Prin sentinţa civilă nr. nr. 992/5.05.2010, a Judecătoriei Gherla, au fost respinse restul pretenţiilor pretinse prin acţiunea civilă formulată de reclamantul B.D.F. împotriva pârâtului H.T.V.A., fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut următoarele:
Prin încheierea civilă din 10.02.2010, instanţa a pronunţat o hotărâre parţială, în temeiul art. 270 din Codul civil, ca urmare a recunoaşterii de către pârât a unei părţi din pretenţiile reclamantului, respectiv a recunoscut faptul că îi datorează suma de 10.000 Euro, avans din preţul încasat de la reclamant, astfel instanţa a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 Euro, echivalentul în lei la data plăţii.
Această sumă a fost achitată în întregime reclamantului la data de 10.03.2010.
Referitor la restul pretenţiilor formulate de reclamant prin acţiunea îndreptată împotriva pârâtului, şi anume 10.000 euro, cu titlu de datorie neachitată, conform convenţiei din 19.01.2007, şi 5.000 euro, penalităţi de întârziere, instanţa a reţinut următoarele:
Actul intitulat „Contract de vânzare-cumpărare” sub semnătură privată, încheiat în data de 02.05.2006, are trecut ca părţi pe numita H.T.A.M., în calitate de vânzător, în prezent decedată, pe pârâtul H.T.V.A., ca reprezentant al acesteia şi pe reclamant ca şi cumpărător.
Acest act a fost semnat de reclamant şi pârâtul H.T.V.A., fără ca acesta să aibă un mandat legal de reprezentare din partea vânzătoarei H.T.A.M., care nu a semnat niciodată acest act.
Reclamantul vânzător a cunoscut în momentul încheierii şi semnării acestui act juridic, aşa cum a recunoscut la interogatoriu, că pârâtul H.T.V.A. nu avea judiciară de reprezentare din partea vânzătoarei, considerând că nu este necesar, bazându-se pe „credibilitatea” pârâtului.
Pârâtul a invocat faptul că el de fapt ar fi semnat cele două acte juridice, invocate de reclamant, respectiv contract de vânzare-cumpărare încheiat la 02.05.2006 şi convenţia încheiată la 19.01.2007 în „alb” respectiv, că nu erau redactate în momentul semnării şi astfel nu a citit conţinutul actelor.
Aceste susţineri ale pârâtului nu se confirmă şi nu au putut fi reţinute de instanţă, întrucât martorii semnatari ai celor două înscrisuri au arătat că ambele acte au fost redactate în întregime în momentul semnării lor de reclamant şi pârât, că nu s-a semnat de nici una din părţi sau de către ei ca martori în „alb”, ci conţinutul actelor era redactat şi că fiecare parte a semnat în cunoştinţă de cauză.
Din cele arătate instanţa de fond a reţinut că cele două acte juridice invocate în cauză poartă semnătura pârâtului H.T.V.A.. Insă, ceea ce interesează în cauză este calitatea pârâtului în momentul în care a încheiat actul intitulat contract de vânzare-cumpărare din 02.05.2006. În cuprinsul actului este inserată menţiunea că pârâtul H.T.V.A. o reprezintă pe vânzătoarea H.T.A.M., mama sa, însă acesta nu a avut niciodată un mandat legal de reprezentare în scopul vânzării şi astfel nu a avut niciodată calitatea de reprezentant legal pentru vânzare al acesteia. Acest mandat de reprezentare trebuia să fie în formă scrisă şi specială şi să îmbrace forma autentică, mai ales pentru că este vorba de înstrăinarea unei suprafeţe de teren.
În fapt, mama pârâtului H.T.A.M. a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru mai multe suprafeţe de teren, din care numai suprafaţa de 36 ha situată în Năsal, comuna Ţaga, a fost reconstituită în favoarea acesteia, suprafaţă care deja a fost înstrăinată de titulară reclamantului, prin contract de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public sub nr. 970/13.04.2006, iar diferenţa de 42 ha obiect al actului sub semnătură privată încheiat la 02.05.2006 nu a mai fost reconstituită numitei H.T.A.M., nici până în prezent.
