Prin sentinţa civilă nr. 3189 din 4 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Cluj s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii B.A., C.I., C.V., J.E., G.F., M.M., M.C., S.A., V.I., D.F., C.D., T.V., B.V., T.I., P.A., L.M., A.I. prin Sindicatul Liber al Învăţământului Preuniversitar Clujean, în contradictoriu cu pârâţii ŞCOALA DE ARTE „TUDOR JARDA” Cluj-Napoca, şi CONSILIUL JUDEŢEAN CLUJ, astfel cum a fost precizată.
Pârâta de rândul 1 a fost obligată în calitate de angajator, la plata primei de vacanţă, în cuantum de un salariu de bază, pentru 3 ani şcolari anteriori introducerii cererii, actualizată în funcţie de indicele de inflaţie până la data efectivă a plăţii.
Pârâta de rândul 1 a fost obligată să efectueze menţiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale membrilor de sindicat.
Pârâtul de rândul 2 a fost obligat la alocarea fondurilor necesare plăţii drepturilor salariale obiect al prezentei cauze.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că în perioada anilor şcolari 2006-2007, 2007-2008 respectiv 2008-2009 reclamanţii au fost angajaţi ai pârâtei Şcoala de Arte „Tudor Jarda”, după cum sunt detaliate perioadele concrete prin tabelele anexate.
Pârâtul Consiliul Judeţean Cluj a susţinut că reclamanţilor le sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 alin. 1 din O.U.G. nr. 118/2006, dar fără a face în vreun fel dovada acestei susţineri, cu toate că, potrivit art. 287 din Codul muncii, sarcina probei le incumba. Această dovada era necesară cu atât mai mult cu cât alineatul 3 al aceluiaşi articol statuează că personalului didactic din învăţământul preuniversitar şi universitar care desfăşoară activităţi de educaţie permanentă în cadrul aşezămintelor culturale i se aplică dispoziţiile Legii nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic.
Potrivit art. 59 alin. 3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, „prin contractele colective de muncă de la celelalte niveluri se poate stabili ca, în raport cu posibilităţile economico-financiare ale unităţii, pe lângă indemnizaţia de concediu, să se plătească şi o primă de vacanţă”, iar prin dispoziţiile art. 37 lit. g din Contractele Colective de Muncă încheiate la Nivel de Ramură Învăţământ pe perioada vizată prin prezenta cerere de chemare în judecată (anii şcolari 2006-2009), în acest domeniu s-a convenit ca personalul din învăţământ să beneficieze şi de „o primă de vacanţă din venituri proprii”, care urma să se acorde odată cu indemnizaţia de concediu, respectiv cu cel puţin 10 zile înainte de plecarea în concediu (art. 29 alin. 4).
În analiza cauzei de faţă trebuie pornit, în principal, de la verificarea aspectelor care vizează legalitatea clauzei din CCM la nivelul de ramură de învăţământ prin care părţile au convenit plata unor prime de vacanţă în cuantumul unui salariu de baza avut în luna anterioară plecării în concediu, care se acordă odată cu indemnizaţia de concediu.
Deşi legalitatea şi validitatea acestei clauze nu a fost contestată de către pârâţi, câteva aspecte se impun a fi subliniate.
Conform prevederilor art. 8 alin 1, 3 şi 4 din Legea nr. 130/1996, „Clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai in limitele şi în condiţiile prevăzute de prezenta lege.
(2) Contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.(…)
(4) La încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal”.
În situaţia instituţiilor bugetare, categorie din care fac parte semnatarii Contractelor colective de muncă supuse atenţiei instanţei, dispoziţiile legale mai sus citate se completează cu prevederile art. 12 alin 1 din acelaşi act normativ, potrivit cărora „Contractele colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile a căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale”.
Interpretând sistemic şi per a contrario prevederile legale mai sus citate, ţinând seama şi de principiile care stau la baza raporturilor de muncă, rezultă că salariaţii bugetari pot negocia, prin contracte colective de muncă, clauze referitoare la drepturile a căror acordare şi cuantum nu sunt stabilite prin dispoziţii legale.
