat în totalitate ca echivalent în lei, la cursul de schimb BNR leu/euro din ziua semnării antecontractului. Preţul însă nu a fost achitat în ziua semnării antecontractului, deoarece dacă ar fi fost aşa s-ar fi precizat prin clauza contractuală respectivă această împrejurare care însă nu s-a făcut şi nici ulterior, prevederile contractuale fiind redactate la trecut.
Mai mult, printr-o altă clauză contractuală stipulată sub pct. 3.2 se precizează că „preţul menţionat la capitolul II pct. 2.1 va fi achitat după cum urmează”, fără însă a se preciza cum se va achita preţul, în sensul datei scadenţei, sau dacă se va plăti printr-o plată unică în mai mult tranşe, etc.
Mai mult, dacă pârâta ar fi încasat preţul de la reclamant, fiind o societate comercială, ar fi trebuit în mod obligatoriu să evidenţieze această încasare în actele sale financiar-contabile, ceea ce nu este cazul.
Ca atare s-a apreciat că acţiunea civilă principală precizată nu este întemeiată şi a fost respinsă ca atare.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională instanţa a admis-o ca fiind întemeiată, conform argumentelor expuse în continuare.
Reclamantul susţine în mod greşit că antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta a avut efect translativ de proprietate asupra apartamentului în litigiu şi că ar fi dobândit astfel dreptul de proprietate asupra lui deoarece în antecontract se precizează că dreptul de proprietate se va transmite de la promitentul vânzător la promitentul cumpărător în momentul finalizării ansamblului de locuinţe (din care face parte şi apartamentul în cauză) şi că apartamentul în litigiu se transferă prin contract autentic care va fi perfectat în acel moment, până la care rămâne în proprietatea vânzătorului, în speţă al pârâtei.
Având în vedere că pârâta, în calitate de vânzătoare trebuia să invite cumpărătorul reclamant în faţa notarului public stabilit de vânzător şi să semneze contractul numai în condiţiile îndeplinirii de către cumpărător a tuturor obligaţiilor prevăzute în antecontract, aşa cum se reţine expres în textul art. 4.1.5 din antecontractul dintre părţi, faptul că aceste demersuri au fost efectuate de către reclamant nu justifică solicitarea lui de a se constata că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a se prezenta la pentru a se perfecta actul de vânzare-cumpărare, situaţia fiind de fapt invers, pârâta trebuia să efectueze aceste demersuri, dar numai dacă reclamantul şi-ar fi îndeplinit obligaţia de plată a preţului, ceea ce nu s-a demonstrat în speţă.
Într-adevăr, sub punctul III pct. 3.1 din antecontract se arată că preţul s-a achitat în întregime ca echivalent în lei, la cursul de schimb din ziua semnării antecontractului, însă în antecontract nu se precizează data când s-a achitat preţul, cu atât mai mult cu cât prin clauza de la pct. 3.2 din antecontract se arată că preţul va fi achitat după cum urmează… însă nu s-a consemnat data scadenţei sau dacă se va plăti printr-o plată unică ori în mai multe tranşe sau prin ordin de plată sau numerar. Totodată, pârâta fiind o societatea comercială trebuia, dacă ar fi achitat preţul să-l evidenţieze în actele contabile şi să emită chitanţă pentru suma achitată, fapt ce nu s-a realizat.
Nici petitul din acţiunea introductivă referitor la daunele cominatorii nu este întemeiat, reclamantul făcând o confuzie între daunele cominatorii şi daunele interese.
Astfel, daunele cominatorii sunt un mijloc de presiune asupra debitorului pentru executarea obligaţiei contractuale asumată, dar în nici un caz ele nu pot constitui un mijloc de îmbogăţire nejustificată a creditorului obligaţiei de a da, iar pe de altă parte deşi reclamantul cere plata de daune cominatorii până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a sentinţei care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare se contrazice pe sine, deoarece la petitul 1 a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu prin chiar antecontractul dintre părţi.