Din interogatoriul luat reclamantului, rezultă că acesta avea cunoştinţă de faptul că terenul pe care urma să îl cumpere în suprafaţă de 42 ha, nu a fost retrocedat mamei pârâtului şi din discuţiile purtate cu pârâtul la telefon, urma ca acesta să îi restituie avansul plătit din preţ.
Prin urmare, cumpărătorul ştia cine era titularul, încă neposesor, al dreptului de proprietate asupra terenului în cauză, respectiv defuncta H.T.A.M., persoana îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate, care nu a semnat şi nu a ratificat niciodată acest act de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, iar pe pârât 1-a cunoscut ca fiind reprezentantul acesteia, fără ca acesta să îi prezinte un mandat valabil de reprezentare.
Pârâtul, pe calea apărării de fond, a invocat nulitatea absolută a actului intitulat contract de vânzare-cumpărare, cu motivarea că a fost încheiat de o persoană care nu avea calitatea de proprietar al terenului (nerestituit la data semnării actului), lucru cunoscut de ambele părţi, adică atât de reclamant cât şi de pârât, în momentul contractării, ceea ce face ca actul să fie inexistent în plan juridic, întrucât nu a dat naştere nici unei consecinţe juridice.
Conform art. 1294 din Codul civil, vânzarea este o convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui, iar conform art. 973 din Codul civil, convenţiile n-au efect decât între părţile contractante.
Actul intitulat contract de vânzare-cumpărare încheiat la data de 02.05.2006 este nul absolut pentru că nu respectă condiţiile de formă, întrucât are ca obiect vânzarea-cumpărarea unui teren agricol, pentru care se cere condiţia ad solemnitatem, adică forma autentică, însă este valabil sub aspectul unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare sub semnătură privată şi care ar putea fi perfectate pe calea unei acţiuni în prestaţie tabulară de instanţa de judecată, după verificarea unor condiţii.
Analizând această promisiune de vânzare-cumpărare prin prisma art. 948, 973 şi 1294 şi art. 1532 şi următoarele din Codul civil, instanţa a constatat că titularul dreptului de proprietate al terenului nerestituit în suprafaţă de 42 ha, din comuna Ţaga, este H.T.A.M., trecută ca vânzătoare, care însă nu a semnat actul şi nu şi-a asumat niciodată nici o obligaţie faţă de reclamantul cumpărător, iar pârâtul H.T.V.A. a semnat actul ca reprezentant al vânzătoarei, dar fără să aibă un mandat legal de reprezentare pentru promisiunea de vânzare, aşa cum prevede art. 1532 şi următoarele din Codul civil.
Prin urmare, vânzătoarea nu a dat niciodată împuternicire pentru a o reprezenta pârâtului H.T.V.A., astfel că pârâtul a semnat actul mai sus menţionat fără nici o calitate. Ba mai mult, procura trebuia să fie încheiată în formă scrisă, autentică, să fie şi specială, întrucât actul privea înstrăinarea unui teren arabil pentru a cărui valabilitate se cere forma solemnă, autentică. Ambele părţi au recunoscut inexistenţa acestui mandat.
În cauză nu se poate vorbi de existenţa unui mandat aparent, caz în care lipseşte voinţa mandantului de a fi reprezentat, adică a numitei H.T.A.M., pentru că reclamantul cumpărător ştia de la început că pârâtul nu o reprezenta legal pe vânzătoare şi că nu avea procură de reprezentare, mai ales că, în urmă cu două luni a încheiat în mod valabil un contract autentic de vânzare-cumpărare, chiar cu vânzătoarea H.T.A.M., pentru o altă suprafaţă de teren.
În consecinţă, nu se poate reţine că reclamantul a avut credinţa scuzabilă şi legitimă că pârâtul, ca mandatar aparent, avea puteri de reprezentare a vânzătoarei.