Un alt argument în susţinerea validităţii raţionamentului expus vine şi din interpretarea teleologică a dispoziţiilor legale citate. Astfel, scopul vizat de legiuitor a fost acela de a limita posibilitatea de negociere a drepturilor salariale prin CCM-uri exclusiv în privinţa drepturilor ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale.
Apoi, pe aceeaşi linie logică, s-a reţinut că salarizarea personalului didactic este reglementată prin Legea nr. 128/1997 care, prin art. 48 statuează că salariul personalului didactic se compune din salariul de bază, stabilit conform legii şi o parte variabilă, constând în sporuri şi alte drepturi salariale suplimentare. Potrivit alin. 2 al art. 48 din Legea nr. 128/1997, drepturile salariale suplimentare al căror cuantum este stabilit de lege între limite minime şi maxime, se negociază, în limitele legii, prin contracte colective de muncă încheiate între angajatori şi organizaţiile sindicale reprezentative din învăţământ, potrivit legii. Apoi, potrivit art. 50 alin. 12, „personalul didactic beneficiază de premii şi alte drepturi băneşti prevăzută de lege şi de contractul colectiv de muncă” iar potrivit prevederilor art. 146 din aceeaşi lege, „în măsura în care prezentul statut nu dispune altfel, personalului didactic i se aplică în totalitate normele din legislaţia muncii, respectiv prevederile contractelor colective de muncă”.
Concluzionând, din interpretarea tuturor textelor legale mai sus citate rezultă că personalul didactic are dreptul de a negocia prin contracte colective de muncă acele drepturi salariale suplimentare a căror acordare şi cuantum nu sunt stabilite prin dispoziţii legale.
Întrucât legea specială aplicabilă raporturilor de muncă ce se derulează între părţile din litigiul de faţă reglementează exclusiv acordarea şi modul de calcul a salariului de bază, recunoscând existenta unei părţi variabile a salariului, constând în adaosuri, sporuri şi alte drepturi salariale suplimentare (a căror acordare şi mod de calcul nu o reglementează), rezultă ca această parte variabilă a salariului poate face obiectul negocierii prin CCM-uri.
Ca un argument suplimentar (fără a fi definitoriu) în susţinerea acestei opinii, este de remarcat faptul că la înregistrarea contractelor colective de muncă la nivel de ramură, supuse analizei instanţei, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale nu a sesizat încălcarea prevederilor art. 8 din Legea nr. 130/1996, cu toate că, în conformitate cu prevederile art. 27 din acelaşi act normative, intră în atribuţiile acestei instituţii să verifice legalitatea clauzelor contractuale.
În considerarea argumentelor mai sus expuse, în soluţionarea litigiului dedus judecăţii se porneşte de la premisa legalităţii clauzei inserate în cuprinsul Contractelor colective de munca, privind obligaţia angajatorului de a plăti o prima de vacanţă.
Pornind de la aceasta premisă şi în conformitate cu prevederile art. 236 alin. 4 din Codul muncii, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor. Pe cale de consecinţă, încălcarea obligaţiilor de către părţile semnatare atrage răspunderea contractuală a părţii aflate în culpă.
Continuând raţionamentul, în situaţia în care pârâţii nu au negat încălcarea obligaţiei contractuale de plată a unei prime de vacanţă, putându-se apăra exclusiv prin invocarea lipsei fondurilor necesare plăţii acestor prime, se ridică întrebarea în ce măsură aceste apărări pot fi reţinute ca fiind pertinente iar situaţia invocată de natură să lipsească de efecte clauza contractuală.
În CCM la nivel de ramură de învăţământ 2005-2006, părţile au inserat clauza potrivit căreia angajatul „are dreptul la o prima de vacanţă din venituri proprii”. Conform prevederilor art. 170 alin. 3 din Legea învăţământului nr. 84/1995, “Instituţiile şi unităţile de învăţământ pot beneficia şi de alte surse de venituri dobândite în condiţiile legii: venituri proprii, subvenţii, donaţii, sponsorizări şi taxe de la persoane juridice şi fizice”.