Referitor la cererea din acţiunea reconvenţională de a se dispune evacuarea reclamantului din apartamentul în cauză şi obligarea acestuia de a preda pârâtei posesia acestuia, în considerarea respectării prerogativelor dreptului de proprietate consfinţite de disp. art. 480 C.civil, instanţa de fond le-a admis ca fiind întemeiate şi l-a obligat pe reclamant, în urma constatării nulităţii absolute a antecontractului în cauză să lase în deplină posesie şi proprietate acest imobil pârâtei.
Având în vedere soluţia pronunţată, văzând culpa procesuală a reclamantului, în baza art. 274 C.pr.civ. instanţa de fond l-a obligat pe acesta să achite pârâtei suma de 5950 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.
Prin decizia civilă nr. 80/A/2010 din data de 04.11.2010 pronunţată de Tribunalul Bistriţa Năsăud s-a admis apelul declarat de reclamantul M.F., împotriva sentinţei civile nr. 1332/10.03.2010, pronunţată de Judecătoria Bistriţa, s-a anulat în tot hotărârea şi s-a trimis cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă la Secţia comercială a Tribunalului Bistriţa-Năsăud.
Este adevărat că în art.3 din Codul comercial român se face o enumerare a faptelor de comerţ, care nu include şi vânzarea-cumpărarea de bunuri imobile, ceea ce ar putea duce la concluzia ca actele juridice având ca obiect imobile nu intră in sfera raporturilor comerciale.
Art.4 din acelaşi cod instituie prezumţia de comercialitate pentru toate obligaţiile comercianţilor cu excepţia celor de natură civilă ori a căror necomercialitate rezultă chiar din actul săvârşit de comerciant.
Pârâta, promitentă vânzătoare, are calitatea de comerciant, deci actele juridice încheiate de aceasta sunt considerate fapte de comerţ şi deci supuse legilor comerciale. Raţiunea instituirii prezumţiei de comercialitate, prin art. 4 Cod comercial, este ideea că ele sunt accesorii exercitării acelei activităţi, că au fost efectuate pentru facilitarea activităţii comerciantului. De aceea, prezumţia de comercialitate poate fi înlăturată numai dacă din însuşi conţinutul actului rezultă că acesta nu are legătură cu activitatea comercială a părţii, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat.
Societatea comercială are şi o viaţă civilă, putând încheia acte civile, însă, a apreciat tribunalul, actul din speţă nu poate fi calificat ca fiind civil, de vreme ce obiectul de activitate al societăţii este construirea de imobile în vederea vânzării lor.
Întreprinderea de construcţii este un fapt de comerţ conform art.3 din Codul comercial şi dacă s-ar considera vânzarea imobilelor ca având caracter civil s-ar limita posibilitatea comerciantului de a-şi dezvolta propria activitate, atâta timp cât nu ar putea vinde sau închiria imobilele pe care le realizează prin mijloace proprii.
Prin urmare, Judecătoria Bistriţa a soluţionat în fond cauza fără să fie competentă material astfel că, apelul a fost apreciat ca fiind fondat şi în temeiul art.297 alin.2 C.pr.civ., a fost admis, sentinţa a fost anulată şi cauza a fost trimisă spre competenţă soluţionare în fond Tribunalului Bistriţa Năsăud – Secţia Comercială de Administrativ şi Fiscal.
Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. „C.T.I.” S.R.L. BISTRIŢA, a declarat recurs în termen legal, solicitând instanţei admiterea acestuia, modificarea în totalitate a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului şi, pe cale de consecinţă, menţinerea sentinţei civile apelate în totalitate ca fiind legală şi temeinică, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.960 lei.
În motivarea recursului, pârâta a susţinut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., precum şi faptul că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.pr.civ.
Instanţa de apel a calificat ca fiind de natură comercială litigiul ce formează obiectul prezentului dosar, fără să ţină seama de obiectul lui astfel cum acesta a fost definit prin petitele acţiunii principale şi prin petitul acţiunii reconvenţionale.