Astfel, pe de o parte actul încheiat de pârât fără împuternicire legală nu obligă pe vânzătoare (azi decedată) faţă de cumpărător, pentru că nu 1-a ratificat expres sau tacit niciodată, iar pe de altă parte pârâtul poate fi obligat să garanteze cumpărătorul de validitatea actului, cu excepţia cazului în care cumpărătorul a cunoscut că pârâtul nu are mandat legal de reprezentare, ceea ce s-a şi întâmplat, caz în care cumpărătorul îşi asumă riscurile contractului încheiat în aceste condiţii.
Nulitatea absolută a unui act juridic poate fi invocată fie pe cale de excepţie fie pe cale de apărare de fond.
În cazul nostru nulitatea absolută a fost invocată de pârât ca apărare de fond pe care instanţa o va reţine ca întemeiată în cauză, însă din următoarele motive, şi anume: pentru faptul că actul a fost încheiat la data de 02.05.2006 de o persoană care nu a consimţit şi semnat niciodată conţinutul acestuia, astfel că nu este îndeplinită una din condiţiile prevăzute de art. 948 din Codul civil şi anume consimţământul valabil al părţii care se obligă, în cazul nostru consimţământul vânzătoarei lipseşte cu desăvârşire; – pentru faptul că pârâtul ca mandatar nu a avut niciodată mandat de reprezentare legală a vânzătoarei, astfel că valabilitatea acestui act juridic încheiat de pârât depindea de existenţa mandatului formând un tot unitar cu acesta; – pentru faptul că la data semnării actului în 02.05.2006 terenul în cauză nu făcea parte din patrimoniul numitei H.T.A.M., nefiind încă proprietar asupra lui, pentru că nu era încă retrocedat acesteia, în temeiul Legii nr. 18/1991 cu modificările din 1997, 2001 şi 2005, iar acest fapt era cunoscut de cumpărător (răspunsul din interogator la întrebarea nr. 6), caz în care, aşa cum arată Decizia I.C.CJ. nr. 632/2004, vânzarea lucrului altuia (adică terenul aflat încă la dispoziţia Comisiei Locale Fizeşul-Gherlii şi în prezent) are drept consecinţă nulitatea absolută atunci când atât cumpărătorul cât şi vânzătorul ştiau că lucrul vândut este în proprietatea altei persoane.
În virtutea acestor considerente, actul intitulat contract de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată a fost apreciat ca fiind nul absolut cu efect retroactiv.
În privinţa celui de-al doilea act, intitulat Convenţie, încheiat la data de 19.01.2007 între reclamant şi pârât, de această dată în nume propriu, îşi are izvorul obligaţional în primul act care este principal şi astfel fiind un act subsecvent celui principal are aceeaşi soartă ca şi cel principal, adică este nul absolut în temeiul principiului resoluto jure dantis resolvitur jus occipientis şi totodată, cauza încheierii lui este ilicită şi imorală, conform art. 966 din Codul civil.
Cu toate acestea, în temeiul principiului îmbogăţirii fără justă cauză, pârâtul are obligaţia de a restitui cumpărătorului suma încasată fără drept ca avans din preţ, respectiv 10.000 euro, însă această obligaţie a fost clarificată, prin încheierea parţială din 10.02.2010 şi de care s-a achitat în 10.03.2010, conform chitanţei de plată ataşată cauzei.
Prin decizia civilă nr. 149/17.03.2011 a Tribunalului Cluj, a fost admis apelul declarat de apelantul reclamant B.D.F. împotriva sentinţei civile nr. 992 din 05.05.2010, a Judecătoriei Gherla, care a fost schimbată în întregime în sensul că a fost admisă cererea reclamantului şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului 10.000 euro, reprezentând datorie neachitată şi 5.000 euro, reprezentând penalităţi de întârziere.
Intimatul pârât a fost obligat să plătească apelantului reclamant suma de 5.581 lei, cheltuieli de judecată în fond şi în apel.
Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că acţiunea reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 25.000 de Euro, a fost întemeiată pe convenţia din data de 19.01.2007, semnată de reclamant şi pârât, astfel cum se arată în mod expres în petit şi în motivarea cererii de chemare în judecată.
Conform acestei convenţii, pârâtul s-a obligat să plătească reclamantului suma de 20.000 Euro, până la data de 10.04.2007, în caz de întârziere, obligându-se la penalităţi de 5000 de Euro.
