Prin sentinţa civilă nr. 30 din data de 06.01.2011 pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta N.R., împotriva pârâtului STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, cu sediul procesual ales la sediul DIRECŢIEI GENERALE A FINANŢELOR PUBLICE CLUJ, având ca obiect obligarea acestuia la plata sumei de 90.000 euro, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 90.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea nedreaptă a defunctului său soţ N.T. şi şi-a întemeiat în drept acţiunea pe dispoziţiile art.5 alin.1 lit. a şi b din Legea nr.221/2009.
Potrivit art.5 alin.1 lit. a şi b din Legea nr.221/2009, în vigoare la data introducerii acţiunii, „orice persoana care a suferit condamnari cu caracter politic in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a facut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si, dupa decesul acestei persoane, sotul sau descendentii acesteia pana la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instantei de judecata, in termen de 3 ani de la data intrarii in vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despagubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despagubirilor se va tine seama si de masurile reparatorii deja acordate persoanelor in cauza in temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in strainatate ori constituite in prizonieri, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare, si al Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 214/1999, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 568/2001, cu modificarile si completarile ulterioare;
b) acordarea de despagubiri reprezentand echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotarare de condamnare sau ca efect al masurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obtinut despagubiri prin echivalent in conditiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente, cu modificarile si completarile ulterioare”.
Ulterior, prin OUG nr.62/2010 dispoziţiile art.5 alin.1 lit. a din lege au fost modificate, având următorul cuprins: „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
1.10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;
2.2. 5.000 de euro pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I;
3.3. 2.500 de euro pentru descendenţii de gradul al II-lea”.
Tribunalul a constatat că, deşi în cererea de chemare în judecată a fost invocat şi art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr.221/2009 privind despăgubirile reprezentând echivalentul bunurilor confiscate, obiectul cererii îl constituie doar acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, astfel încât în cauză sunt incidente doar dispoziţiile art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009.
Prin decizia nr.1358/2010 a , publicată în Monitorul Oficial nr.761/15.11.2010, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul român, prin – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa şi s-a constatat că prevederile art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Potrivit art.147 alin.(1) din Constituţie, dispoziţiile din legile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
În consecinţă, instanţa de fond a constatat că, în condiţiile în care de la data publicării deciziei menţionate au trecut 45 de zile, fără să intervină nici o modificare a dispoziţiilor art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009, aceste dispoziţii şi-au încetat efectele juridice, astfel încât acţiunea reclamantei a fost apreciată ca fiind lipsită de temei legal.
Pentru motivele expuse mai sus, instanţa de fond a considerat că acţiunea reclamantei este neîntemeiată, motiv pentru care a respins-o ca atare.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta N.R. a declarat recurs în termen legal, solicitând instanţei admiterea acestuia, în principal, casarea hotărâri atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond, iar în subsidiar, modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, reclamanta a învederat instanţei că potrivit art. 2 din Legea nr. 221/2009 constituie condamnare politică, printre altele, condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute în art. 315 Cod penal din 1936.
După anul 1990, defunctul soţ al reclamantei care a fost condamnat pentru infracţiunea mai sus arătată a beneficiat de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990, astfel cum rezultă din hotărârea nr. 915/23.06.1995.
Reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită pentru a solicita despăgubiri pentru daunele morale provocate prin arestarea nedreaptă a defunctului ei soţ.
În mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat referitor la art. 5 par. 1 lit. a din Convenţie că dreptul la libertate are în vedere faptul că orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă, iar libertatea individuală, în accepţiunea ei clasică, adică libertatea fizică a persoanei, se referă la necesitatea ca nicio persoană să nu fie privată de libertatea sa în mod arbitrar.
Acordarea daunelor morale se justifică prin aceea că defunctul ei soţ a executat o condamnare penală pe nedrept, respectiv pentru o vină neexistentă, inventată de regimul politic de la acea vreme, motiv pentru care după 10 luni de procese acesta a fost achitat.
Având în vedere perioada mare de timp, regimul crunt de a pedepsei care avea ca scop declarat exterminarea aşa-zişilor duşmani ai poporului şi ai clasei muncitoare, consecinţele negative avute în plan familial, social, precum şi intensitatea cu care au fost percepute aceste consecinţe, se justifică acordarea daunelor morale de 90.000 euro, respectiv 300 euro pentru fiecare zi din cele 300 de zile de detenţie.