Din examinarea petitelor cererii principale rezultă indubitabil că reclamantul intimat a promovat o actiune în prestatie tabulară care este reglementată de legea civilă, iar nu de legea comercială.
Sediul legal al acţiunii în prestaţie tabulară îl formează art. 27 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare astfel cum el a fost modificat prin art. I (titlul XII) al Legii nr. 247/2005.
Din analiza acestui text legal rezultă fără echivoc faptul că acţiunea în prestaţie tabulară este esenţialmente o acţiune civilă, iar nu o actiune comercială. De aici consecinta că indiferent dacă cel împotriva căruia este îndreptată o astfel de acţiune are calitatea de comerciant sau nu litigiul este de natură civilă şi aceasta cu atât mai mult atunci când reclamantul este un necomerciant. Şi e firesc să fie aşa, deoarece astfel o de acţiune are ca obiect un drept real, în speţă dreptul de proprietate care este principalul drept real şi care este reglementat de Codul civil, iar nu de Codul Comercial. Este semnificativ sub acest aspect faptul că titlul VI din Codul Comercial ce reglementează vânzarea comercială nu conţine nici o dispoziţie normativă referitoare la vânzarea de imobile, textele legale din acest titlu fiind prin excelenţă referitoare la vânzările de mărfuri, care sunt prin excelenţă bunuri mobile. Un bun imobil nu are şi nici nu poate avea calitatea de marfă şi de aceea vânzarea lui chiar atunci când se face de către un comerciant va fi o vânzare civilă, supusă legii civile, deoarece numai această lege reglementează dreptul de proprietate imobiliară.
De asemenea, ca natură juridică antecontractul este şi el un act juridic esenţialmente civil de vreme ce prin conţinutul şi finalitatea lui el generează doar o obligaţie de a face având ca obiect perfectarea contractului de vânzare-cumpărare propriu-zis. Or, asumarea obligaţiei de a încheia un contract având ca obiect transferul unui drept de proprietate imobiliară nu poate fi calificată ca fiind un act sau fapt de comerţ. Codul Comercial reglementează numai vânzare comercială ca fapt de comerţ sau nu şi promisiunea de a încheia un contract de vânzare comercială. Promisiunea de a contracta intrând în domeniul de reglementare al legii civile nu poate fi calificată act sau fapt de comerţ nici chiar atunci când promitentul-vânzător este un comerciant de vreme ce legiuitorul o reglementează ca act juridic civil.
În fine, instanţa de apel reţine în mod greşit că “convenţia încheiată, ce constituie temeiul solicitării despăgubirilor, având natură comercială, devin incidente dispoziţiile art. 56 din Codul Comercial … “
Este de subliniat că cererea principală nu are un petit referitor la obligarea pârâtei la plata de despăgubiri, ci un petit care trimite la art. 5803 C.pr.civ. Invocând art. 56 C.Com. instanţa de apel a făcut o confuzie între daunele interese şi daunele cominatorii care sunt concepte juridice neconfundabile, în speţă reclamantul nesolicitând daune interese, ci numai daune cominatorii care, după cum prevede expres textul legal citat, nu pot fi solicitate în cazul neexecutării voluntare de către debitor a obligaţiei de a face.
Intimaţii M.F. şi ALPHA BANK ROMANIA deşi legal citaţi, nu şi-au delegat reprezentant în instanţă şi nu au depus întâmpinări la dosar prin care să îşi exprime poziţia procesuală.
Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reţine următoarele:
La termenul de judecată din data de 25.02.2011, Curtea a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii motivelor de recurs care vizează netemeinicia hotărârii atacate, prin reanalizarea stării de fapt şi reaprecierea probelor administrate în cauză de către instanţa de recurs, având în vedere că prevederile art. 304 pct. 10 şi pct. 11 C.pr.civ. au fost abrogate prin art. I pct. 1111 şi pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, excepţie care urmează să fie admisă, motivat pe următoarele considerente:
În reglementarea procedurală actuală, conform art. 304 C.pr.civ., „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate.”
