– art.138 lit.c şi d din Legea nr. 85/2006
Pentru a fi instituită răspunderea administratorului societăţii debitoare în temeiul art.138 lit.c şi d din este necesară dovedirea culpei în producerea prejudiciului şi a raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu ; simpla nedepunere a bilanţurilor contabile şi existenţa unor datorii ale societăţii sau proasta ei administrare nu pot duce automat la instituirea răspunderii.
Decizia nr. 1350/16 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia Comercială şi de Administrativ şi Fiscal
Prin cererea înregistrată sub nr.3352/114/2009 debitorul SC A. C. SRL, prin reprezentantul legal al acesteia, lichidatorul B. D., desemnat prin Încheierea judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Buzău, a solicitat deschiderea procedurii simplificate a insolvenţei, prevăzută de Legea nr.85/2006.
Prin Sentinţa nr.912 din 14 octombrie 2009 a fost admisă cererea debitorului şi s-a dispus deschiderea procedurii simplificate a insolvenţei şi s-a constatat că SC A. C. SRL este dizolvată anterior introducerii cererii. A fost numit lichidator judiciar.
La data de 25 martie 2010 lichidatorul judiciar a formulat cerere de atragere a răspunderii foştilor administratori ai societăţii debitoare , B. C. I. şi C. T. M. , pentru întregul pasiv al societăţii debitoare în sumă de 9 850,00 lei, datorată A. F. P. Buzău, în condiţiile art.138 alin.(1) lit. c) şi d) din Legea nr.85 / 2006 privind procedura insolvenţei.
În motivarea cererii sale lichidatorul judiciar a arătat că administratorii statutari au continuat să desfăşoare o activitate care ducea în mod vădit debitoarea la încetarea de plăţi, deşi în bilanţul al anilor 2002 şi 2003 societatea a înregistrat o pierdere de 974,00 lei şi respectiv, de 107,30 lei. De asemenea, ei nu au respectat dispoziţiile Legii contabilităţii nr.82/1991, nu au întocmit şi nu au înregistrat bilanţ contabil aferent anului 2004 şi nici situaţiile financiare la 30 iunie 2005, societatea fiind dizolvată de drept pe acest temei.
În drept cererea a fost întemeiată pe disp. art. 138 lit. c şi d din Legea nr. 85/2006.
Prin sentinţa nr. 673 din 27 mai 2010 Tribunalul Buzău a admis cererea lichidatorului judiciar şi a obligat foştii administratori ai societăţii debitoare, B. C. I. şi C. T. M. , la plata întregului pasiv al debitorului, în sumă de 9.850,00 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă judecătorul-sindic a reţinut că , potrivit dispoziţiilor art.138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de , să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau de supraveghere, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului prin una din faptele enumerate de acest text de lege, lit. c) statuând că „au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi”, iar lit. d) statuând că „au ţinut o fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea”.
Răspunderea instituită de art.138 din Legea nr.85/2006 este o răspundere civilă delictuală, în cadrul căreia operează două reguli, una fiind aceea că intervine pentru cea mai uşoară culpă, iar cealaltă că obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat este integrală, indiferent de gravitatea vinovăţiei; cuantumul despăgubirii depinde de întinderea prejudiciului, nu însă şi de gradul de vinovăţie.
Pentru antrenarea răspunderii în temeiul textului de lege menţionat este necesară întrunirea condiţiilor art.998-999 din Codul civil, respectiv fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.
În cauză se reţine că pârâţii, foşti administratori ai societăţii debitoare, şi-au încălcat obligaţia legală de a întocmi evidenţa contabilă a societăţii, cu consecinţa imposibilităţii urmăririi activităţii acesteia şi au continuat desfăşurarea activităţii societăţii, deşi aceasta a înregistrat pierderi de 974,00 lei în anul 2002 şi de 107,30 lei în anul 2003.
Aceste împrejurări au fost cauza încetării plăţilor şi constituie condiţii favorabile apariţiei stării de insolvenţă a debitorului, în această situaţie judecătorul-sindic apreciind că starea de insolvenţă a societăţii debitoare a fost determinată de activitatea culpabilă a celor doi administratori statutari, motiv pentru care foştii administratori au fost obligaţi, în solidar, la plata întregului pasiv al debitorului, în sumă de 9 850,00 lei.