Hotărârea atacată este nelegală deoarece instanţa de fond în temeiul art. 129 alin. 1 şi alin. 4 C.pr.civ. nu a acordat reclamantei un termen în vederea precizării noului temei de drept al acţiunii, ca urmare a declarării neconstituţionale a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Pe lângă temeiul declarat neconstituţional, reclamanta a făcut referire la art. 5 par. 1 lit. a din Convenţie, astfel încât instanţa nu s-a pronunţat cu privire la acest temei legal şi nu a soluţionat practic fondul pricinii.
În subsidiar, reclamanta arată că nu are nici o culpă procesuală în respingerea cererii introductive de instanţă, motiv pentru care solicită obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâtul intimat STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, reprezentat prin DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE A JUD. CLUJ a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului reclamantei ca nefondat.
Analizând sentinţa criticată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate Curtea, în temeiul art. 3041 C.pr.civ., reţine următoarele:
Astfel, prin sentinţa nr.9/13.01.1955 a Tribunalului Militar Teritorial Oradea pronunţată în dosarul nr.589/1954 s-a dispus condamnarea numitului N.T. la 3 ani închisoare corecţională pentru delictul de asociere contra liniştei publice prevăzut de art.315 C.pen., art.304 şi 463 C.J.M, inculpatul fiind arestat de la data de 30.08.1954.
Recursul declarat de condamnat a fost admis prin deciziunea nr.477/04.03.1955 a Tribunalului Militar pentru Unităţile MAI, sentinţa mai sus arătată a fost casată iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
În rejudecare, prin sentinţa nr.199/25.06.1955 a Tribunalului Militar Teritorial Oradea pronunţată în dosarul nr.159/1955, s-a dispus achitarea numitului N.T. de sub învinuirea delictului de asociaţie contra liniştei publice prevăzut de art.315 C.pen.
Din adresa nr.208/27.06.1955 emisă de Penitenciarul Cluj reiese că numitul N.T. a fost pus în libertate la data de 27.06.1955.
Aşa cum reiese din actele de stare civilă, N.T. a decedat la data de 25.08.1999 iar reclamanta este soţia supravieţuitoare a acestuia.
Curtea constată că reclamanta şi-a întemeiat în drept cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art.1 alin.1 şi 2, art.4, art. 5 alin.1 lit. a şi b din Legea nr.221/2009, fără a solicita însă constatarea caracterului politic al condamnării sau constatarea caracterului politic al măsurii administrative a arestării fostului ei soţ, precum şi fără a cere acordarea despăgubirile reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate astfel încât obiectul cererii introductive îl constituie doar acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, iar în cauză sunt incidente doar dispoziţiile art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009, aşa cum legal a stabilit instanţa de fond.
Conform art.1 alin.1 şi alin.2 din Legea nr.221/2009, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute în: a) art. 185-187, 190, 191, 193^1, 194, 194^1-194^4, 196^1, 197, 207-209, 209^1-209^4, 210-218, 218^1, 219-222, 224, 225, 227, 227^1, 228, 228^1, 229, 230, 231^1, 258-261, 267, 268^7, 268^8, 268^12, 268^14, 268^29, 268^30, art. 284 ultimul alineat, art. 323-329, 349, 350 şi 578^6 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările şi completările ulterioare.
Contrar susţinerilor reclamantei recurente, textele legale mai sus citate stabilesc care sunt condamnările de drept avute în vedere de legiuitor, însă acestea nu sunt aplicabile în speţă deoarece, pe de-o parte, condamnarea fostului soţ al reclamantei nu a fost dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă ci, aşa cum s-a arătat, sentinţa de condamnare a fost casată iar în rejudecare acesta a fost achitat, iar pe de altă aparte, faptele prevăzute de art.315 din Codul penal din 1936, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt enumerate printre cele prevăzute expres de art.1 alin.2 din Legea nr.221/2009.