Recursul este reglementat ca fiind o cale de atac extraordinară care nu are caracter devolutiv pentru ca instanţa astfel investită să treacă la examinarea fondului litigiului, reanalizând probatoriul administrat şi reapreciindu-l, lucru care este firesc câtă vreme cauza a beneficiat de o astfel de cale de atac, în speţă, apelul.
Ori, având în vedere că litigiul a fost supus controlului instanţei de apel, cauza fiind analizată sub toate aspectele, recurenta nu mai poate beneficia de acest lucru prin promovarea recursului, această instanţă de control judiciar fiind chemată să cenzureze doar aspectele de nelegalitate.
Deşi formal cererea de recurs este întemeiată pe art.304 pct.8 şi pct.9 C.pr.civ., în realitate prin motivarea pe care se sprijină, recursul nu vizează în întregime motive de nelegalitate pentru care o hotărâre poate fi casată sau modificată, ci vizează şi motive de netemeinicie a hotărârii atacate.
Memoriul de recurs conţine şi motive de netemeinicie care se referă practic la o reproducere a stării de fapt a cauzei şi o analizare a probaţiunii administrate în cauză.
Se constată, aşadar, de către Curte că, în speţă este incidentă excepţia inadmisibilităţii acestor motive de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, excepţie fundamentată pe împrejurarea că, motivele de recurs conţin şi critici de netemeinicie a hotărârii recurate, reproduceri ale evoluţiei istoricului cauzei, ale stării de fapt, ale probaţiunii administrate în cauză, etc. care intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, întrucât vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, aspecte care s-ar fi încadrat în punctele 10 şi 11 ale art. 304 C.pr. civ., în prezent abrogate.
Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 C.pr.civ., prin art. I pct. 1111 din OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ.
În consecinţă, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanţe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părţi, ori care să tindă la o reapreciere a probaţiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanţa de recurs fiind ţinută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanţe şi fiind obligată de a se abţine de la orice reanalizare a probelor deja administrate.
Aşa fiind, Curtea constată că excepţia inadmisibilităţii, invocată din oficiu este fondată în parte, urmând să fie admisă ca atare, cu consecinţa neluării în seamă a tuturor motivelor de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate.
În privinţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.8 şi pct.9 C.pr.civ., Curtea statuează că acestea nu sunt întemeiate din considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.
Astfel, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a interpretat în mod legal natura convenţiei încheiată între părţi ţinând seama de obiectul litigiului astfel cum acesta a fost definit prin petitele acţiunii principale şi prin petitul acţiunii reconvenţionale.
Curtea reţine că prin cererea introductivă de instanţă precizată reclamantul a solicitat: să se constate că prin antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 138 din data de 22.06.2007, pârâta SC C.T.I. SRL a înstrăinat, cu titlu de drept de cumpărare, dreptul de proprietate asupra apartamentului înscris în CF ind. nr. 18258/30 Bistriţa având nr. cadastral 12132/CI-U30, drept intrat în patrimoniul reclamantului la data la care a fost finalizat ansamblul de locuinţe în care acesta se afla, apartament situat din punct de vedere administrativ în mun. Bistriţa, Bd. Independenţei nr. 97-99, jud. Bistriţa Nasaud, corp de clădire P+7E+M-imobil B din ansamblu, apartament Tip 2C aflat la etajul 7/orientare vest spre Valea Castanilor, cu o suprafaţa construită desfăşurată de 79,70 mp-inclusiv balcoane şi terase – edificat pe terenul în suprafaţă de 4930 mp., identificat cu număr cadastral 2777/1/1/2, 2778/1/1, 2775/1/1 înscris în CF Bistriţa cu nr. 1146/A; să oblige pârâta să încheie cu reclamantul act autentic, iar în caz de refuz să pronunţe o sentinţă care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare; să se dispună înscrierea în cartea funciară a drepturilor astfel dobândite; să fie obligată pârâta la plata unor daune cominatorii în valoare de 100 Euro/zi întârziere, despăgubiri calculate începând cu data de 08.11.2008 şi până la data la care va rămâne definitivă şi irevocabilă sentinta care să tină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru apartamentul înscris în CF ind. nr. 18258/30 Bistrita cu nr. cadastral 12132/CI-U30.