Or, clauzele CCM evocate trebuie interpretate având în vedere prevederile art.977-985 Cod civil. Astfel, rezultă fără îndoială că acordarea primei de vacanţă reprezintă o obligaţie contractuală iar nu o facultate a angajatorului De altfel, însăşi modalitatea în care părţile au înţeles să formuleze clauza reclamată exclude ipoteza afectării obligaţiei de modalitatea condiţiei. Astfel, părţile nu au menţionat „plata primei de vacanţă se va face dacă se obţin venituri proprii” ci „plata primei de vacanţă se face din venituri proprii”, înţelegând, aşadar, să indice sursa de finanţare a acestor cheltuieli. Pentru exemplificare, o situaţie similară se întâlneşte în contractele colective de muncă încheiate la nivel SCNCFR cu privire la ajutorul pentru Ziua feroviarului.
Necuprinderea în fondul de salarii inclus în bugetul de venituri şi cheltuieli supus aprobării a fondului necesar acordării primei de vacanţă s-a făcut din culpa pârâtei de rând 1 iar aceasta nu se poate prevala de propria culpă pentru a justifica neexecutarea obligaţiilor asumate prin Contractele Colective de Muncă.
A condiţiona plata primelor de vacanţă (ca, de altfel, a oricăror drepturi salariale) de existenţa veniturilor angajatorului şi a lăsa la latitudinea angajatorului cuprinderea acestor sume în buget este de natură a scoate raporturile de muncă din matca lor firească şi a deschide calea abuzului.
În privinţa menţiunilor cuprinse în CCM unic judeţean la nivel de ramură învăţământ 2007-2008 precum şi în CCM unic judeţean la nivel de ramură învăţământ 2008-2009, prelungit pana la 07.02.2010, conform cărora „prima se acordă odată cu indemnizaţia de concediu şi este egală cu un salariu de bază al angajatului, conform O.U.G. nr.146/2007”, această trimitere nu impietează asupra existenţei dreptului la prima de vacanţă, aceasta neavând decât scopul de a stabili un criteriu de cuantificare a primei. De altfel, admiţând că acest criteriu de cuantificare nu mai este valabil urmare a suspendării O.U.G. nr. 146/2007 prin legile succesive de aprobare a bugetului de stat, mai rămâne un criteriu de cuantificare, prevăzut de aceleaşi părţi, respectiv ”un salariu de bază al angajatului”.
S-a exprimat opinia separată a unuia dintre asistenţii judiciari în sensul respingerii acţiunii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Consiliul Judeţean Cluj, Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca şi Şcoala Populară de Arte „Tudor Jarda” Cluj.
Consiliul Judeţean Cluj a solicitat respingerea acţiunii faţă de acesta.
În motivarea recursului a invocat dispoziţiile art. 48 alin.1 din Lege anr.128/12 iulie 1997.
Din aceste prevederi rezultă că drepturile salariale stabilite prin lege pot fi negociate prin contractele colective de muncă doar între limitele minime şi cele maxime prevăzute de lege şi nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale.
Potrivit prevederilor art.37 lit.g din Contractul colectiv la nivel de ramură învăţământ pe anii 2007-2008 aceste drepturi salariale ar trebui să fie achitate în totalitate şi exclusiv din veniturile proprii realizate de unitatea de învăţământ.
Contractul Colectiv la nivel de ramură pe învăţământ pe anii 2007-2008 prevede în mod expres la art.33 alin.2 că în scopul salarizării şi acordării celorlalte drepturi băneşti prevăzute de legislaţia în vigoare şi prezentul contract colectiv de muncă, părţile contractante vor stabili fondurile şi vor identifica sursele de finanţare, înainte de adoptarea legii bugetului de stat, precum şi în vederea modificării ulterioare a acesteia. De asemenea la alin.2 din art.33 se prevede că părţile contractante vor putea negocia în vederea includerii drepturilor respective în actele normative care reglementează aceste drepturi.