Împotriva sentinţei pronunţată de judecătorul sindic a formulat recurs pârâtul C. T. M., care critică hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului recurentul arată că judecătorul sindic a admis acţiunea formulată de lichidatorul judiciar reţinând în motivarea soluţiei sale că sunt îndeplinite atât condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 Cod civil, cât şi cele ale răspunderii speciale prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. (c) şi (d) din Legea nr.85/2006.
Faţă de acest aspect susţine că jurisprudenţa este constantă în ceea ce priveşte necesitatea probării atât a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile, cât şi a celor prevăzute de legea specială.
Judecătorul sindic a apreciat că fapta culpabilă imputabilă celor doi administratori ai societăţii este aceea că au încălcat dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 82/1991 , ale art. 72, 83 şi 144 din Legea nr. 31/1990 republicată, respectiv că nu au depus bilanţul contabil la 31.12.2004 şi situaţiile financiare la 30.06.2005.
Menţionează recurentul că societatea şi-a încetat activitatea încă din anul 2003, din cauza faptului că funcţiona în spaţiu închiriat şi contractul de închiriere a fost reziliat. În anul 2004 şi 2005 societatea nu a mai efectuat operaţiuni comerciale generatoare de venituri , motiv pentru care, din lipsă de resurse financiare pentru plata contabilului, nu a mai întocmit nici situaţii financiare aferente acestor perioade, de altfel legea sancţionând această inacţiune prin dizolvarea societăţii.
Mai arată recurentul că judecătorul sindic nu a analizat legătura de cauzalitate dintre această inacţiune şi prejudiciu, condiţie absolut necesară pentru angajarea răspunderii pentru pasivul social.
Fapta de a nu depune bilanţul nu produce prejudiciu prin ea în sine şi nici nu este apreciată de practica în materie ca fiind similară cu fapta de a nu ţine o conformă cu legea. O astfel de legătură între faptă şi prejudiciu nu se prezumă, ea trebuie să fie dovedită, judecătorul sindic motivându-şi soluţia pe principiile răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie.
In concluzie recurentul consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. (d) din Legea nr. 85/2006.
Nici al doilea motiv reţinut de instanţa de fond pentru angajarea răspunderii personale a administratorilor sociali , cel prevăzut de art. 138 alin. 1 lit.(c) din Legea nr. 85/2006 , nu este întemeiat , deoarece jurisprudenţa şi practica în materie au statuat constant că încadrarea unei fapte în această ipoteză juridică presupune stabilirea unei situaţii în care societatea care avea dificultăţi financiare a continuat totuşi activitatea, în interesul personal al celor care au dispus-o, ceea ce a determinat încetarea plăţilor şi starea de insolvenţă.
Lichidatorul judiciar a motivat cererea de angajare a răspunderii şi judecătorul sindic a reţinut că se impune angajarea răspunderii în sarcina administratorilor sociali întrucât la sfârşitul anului 2002 societatea a înregistrat o pierdere de 9.740.000 ROL, iar la sfârşitul anului 2003 de 1.073.000 ROL,dar lichidatorul judiciar nu a justificat care au fost activităţile desfăşurate de administratorii sociali în interes personal şi riscante pentru societate care au atras insolvenţa acesteia.
Recurentul arată că potrivit bilanţului pe anul 2002 societatea a înregistrat o cifră de afaceri de 1.860.712.000 ROL, activul social reprezenta 211.044.000 ROL, în timp ce pierderea înregistrată de 9.740.000 ROL era nesemnificativă şi nici nu avea obligaţii de plată neachitate.
De asemenea, potrivit bilanţului pe anul 2003, societatea a înregistrat o pierdere nesemnificativă de 1.073.000 ROL, raportată la o cifră de afaceri de 439.439.000 ROL şi la active de 99.982.000 ROL. Ca urmare nu exista obligaţia administratorilor sociali de a supune societatea procedurii insolvenţei.