Prin cererea reconvenţională pârâtă recurentă a solicitat să se constate nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare intervenit între pârâtă şi reclamant la data de 22.06.2007, sub nr. 138.
Din examinarea petitelor cererii principale rezultă indubitabil că reclamantul intimat a promovat o acţiune în prestaţie tabulară care este reglementată de art.29 Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare astfel cum a fost modificată prin art. I din Titlul XII al Legii nr. 247/2005, care are următorul cuprins: (1) Cel care s-a obligat sa strămute sau sa constituie în folosul altuia un drept real asupra unui imobil, este dator sa-i predea toate înscrisurile necesare pentru înscrierea acelui drept. (2) Dacă un drept înscris în cartea funciară se stinge, titularul este obligat sa predea celui îndreptăţit înscrisurile necesare radierii. (3) In situaţia în care cel obligat nu preda înscrisurile, persoana interesată va putea solicita instanţei sa dispună înscrierea în cartea funciară. Hotărârea instanţei de judecata va suplini consimţământul la înscriere al părţii care are obligaţia, de a preda înscrisurile necesare înscrierii. (4) Dreptul la acţiunea în prestaţie tabulară este imprescriptibil.
Faptul că acţiunea în prestaţie tabulară este reglementată de legea civilă şi nu de legea comercială nu este suficient prin el însuşi pentru a determina natura juridică civilă a acţiunii dedusă judecăţii, iar instanţa de judecată este datoare prin prisma art.129 C.pr.civ să analizeze natura juridică a antecontractului încheiat între părţi care va determina în final natura civilă sau comercială a acţiunii introductive a reclamantului precum şi a cererii reconvenţionale a pârâtei.
În acest sens, art.1 din Codul comercial stabileşte că, în comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune se aplică codul civil.
De asemenea, în art.3 din Codul comercial se face o enumerare a faptelor obiective de comerţ, care nu include şi vânzarea-cumpărarea de bunuri imobile, ceea ce însă nu duce automat la concluzia ca actele juridice având ca obiect imobile nu intră in sfera raporturilor juridice comerciale. Această enumerare nu este însă una limitativă, ci are un caracter enunţiativ, exemplificativ.
Art.4 din acelaşi cod prevede că, se socotesc, afară de acestea, ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul.
Textul legal mai sus menţionat instituie practic prezumţia de comercialitate pentru toate obligaţiile comercianţilor, cu excepţia celor de natură civilă ori a căror necomercialitate rezultă chiar din actul săvârşit de comerciant.
Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că, pe lângă faptele de comerţ obiective, a căror comercialitate este independentă de calitatea persoanei care le îndeplineşte, Codul comercial reglementează şi faptele de comerţ subiective, care dobândesc caracter comercial din calitatea de comerciant a persoanei care le săvârşeşte. Faptele de comerţ subiective reprezintă un reflex al activităţii desfăşurate de comerciant astfel încât actele de natură civilă devin comerciale pentru că ele sunt făcute de un comerciant, cu ocazia exercitării comerţului său.
În speţă, prezumţia de comercialitate instituită de art.4 Cod comercial nu a fost răsturnată de pârâtă prin dovedirea caracterului civil a obligaţiei asumată prin antecontractul de vânzare cumpărare încheiat între părţi, adică prin dovedirea caracterului civil al obligaţiei sau a caracterului necomercial al acesteia.
Întrucât legea nu precizează ce înţelege prin acte civile, se consideră că trebuie avute în vedere actele de drept privat care, prin structura şi funcţia lor esenţială, nu se pot referi la activitatea comercială şi care rămân civile, indiferent de persoana care le săvârşeşte.