Critica reclamantei recurente referitoare la faptul că a invocat art.5 par.1 lit.a din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale iar instanţa nu s-a pronunţat asupra acestui aspect nu este întemeiată.
Este adevărat că reclamanta, în cuprinsul cererii introductive a menţionat că în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat referitor la art. 5 par. 1 lit. a din Convenţie că dreptul la libertate are în vedere faptul că orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă, iar libertatea individuală, în accepţiunea ei clasică, adică libertatea fizică a persoanei, se referă la necesitatea ca nicio persoană să nu fie privată de libertatea sa în mod arbitrar.
Art.5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificat de România prin Legea nr.30/1994, defineşte dreptul la libertate şi la siguranţă, iar par.1 lit.a stabileşte că, orice persoana are dreptul la libertate şi la siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent.
În condiţiile în care reclamanta a solicitat numai acordarea de daune morale în cuantum de 90000 euro, câte 300 euro pentru fiecare zi de închisoare, fără a cere în prealabil constatarea caracterului politic al condamnării potrivit art.1 alin.3 şi alin.4 coroborat cu art.4 alin.1 din Legea nr.221/2009, fără a cere constatarea caracterului politic al măsurii administrative a arestării potrivit art.4 alin.2 din acelaşi act normativ şi, de asemenea, fără a cere acordarea de reparaţii în temeiul art.5 par.5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale în mod legal, cu respectarea prevederilor art.129 alin.6 C.pr.civ., tribunalul s-a pronunţat numai asupra obiectului cererii dedusă judecăţii.
Motivul de recurs privitor la încălcarea rolului activ de către instanţa de fond constând în acela că nu a cordat reclamantei un termen de judecată în vedere precizării noului temei al acţiunii nu este fondat.
Curtea constată că pentru ultimul termen de judecată din 06.01.2011 reclamanta, prin avocat Giurgiu Nicolae, a expediat prin fax o cerere prin care a arătat că solicită judecarea cauzei în lipsa sa de la dezbateri, instanţa de fond a consemnat această cerere în practicaua hotărârii pronunţate.
La acest termen de judecată, la care reclamanta nu s-a prezentat nici personal şi nici prin reprezentant, tribunalul a pus în discuţie decizia nr.1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Având în vedere că această decizie a fost publicată în M.O nr.761/15.11.2010, în lipsa unei cereri a reclamantei prin care aceasta să solicite schimbarea cauzei juridice a cererii introductive de instanţă, Curtea apreciază că tribunalul a respectat întru-totul prevederile art.129 C.pr.civ., iar reclamanta nu îşi poate invoca în recurs propria culpă în neexercitarea dreptului de a modifica acţiune iniţială.
Reclamanta şi-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.396 din 11 iunie 2009, prevederi care, la data sesizării instanţei de judecată, aveau următoarea redactare: “(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările şi completările ulterioare;”.
Ulterior sesizării instanţei de judecată, dispoziţiile art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009 au fost modificate prin art.I pct.1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din Titlul VII al Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.446 din 1 iulie 2010, dispoziţiile modificatoare având următoarea redactare:
“Art.I Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.396 din 11 iunie 2009, se modifică şi se completează după cum urmează:
1. La articolul 5 alineatul (1), litera a) se modifică şi va avea următorul cuprins:
«a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;
2. 5.000 de euro pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I;
3. 2.500 de euro pentru descendenţii de gradul al II-lea;»”.
Art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009, astfel cum a fost modificat şi completat prin art.I pct.1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.62/2010 – adică pct.1-3 referitoare la plafonarea cuantumului acestor despăgubiri -, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr.1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului şi a constatat că dispoziţiile art.I pct.1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.62/2010 – prin care se plafonează despăgubirile prevăzute de art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009 – sunt neconstituţionale, în raport cu criticile formulate.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/21.10.2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010 şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1360/21.10.2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice – D.G.F.P. Constanţa şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. 3 şi 5 din Legea fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, reţinându-se în considerentele deciziei şi faptul că Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, face parte din categoria legilor organice, fiind adoptată de Parlament cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (1) din Constituţie, însă, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1358/2010, aceasta nu a fost supusă controlului de constituţionalitate a priori, conform art. 146 lit. a) din Constituţie.