Această convenţie a fost semnată de către pârât, astfel că, potrivit art. 969 C. c., pârâtul este ţinut să-şi îndeplinească obligaţiile la care s-a obligat prin acest act, faţă de reclamant.
Mai mult, tribunalul a reţinut că această convenţie din 19.01.2007 nu constituie un act subsecvent contractului de vânzare-cumpărare încheiat între aceleaşi părţi la data de 02.05.2006, astfel cum a reţinut prima instanţă, convenţia având existenţa de sine stătătoare, din perspectiva principiului potrivit cu care nulitatea actului principal atrage nulitatea actelor subsecvente. Astfel, acest principiu are în vedere acte ulterioare, cum ar fi, de exemplu, vânzările succesive ale aceluiaşi bun, când cumpărătorul vinde bunul altei persoane, care la rândul ei vinde altcuiva, s.a.m.d.
Or, în prezenta speţă, nu suntem în prezenţa unor astfel de acte. Este adevărat că între cele două acte, contractul de vânzare-cumpărare din 02.05.2006 şi convenţia din 19.01.2007, există o legătură, dar aceasta este dată de împrejurarea că cel de-al doilea act vine să întărească obligaţiile asumate prin primul act, să se constituie într-o garanţie.
Deci, din această perspectivă, cel de-al doilea act are cauză, iar cauza nu este ilicită ori imorală. Astfel, prin convenţie, pârâtul a recunoscut că are o datorie de 20.000 euro faţă de reclamant, s-a obligat s-o achite până la un anumit termen, în cazul nerespectării termenului obligându-se la penalităţi de întârziere de 5.000 euro. Datoria de 20.000 euro rezultă din promisiunea de vânzare-cumpărare din 02.05.2006, iar penalităţile de întârziere sunt consecinţa neexecutării la timp a obligaţiilor.
Pârâtul s-a apărat invocând nulitatea contractului de vânzare-cumpărare şi existenţa unei împrejurări mai presus de voinţa părţilor, ce duce la aplicarea art. 1083 C.c.
Tribunalul a reţinut că aceste susţineri sunt nefondate.
Contractul de vânzare-cumpărare din data de 02.05.2006 a fost încheiat sub semnătură privată, aşadar, constituie o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare.
Aşadar, nu este relevant faptul că promitentul vânzător nu era la acel moment proprietar, printr-o promisiune de vânzare-cumpărare asumându-se obligaţia de obţinere în viitor a dreptului de proprietate promis spre înstrăinare.
De asemenea, nu se poate reţine lipsa calităţii de reprezentant a pârâtului pentru mama sa – promitenta vânzătoare, dat fiind că, din declaraţiile martorilor audiaţi în apel şi din actele dosarului de fond, a reieşit că între părţi a mai avut loc o vânzare a unui teren de 355.000 mp, în aceleaşi condiţii, adică, prin mandatarea pârâtului H.T.V.A., de către mama sa. Astfel, pârâtul s-a ocupat de tratative, a semnat chiar el contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată şi doar în faţa notarului public a fost prezentă titulara dreptului de proprietate – mama pârâtului, care a semnat actul autentic. Deci, reclamantul era îndreptăţit să creadă că şi în cazul celui de-al doilea teren lucrurile se vor desfăşura la fel, ceea ce face să se reţină în speţă existenţa mandatului aparent, cumpărătorul având convingerea că vânzătorul are mandat din partea proprietarei.
În literatura juridică s-a arătat că în cazul mandatului aparent, deşi lipseşte voinţa mandantului de a fi reprezentant (mandatarul a depăşit împuternicirea sau mandatul a încetat anterior ori nici n-a existat), terţul contractează cu credinţa scuzabilă şi legitimă, deci fără vreo culpă, dar nu neapărat eroare comună, că mandatarul aparent are puteri de reprezentare şi că mandatul aparent produce efecte ca şi cum mandatarul aparent ar fi avut puteri de reprezentare.