Pârâta, promitentă vânzătoare, are calitatea de comerciant, deci actele juridice încheiate de aceasta sunt considerate fapte de comerţ şi deci supuse legilor comerciale. Raţiunea instituirii prezumţiei de comercialitate, prin art. 4 Cod comercial, este aceea că ele sunt accesorii exercitării acelei activităţi, că au fost efectuate pentru facilitarea activităţii comerciantului.
Activitatea comerciantului este subordonată unui act de speculaţie, care are drept scop realizarea profitului ca o cerinţă a succesului activităţii sale, acesta fiind şi scopul urmărit în cauză de pârâtă prin încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare.
În aprecierea naturii juridice a unui act încheiat de un comerciant nu se poate face abstracţie de cauza acestuia care, în speţă, este în mod evident una comercială. Cauza fiind speculativă, deci comercială, conferă acest caracter şi actului juridic respectiv.
Contrar susţinerilor recurentei, societatea comercială are şi o viaţă civilă, putând încheia acte civile, însă actul juridic din speţă nu poate fi calificat ca fiind civil, de vreme ce obiectul de activitate al societăţii este construirea de imobile în vederea vânzării lor, în scopul obţinerii unui profit.
Întreprinderea de construcţii este un fapt de comerţ, conform art.3 din Codul comercial şi dacă s-ar considera vânzarea imobilelor ca având caracter civil s-ar limita posibilitatea comerciantului de a-şi dezvolta propria activitate, atâta timp cât nu ar putea vinde sau închiria imobilele pe care le realizează prin mijloace proprii.
Nu se poate reţine critica pârâtei referitoare la faptul că tribunalul a aplicat în mod greşit dispoziţiile art.56 din Codul comercial, potrivit cărora „dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, încât priveşte acest act, legii comerciale, afară de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel” deoarece, aşa cum s-a arătat, antecontractul de vânzare cumpărare încheiat de pârâtă are în mod evident natură comercială astfel încât textul legal este pe deplin aplicabil.
În acelaşi sens, nu este fondată susţinerea pârâtei referitoare la faptul că tribunalul a făcut o confuzie între daunele interese şi daunele cominatorii întrucât instanţa de apel nu a calificat juridic cel de-al treilea petit al acţiunii reclamantului, o asemenea obligaţie revenind instanţei de judecată competente material, ci a evidenţiat doar faptul că acest petit reprezintă o cerere accesorie cererii principale şi urmează regimul juridic al acesteia.
Competenţa materială este reglementată de norme juridice imperative astfel încât nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga de la aceste norme.
Astfel, art.2 pct.1 lit.a C.pr.civ. statuează că, tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei.
Având în vedere că prezenta cauza are un caracter comercial iar obiectul ei are o valoare mai mare de 100.000 lei, competenta de soluţionare în fond revine, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin.1 lit. a C.pr.civ., Tribunalului Bistriţa-Năsăud – Secţia Comercială, chiar dacă reclamantul nu are calitatea de comerciant întrucât pârâta vânzătoare este comerciant iar convenţia încheiată între părţi are natură comercială, instanţa de apel stabilind în mod corect natura juridică atât a actului juridic supus judecăţii cât şi a cererilor părţilor.
Prin urmare, Judecătoria Bistriţa a soluţionat în fond cauza fără să fie competentă material astfel că, în mod legal apelul a fost apreciat ca fiind fondat iar în temeiul art.297 alin.2 C.pr.civ. a fost admis, sentinţa a fost anulată şi cauza a fost trimisă spre competenţă soluţionare în fond Tribunalului Bistriţa Năsăud – Secţia Comercială de Contencios Administrativ şi Fiscal.
Pentru aceste considerente Curtea, în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. „C.T.I.” S.R.L. BISTRIŢA împotriva deciziei civile nr. 80/A/din 4 noiembrie 2010 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pe care o va menţine ca fiind legală întrucât în speţă nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art.304 pct.8 şi pct.9 C.pr.civ.