Art. 147 din României prevede următoarele:
„(1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
(2) În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat sa reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.
(3) În cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Tratatul sau acordul internaţional constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi ratificat.
(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publica în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.
Art. 31 din Legea nr. 47 din 18 mai 1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (republicată în temeiul dispoziţiilor art. V din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare), stabileşte următoarele :
„(1) Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.
(2) În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare.
(3) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
(4) Deciziile pronunţate în condiţiile alin. (1) se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanţei care a sesizat Curtea Constituţională.
(5) În cazul în care la data comunicării deciziei Curţii Constituţionale potrivit alin. (4) cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanţa comunică acestuia decizia.”
Din interpretarea art. 147 din Constituţia României cu art. 31 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidenţă faptul că, pe de o parte, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepţie de neconstituţionalitate, iar pe de altă parte că, acele dispoziţii din legile şi ordonanţele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Aşadar, Deciziile Curţii Constituţionale pronunţate în cadrul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, ci sunt general obligatorii, produc efecte absolute, opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremaţiei Constituţiei, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi au putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ele au efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
De altfel, Curtea Constituţională prin Decizia nr.169/02.11.1999, publicată în M. Of. nr.151/12.04.2000 şi prin Decizia nr.186/18.11.1999, publicată în M. Of. nr.213/16.05.2000 a statuat obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti, dar şi pentru celelalte persoane fizice sau juridice.
În speţă, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. 1 din Constituţie, nu au fost puse de acord prevederile neconstituţionale ale art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispoziţiile constituţionale, astfel încât textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 şi-a încetat efectele juridice.
Drept urmare, în prezent nu există un temei juridic în legea specială, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.
Legiuitorul român a acordat o atenţie deosebită reglementărilor referitoare la reparaţiile pentru suferinţele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, având în vedere voinţa noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaşte şi de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost iniţiate şi adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile şi imobile preluate abuziv şi, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensaţii pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnaţi din motive politice; 3. acordarea de indemnizaţii, de despăgubiri pentru daunele morale suferite şi de alte drepturi.
În ceea ce priveşte reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice – prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea, I, nr.650 din 30 decembrie 1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările şi completările ulterioare – s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945-14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă putând fi folosită ca probă în faţa instituţiilor abilitate, în ceea ce priveşte aprecierea caracterului politic al infracţiunilor a căror săvârşire a atras măsura confiscării bunurilor. Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru infracţiuni săvârşite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
În ceea ce priveşte persoanele condamnate politic sau persecutate din motive politice de regimul comunist, Curtea constată că, în materia acordării altor drepturi acestor categorii de persoane, există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât şi social, ca urmare a persecuţiei politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătăţirea legislaţiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice şi etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o serie de drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizaţie lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenţie, strămutare în alte localităţi, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizaţie lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor şi a taxelor locale; asistenţă medicală şi medicamente, în mod gratuit şi prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparţinând societăţilor cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soţul (soţia) celui decedat, din categoria celor dispăruţi sau exterminaţi în timpul detenţiei, internaţi abuziv în spitale de psihiatrie, deportaţi, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum şi soţul (soţia) celui decedat după ieşirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizaţie lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009].
Aşa cum a statuat în mod obligatoriu şi Curtea Constituţională, scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior – ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea Constituţională apreciază că nu poate exista decât o obligaţie “morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein şi alţii împotriva Germaniei şi prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu impun statelor membre nicio obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Totodată, instanţa de la Strasbourg are o jurisprudenţă constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeaşi Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligaţie generală a statului de a restitui proprietăţi care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenţiei ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricţii asupra libertăţii statelor de a stabili scopul şi condiţiile oricărei restituiri către foştii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer şi alţii contra Cehiei).
În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăţilor confiscate sau acordarea de compensaţii pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale şi economice, a condiţiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei şi alţii contra Greciei).
În acelaşi sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională a Ungariei, prin Hotărârea nr. 1 din 8 februarie 1995, stabilind că măsura compensării prevăzută de Actul nr. XXXII din 1992, care reglementa acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenţei unei obligaţii legale care îşi are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensaţii în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanţial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, Curtea Constituţională constată, în deplin acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici în perioada comunistă ar exista vreo obligaţie a statului de a le acorda şi, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 şi Legea nr. 221/2009, având acest scop, contravenind astfel dispoziţiilor Legii nr. 24/2000.
Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care – în temeiul art.61 din Legea fundamentală, potrivit căruia “Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”- este competent să stabilească condiţiile şi criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a ţării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluţii legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptăţiţi pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor şi principiilor Constituţiei.
Curtea reţine, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.
Or, despăgubirile prevăzute de dispoziţiile de lege criticate, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Pe de altă parte – aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională – , prin introducerea posibilităţii moştenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, şi anume cel al echităţii şi dreptăţii.
Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moştenitorii de gradul II au aceeaşi îndreptăţire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca şi acesta din urmă.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esenţiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie.
În cauză, fostul soţ al reclamantei a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, drepturile cuvenite în temeiul acestui act normativ fiind stabilite prin Hotărârea nr. 915/23.06.1995 (f. 10 dosar fond).
Totodată, astfel cum a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce priveşte restituirile de bunuri, este necesar a se face în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei).
De asemenea, nu s-ar putea susţine că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o “speranţă legitimă” (astfel cum este consacrată în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, aşa cum a statuat instanţa de la Strasbourg – de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne şi atunci când cererile reclamanţilor sunt respinse în mod irevocabil de instanţele naţionale, nu se poate vorbi despre o “speranţă legitimă” în dobândirea proprietăţii.
Totodată, prin Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, instanţa de al drepturilor omului a acordat o “importanţă deosebită faptului că dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curţii în sensul că reclamanţii nu au putut dobândi o “speranţă legitimă” în obţinerea compensaţiilor respective.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constituţională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, astfel cum a fost reglementată prin art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009, contravine art.1 alin.(3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoare supremă.
Curtea Constituţională a statuat că – în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă – există reglementări paralele, şi anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Aşa cum a arătat Curtea Constituţională, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacţia morală a recunoaşterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferinţa persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă şi regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate şi previzibilitatea dispoziţiilor art.5 alin.(1) lit.a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr.221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanţele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă şi nerezonabilă. Chiar dacă prin art.I pct.2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.62/2010 s-au introdus nişte criterii minime de acordare a despăgubirilor, şi anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr.118/1990 şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară şi previzibilă. Principiul legalităţii presupune, de asemenea, existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei şi alţii contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei).
Curtea observă că în materia reparaţiilor trebuie să existe o legislaţie clară, precisă, adecvată, proporţională, care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Această problemă a legislaţiei incoerente şi ineficiente a României în materia restituirilor a fost menţionată şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza Viaşu împotriva României.
Or, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, conducând la aplicarea incoerentă a acestora, instanţele de judecată acordând despăgubiri în valori foarte mari, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă şi nerezonabilă a normei juridice şi o încălcare, totodată, a principiului legalităţii.
Critica reclamantei recurente referitoare la faptul că nu este în culpă procesuală astfel încât se impune obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată nu este fondată.
Astfel, deşi este real faptul că respingerea acţiunii civile nu se datorează culpei procesuale a reclamantei, ci datorită declarării ca fiind neconstituţionale a prevederilor art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, care au constituit fundamentul juridic al acţiunii astfel încât, în aceste condiţii, pârâtul este în culpă procesuală, cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată constând în onorariul avocaţial nu pot fi puse în sarcina pârâtului întrucât acestea nu au fost dovedite în conformitate cu prevederile art.1169 C.civ. prin depunerea unui înscris care să ateste plata acestuia.
Pentru aceste considerente de fapt şi de drept şi având în vedere că în prezent nu există o normă juridică în Legea nr. 221/2009, legea specială, care să servească drept temei juridic al cererii reclamantei de acordare a despăgubirilor morale Curtea, în temeiul art.312 alin.1 coroborat cu art.3041 C.pr.civ, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta N.R. împotriva sentinţei civile nr. 30 din 06 ianuarie 2011 a Tribunalului Cluj, pe care o menţine, în speţă nefiind incidente cerinţele art.304 şi art.312 alin.3 şi 5 C.pr.civ.