Tribunalul a mai reţinut că în cauză nu poate interveni înlăturarea răspunderii contractuale pentru caz fortuit, dat fiind că în contractul semnat de părţi la data de 02.05.2006, s-a stipulat o clauză de agravare a răspunderii contractuale, prin care s-a prevăzut că „cumpărătorul poate rezoluţiona contractul de plin drept, fără intervenţia instanţei de judecată, printr-o simplă notificare, în cazul în care constată că vânzătorii nu pot obţine actele necesare prezentării la notarul public competent conform dispoziţiilor prezentului antecontract”. În cauză, reclamantul a trimis pârâtului notificare.
Împotriva acestei decizii, a declarat în termen legal recurs pârâtul, solicitând modificarea ei, în sensul respingerii apelului reclamantului şi menţinerii sentinţei judecătoriei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului său, pârâtul învederează că actul din data de 19.01.2007 este nul absolut, pentru că, deşi, potrivit titlului, ar trebuie să fie un contract sinalagmatic, acesta nu cuprinde obligaţia reclamantului, ci doar recunoaşterea pârâtului că i-ar datora acestuia suma de 20.000 euro.
În realitate, acest contract este unul subsecvent celui încheiat la data de 2 mai 2006 în numele mamei sale, de la care acesta nu a avut mandat, contractul iniţial fiind nul absolut, ceea ce loveşte de nulitate şi contractul subsecvent, clauza penală – clauză de arvună neputând funcţiona în condiţiile în care reclamantul ştia că pârâtul nu are un mandat din partea vânzătoarei. Clauza de arvună nu a fost asumată de vânzător, ci de mandatar cu ştiinţa cumpărătorului, ea neputând fi aplicată mandatarului, astfel că al doilea contract este nul şi pentru că are o cauză ilicită şi imorală.
A doua convenţie se referă, de fapt, la plata unei arvune şi a unei penalităţi suplimentare, depăşind nivelul dobânzii legale prev. de OG nr. 9/2000.
Clauza de arvună şi cea vizând penalităţile este o prestaţie la care debitorul se obligă pentru folosinţa capitalului.
Contractul este nul şi pentru că nu a existat consimţământul proprietarului, în realitate, mama reclamantului fiind cea în favoarea căruia trebuia să fie reconstituit dreptul de proprietate pentru terenul obiect al promisiunii, obiectul contractului fiind astfel un bun aflat în proprietatea unui terţ, ceea ce face ca actul să fie inexistent din punct de vedere juridic.
Pârâtul a încasat suma de 10.000 euro de la reclamant la data de 11 mai 2006 şi a şi restituit-o, dar nu pentru că temeiul restituirii s-ar afla în vreun contract, ci în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.
Reclamantul intimat, prin întâmpinare, a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului, întrucât motivele nu se încadrează în cele prev. de art. 304 Cod proc.civ., iar, în subsidiar ca nefondat, pe motiv că între părţi a fost încheiat un contract, care, teoretic, ar putea fi sinalagmatic sau unilateral, lipsa unei contraprestaţii nefiind motiv de nulitate, ci de calificare a contractului, în realitate, însă, contractul încheiat între părţi este unul sinalagmatic, venind să întărească obligaţiile asumate prin primul act şi nefiind subsecvent acestuia.
În al doilea act, nici măcar nu mai apare mandantele, ci doar mandatarul, care se obligă personal la plata unei sume de bani, obligaţie ce nu are o cauză imorală, fiindcă nu este imoral să sancţionezi un promitent vânzător cu o clauză de arvună, textele art. 4 şi 6 din OG nr. 9/2000 vizând situaţii în care părţile au omis să stabilească o altă rată a dobânzii, actul normativ la care se face referire fiind, oricum, abrogat şi înlocuit de OG nr. 13/2011, clauza penală fiind admisibilă în convenţiile sinalagmatice, în temeiul art. 1066-1072 C. civil.
În toată perioada negocierilor, pârâtul s-a comportat ca mandatar al mamei sale, acesta fiind motivul pentru care s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare, întărit de al doilea contract privind clauza penală.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, raportat la disp. art. 304 pct. 8 şi 9 Cod proc.civ., ce constituie temeiul său în drept, curtea apreciază că acesta nu este fondat, din considerentele ce urmează a fi expuse.
