Fidejusiunea nu poate întrece ca întindere datoria principală şi nici nu poate fi făcută în condiţii mai oneroase. Ea va urma soarta obligaţiei principale în ceea ce priveşte cauzele de valabilitate şi de stingere.
Dacă obligaţia principală s-a stins prin prescripţie, la aceeaşi dată se va stinge şi obligaţia accesorie a fidejusorului.
Recunoaşterea datoriei trebuie să emane de la debitor, şi nu de la fidejusor.
Cambia trebuie să îndeplinească nu numai condiţiile formale prevăzute de Legea nr. 58/1934, ci şi condiţiile de fond, potrivit dreptului comun.
(Decizia nr. 1101 din 30 septembrie 2002 – Secţia a V-a comercială)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti sub nr. 15983 din 17.12.2001, B.V., în calitate de tras în cambia învestită cu formulă executorie, în contradictoriu cu Banca X, a formulat opoziţie cambială, solicitând invalidarea titlului cambial şi suspendarea executării.
Prin Sentinţa civilă nr. 900 din 6.02.2002, instanţa de fond a luat act de renunţarea la cererea de suspendare, a respins excepţia tardivităţii formulării opoziţiei cambiale, a respins excepţia prescripţiei ca neîntemeiată, a respins opoziţia cambială ca neîntemeiată şi a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a respinge excepţia tardivităţii formulării opoziţiei, instanţa, analizând actele dosarului, a reţinut că acţiunea a fost formulată în termenul de 5 zile prevăzut de art. 62 din Legea nr. 58/1934. în calcularea termenului instanţa a avut în vedere şi dispoziţiile art. 101 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei, reţinând că, prin convenţia încheiată la 26.10.1998 între petent şi intimată, aceasta a recunoscut datoria, obligându-se a plăti în locul S.C. “R.”, astfel că, prin recunoaştere, termenul de prescripţie a fost întrerupt potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, urmând să curgă un alt termen de prescripţie de la data de 30.09.2000.
Pe fondul cauzei, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a reţinut următoarele aspecte:
La data de 26.10.1998, prin convenţia părţilor din prezenta cauză, s-a stipulat ca toate disponibilităţile băneşti în lei şi valută existente în contul personal al petentului, la oricare din sucursalele Băncii X, precum şi cele viitoare, să fie destinate stingerii datoriilor S.C. “R.”, rezultate din contractul de asociere în participaţiune, stabilindu-se ca termen limită de plată 30.09.2000, iar în dispoziţia finală s-a dat intimatei dreptul ca, în caz de neexecutare, să recurgă la toate mijloacele legale pentru recuperarea creanţei.
Instanţa de fond a mai reţinut că, întrucât petentul nu şi-a achitat datoria, la data de 14.03.2001, intimata în calitate de trăgător a emis o cambie cu scadenţă la 22.03.2001, trasă în favoarea sa, asupra petentului în calitate de tras. Cambia a fost învestită cu formulă executorie, iar la 11.12.2001 a fost emisă somaţia de executare.
Faţă de dispoziţiile art. 63 şi art. 19 din Legea nr. 58/1934, instanţa de fond a apreciat că petentul a invocat o excepţie personală, şi anume lipsa convenţiei executive din cadrul convenţiei din 26.10.1998.
Considerând că nu se poate vorbi de lipsa convenţiei executive, iar cambia este un mijloc legal de recuperare a unei datorii, instanţa a apreciat că se poate trage o cambie asupra trasului în favoarea creditorului. Nu a fost primită nici apărarea trasului potrivit căreia cambia nu poartă semnătura acestuia şi nici apărarea întemeiată pe lipsa acceptării cambiei de către tras.
împotriva acestei soluţii a declarat apel trasul.
în motivarea apelului s-a susţinut că:
1. în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei în condiţiile în care obligaţia principală era prescrisă, iar obligaţia de garanţie a numitului B.V. era accesorie şi, în consecinţă, prescrisă şi ea.
2. Instanţa de fond a susţinut în mod greşit că în cadrul opoziţiei cambiale nu se poate invoca excepţia personală relativă a lipsei convenţiei executive şi a ignorat teza finală a art. 19 din Legea nr. 58/1934.
3. Instanţa de fond a considerat în mod greşit că între debitor şi creditor a fost încheiată o convenţie executivă.
4. Instanţa de fond a greşit considerând că lipsa acceptării cambiei de către tras nu înseamnă inopozabilitatea ei faţă de tras, apelanta invocând art. 31 alin. 1 din Legea nr. 58/1934.
5. Instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei confuziunii, ridicată de contestator în opoziţia cambială.
Tribunalul, prin Decizia civilă nr. 37/A din 7.05.2002, pronunţată în Dosarul nr. 6746/2002, a respins apelul.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că motivarea instanţei de fond este temeinică şi legală în întregime. Practic, tribunalul a preluat motivarea soluţiei pronunţate de instanţa de fond.
împotriva acestei decizii a declarat recurs trasul.
în motivarea recursului au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 din Codul de procedură civilă.
în dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a învederat că instanţa de apel a interpretat greşit convenţia intervenită între acesta şi intimată, în sensul că ea nu poate fi asimilată unei convenţii care a generat un raport cambial.
Recurentul a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a respins excepţia prescripţiei, iar cu privire la acceptarea cambiei înţelege să lase această obiecţiune la aprecierea instanţei.
Intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală, pentru următoarele motive:
1. Excepţia lipsei pactului de cambiando este inadmisibil de formulat pe calea opoziţiei cambiale.
în subsidiar s-a arătat că B.V., în calitate de garant al S.C. “R.”, s-a obligat personal să ramburseze întreaga datorie a debitorului principal şi, în consecinţă, convenţia executivă există.
2. Cu privire la prescripţie, intimata susţine că în mod corect s-a respins excepţia prescripţiei, deoarece B.V. s-a obligat personal să ramburseze întreaga datorie a debitorului principal.
3. Intimata a mai susţinut că acceptarea cambiei nu este o condiţie de valabilitate a acesteia, decizia atacată fiind temeinică şi legală.
Curtea, analizând actele dosarului, a admis recursul, pentru următoarele motive:
Obligaţia principală izvorăşte din Contractul nr. 9 din 25.01.1996, intervenit între mandatarul Băncii X şi S.C. “R.”. Durata acestui contract a fost de 150 de zile, deci până la 25.06.1996. în raport de această dată, rezultă că prescripţia obligaţiei principale a intervenit la 25.06.1999.
Actul juridic intervenit la 26.10.1998 între Banca X şi B.V. este unul accesoriu, de garantare a obligaţiei principale izvorâte din contract.
Convenţia de la 26.10.1998 este o fidejusiune, deci o garanţie personală, şi nu poate avea alte caractere juridice decât cele specifice naturii ei. Astfel, principalul caracter al unui asemenea act juridic este acela de a fi accesoriu faţă de obligaţia principală. De aici decurg următoarele consecinţe:
1. Fidejusiunea nu poate întrece ca întindere datoria debitorului şi nici nu poate fi făcută în condiţii mai oneroase. Aşadar, dacă obligaţia principală era una perfectă până la 25.06.1999, după această dată ea a devenit una imperfectă şi nu se poate ca fidejusorul să prelungească scadenţa până la 30.09.2000. A judeca în sens contrar înseamnă a stabili clauze mai oneroase pentru fidejusor decât pentru debitorul însuşi, ceea ce nu poate fi primit, întrucât contravine art. 1654 din Codul civil.
2. Fidejusiunea va urma soarta obligaţiei principale în ceea ce priveşte cauzele de valabilitate şi de stingere (art. 1653 din Codul civil). în consecinţă, dacă obligaţia principală s-a stins prin prescripţie la 25.06.1999, atunci şi obligaţia accesorie de garanţie personală s-a stins tot prin prescripţie la 25.06.1999 (art. 1679 din Codul civil, art. 1091 şi 1837 din Codul civil).
După data de 25.06.1999, ambele obligaţii se transformă din obligaţii perfecte în obligaţii imperfecte (art. 20 din Decretul nr. 167/1958), ce nu mai pot fi aduse la îndeplinire pe calea executării silite, fiind permisă numai executarea lor de bună-voie.
în această cauză prescripţia este analizată în accepţiunea de mod de stingere a obligaţiei (art. 1091 şi 1837 din Codul civil), şi nu în înţelesul de prescripţie a dreptului material la acţiune. Aceasta deoarece titlul cambial are conferit prin lege caracterul executoriu, însuşire care permite valorificarea directă a creanţei cambiale printr-o procedură de executare, fără a fi necesară o procedură judiciară (formularea unei acţiuni în faţa instanţei de judecată) de constituire a unui titlu executoriu prin hotărâre judecătorească.
Cu privire la recunoaşterea datoriei S.C. “R.” de către B.V. prin convenţie, Curtea constată că instanţa de fond şi cea de apel au aplicat greşit prevederile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 1865 pct. 3 din Codul civil. Astfel, recunoaşterea trebuie să emane de la debitor, şi nu de la fidejusor, cum greşit au reţinut cele două instanţe.
Cu privire la momentul la care s-a invocat excepţia prescripţiei, Curtea reţine că acesta a fost în faţa instanţei de fond, în şedinţă publică, la 5.02.2002, oral, când părţile au pus concluzii pe excepţia tardivităţii, precum şi pe fondul cauzei. Potrivit art. 63 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 58/1934, excepţiile cambiale trebuie propuse la primul termen de înfăţişare, acesta fiind primul termen la prima instanţă când, procedura fiind îndeplinită, părţile pot pune concluzii în fond.
Analizând actele dosarului de fond, în special încheierea de şedinţă, rezultă că excepţia a fost invocată în termen, adică la termenul când părţile au pus şi concluzii pe fond.
Excepţia prescripţiei este referitoare la raportul fundamental, iar invocarea ei este permisă de art. 63 alin. 2, 3 şi 4 din Legea nr. 58/1934, precum şi de dispoziţiile Normelor-cadru nr. 6/1994 emise de , pct. 328 lit. a şi pct. 330 lit. d. Acest din urmă temei de drept motivează