Această obligaţie nu exista şi pentru faptul că pasivul social al debitoarei de 9.850 lei, pentru care s-a angajat şi răspunderea personală a administratorilor sociali, a fost iniţial de 2.986 lei, aşa cum rezultă din titlul executoriu nr. 847 din 05.11.2009, aflat la dosar, diferenţa reprezentând-o accesoriile şi acel debit reprezenta obligaţiile fiscale ale societăţii aferente activităţii pe anul 2003, când aceasta şi-a încetat activitatea din cauze obiective care nu au fost analizate de instanţa de fond. Aceste obligaţii au devenit exigibile în anul 2004 când societatea nu mai funcţiona, deci nu a mai realizat venituri.
Consideră că lichidatorul judiciar nu a făcut dovezi că administratorii sociali ar fi dispus în interes personal continuarea unei activităţi care ar fi dus în mod vădit debitoarea la încetarea de plăţi.
În drept cererea a fost întemeiată pe disp. art. 304 pct. 9 cod proc. civilă.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare.
Analizând sentinţa recurată Curtea a reţinut că potrivit disp. art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, la cererea lichidatorului , judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de către membrii organelor de conducere care au cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre faptele enumerate la literele a – g din textul legal, printre care şi ţinerea unei contabilităţi fictive sau neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea ( lit. d ) şi dispunerea , în interes personal, a continuării unei activităţi care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăţi ( lit. c).
Pentru instituirea răspunderii prevăzute de art. 138 este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii, şi anume: săvârşirea unei fapte ilicite dintre cele enumerate în mod limitativ în textul legal, existenţa prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia persoanei care răspunde .
Sub acest aspect, neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea presupune neţinerea registrelor, lipsa înregistrărilor în conformitate cu documentele contabile , care trebuie să reflecte situaţia contabila, ascunderea unor documente contabile si , respectiv, tinerea unei contabilităţi fictive , iar nu simpla nedepunere a bilanţurilor, fapta pentru care există sancţiuni de altă natura .
Întrucât legea nu a instituit o prezumţie de vinovăţie si de răspundere în sarcina paratului , ci doar posibilitatea instituirii răspunderii , în situaţia în care se dovedeşte că prin săvârşirea faptelor enumerate a fost cauzată starea de insolvenţă a societăţii debitoare, potrivit disp. art. 1169 cod civil, reclamantului îi revine sarcina probei , în speţa lichidatorului judiciar desemnat.
Or, acesta nu a administrat dovezi din care să reiasă că prin nedepunerea documentelor contabile paratul a cauzat starea de insolvenţă a debitoarei.
Lichidatorul a invocat, totodată, săvârşirea de către pârât a faptei prevăzute de art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006, în cadrul răspunderii civile delictuale.
Curtea a reţinut că răspunderea în baza acestui text legal se poate institui numai dacă s-a făcut dovada tuturor elementelor răspunderii civile delictuale , respectiv a faptului că activitatea societăţii a continuat în interesul personal al organelor de conducere, precum şi a culpei pârâtului şi a raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.
Sub acest aspect , nu se poate prezuma interesul personal al acestora în continuarea activităţii societăţii debitoare , iar simpla existenţă a unor datorii ale societăţii sau proasta ei administrare nu poate duce automat la instituirea răspunderii; managementul defectuos nu poate fi încadrat în ipoteza textului legal invocat.
În speţă nu rezultă, pe de altă parte, desfăşurarea unor activităţi comerciale riscante care să atragă insolvenţa debitoarei; pe cale de consecinţă, lichidatorul nu a probat nici raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.
De altfel, lichidatorul judiciar reţine în raportul său că societatea debitoare nu are în evidenţă active fixe imobilizate, iar activele circulante în sumă de 9.998,20 lei, din care 8.373,70 lei stocuri şi 1.618,30 lei creanţe menţionate în bilanţul contabil încheiat la 31.12.2003 nu mai există , având în vedere specificul activităţii desfăşurate.
Pentru considerentele expuse , Curtea a constatat că recursul este fondat.