Astfel, recursul se fundamentează pe împrejurarea că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat natura, ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, motiv de recurs prev. de art. 304 pct. 8 Cod proc. civ., pârâtul invocând faptul că greşit a interpretat instanţa de apel cel de al doilea contract încheiat între părţi ca nefiind un act subsecvent primului şi că greşit a apreciat că acesta este izvorul obligaţiilor părţilor şi nu îmbogăţirea fără justă cauză.
În realitate, acest motiv poate constitui motiv de recurs doar în situaţia în care actul juridic dedus judecăţii are un înţeles lămurit şi vădit neîndoielnic şi cu toate acestea instanţa l-a interpretat greşit sau a schimbat natura juridică a acestuia, ceea ce nu este cazul, aşa cum rezultă chiar din apărările pârâtului care contestă însăşi existenţa actului juridic, susţinând că izvorul obligaţiei sale îl constituie îmbogăţirea fără justă cauză.
Dacă s-ar trece peste această apărare a reclamantului din întâmpinare, curtea apreciază că în mod corect a stabilit instanţa de apel natura juridică a actului încheiat între părţi şi a interpretat clauzele acestuia, în concordanţă cu normele de interpretare ale actului juridic prev. art. 977 şi urm. C. civil, apreciind că este vorba de o promisiune a vânzării lucrului altuia, în măsura în care reclamantul a cunoscut împrejurarea că pârâtul nu avea mandat sau un mandat aparent, atunci când nu a avut această împrejurare, în ambele ipoteze, pârâtul răspunzând contractual şi nu în temeiul faptului juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză, care este o acţiune subsidiară, pentru situaţia în care persoana interesată nu ar dispune de nicio altă acţiune pentru recuperarea pagubei rezultând din micşorarea patrimoniului său ca urmare a măririi patrimoniului unei alte persoane.
Convenţia încheiată între părţi nu este nulă, pentru că nici măcar nici vânzarea bunului altuia nu este nulă, cu atât mai puţin promisiunea de vânzare a bunului altuia, ea incluzând şi obligaţia de a procura acest bun pentru a putea transfera dreptul de proprietate.
Cel de al doilea contract nu este un act subsecvent primului, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, pentru că nu este vorba de o transmisiune succesivă a unor drepturi născute din contract, ci este, de fapt, un act adiţional la primul contract, părţile stabilind o clauză penală, respectiv o evaluare convenţională a prejudiciului cauzat prin neexecutarea de către pârât a obligaţiilor asumate în contractul încheiat iniţial la data de 2 mai 2006.
În ceea ce priveşte prejudiciul evaluat convenţional la 20.000 euro, pârâtul s-a obligat să-l achite până la data de 10.04.2007, în caz contrar urmând să plătească daune moratorii. În motivele de recurs, pârâtul a arătat că aceste daune moratorii sunt nule absolut, pentru că depăşesc dobânda legală, încălcând astfel dispoziţiile art. 4 şi 6 din OG nr. 9/2000, fără, însă, să indice modul de calcul al acestora, care ar fi fost cuantumul legal, cu cât s-ar fi depăşit acest cuantum prin clauza contractuală a cărei nulitate se invocă, cel puţin în motivarea recursului, pentru ca instanţa să poată verifica aceste susţineri. Nu este obligaţia instanţei de recurs, care nu mai cercetează starea de fapt, să efectueze calcule matematice.
Din considerentele arătate, nu subzistă nici motivul de recurs raportat la greşita aplicare a legii prev. de art. 304 pct. 9 Cod proc.civ.
În temeiul art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., curtea va respinge recursul ca nefondat.
Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 Cod proc.civ., recurentul va fi obligat să-i plătească intimatului cheltuieli de judecată parţiale în sumă de 2000 lei, reprezentând o parte a onorariului avocaţial, achitat pentru recurs, conform facturii şi chitanţei de la dosar, corespunzătoare valorii litigiului şi muncii prestate de avocatul reclamantului. (Judecător Ana Ionescu)