Pentru acordarea unor drepturi prevăzute de contractele colective de muncă, părţile contractante trebuie să parcurgă mai multe etape şi anume, identificarea surselor de finanţare, înainte de adoptarea legii bugetului de stat, negocierea în vederea includerii drepturilor respective în actele normative care reglementează aceste drepturi şi achitarea acestora în totalitate şi exclusiv din veniturile proprii realizate de unitatea de învăţământ. Din probele administrate şi actele depuse în dosar rezultă că organizaţia sindicală reclamantă nu a stăruit în parcurgerea acestor etape şi nici faptul că au existat venituri proprii realizate de unitatea de învăţământ.
Sumele defalcate din tava pe valoarea adăugată, destinate finanţării cheltuielilor aferente învăţământului de stat, sunt stabilite prin legile bugetului de stat, consiliile locale având obligaţia să asigure încadrarea în sumele alocate.
Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca a solicitat modificarea hotărârii în sensul respingerii acţiunii reclamantului.
În motivarea recursului a arătat că poate aloca sumele necesare plăţii drepturilor salariale condiţionat de împrejurarea ca acestea să fi fost calculate corect şi să fi fost virate în contul bugetului local, având în vedere că provin de la bugetul de stat, pârâta făcând doar deschiderea de credite către instituţiile de învăţământ în funcţie de necesarul financiar al fiecăreia.
În conformitate cu Legea nr.128/1997, unităţile de învăţământ au calitatea de angajator al personalului didactic, având astfel obligaţia de a calcula şi achita drepturile salariale ale acestora.
Sunt redate prevederile art. 167 din Legea nr.84/1995, cu menţiunea că bugetul pe anul 2010 a fost aprobat prin HCL nr.30/2010 însă nu a fost asigurată sursa de finanţare pentru a fi onorate pretenţiile reclamantului.
De asemenea, potrivit Legii bugetului de stat pentru anul 2010, sumele defalcate din sunt destinate finanţării cheltuielilor de personal, burselor şi obiectelor de inventar ale instituţiilor sau ale unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat.
Pârâta Şcoala Populară de Arte „Tudor Jarda” Cluj–Napoca a solicitat casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, iar în subsidiar respingerea cererii de chemare în judecată.
În motivarea recursului a arătat că au fost încălcate dispoziţiile de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.2 C.proc.civ., în sensul că este lovită de nulitate absolută procedura de citare a recurentei la toate termenele de judecată atât la administrarea probelor cât şi la dezbaterile în fond, fiind citată la o adresă diferită de cea indicată în acţiune.
Arată că reclamanţii nu mai au calitate de personal didactic, ca urmare a încadrării acestora în funcţii de experţi conform OUG nr.118/2006, or textul art.50 alin.12 din Legea nr.128/1997 se referă la personalul didactic.
Dispoziţiile art.48 (2) din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic au fost aplicate greşit, deoarece acest text de lege nu prevede necondiţionat şi imperativ obligaţia de acordare a primelor de vacanţă, ci reglementează îndreptăţirea de a beneficia doar de acele prime care sunt înscrise în contractele colective de muncă, ori în lege.
Contractele colective de muncă unice la nivel naţional aplicabile în perioada 2005, 2006 şi 2007-2010 au prevăzut doar posibilitatea acordării primelor de vacanţă prin contracte colective de muncă încheiate la celelalte niveluri, art.59 alin. 3 din CCM prevede că în raport cu posibilităţile economico-financiare ale unităţii, pe lângă indemnizaţia de concediu, se poate plăti şi o primă de vacanţă.
OUG nr.146/2007 la art.1 alin.1 şi 2 reglementează modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetelor anuale succesive şi actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001-2006, intrând în categoria personalului căruia îi sunt aplicabile prevederile acesteia: funcţionarii publici, funcţionarii publici cu statut special, personalul auxiliar din sistemul justiţiei, membrii corpului diplomatic şi consular al României, precum şi alte categorii de personal care beneficiază de prima de concediu de odihnă în baza legilor speciale.
Coroborând aceste dispoziţii cu cele ale legii speciale aplicabile în domeniul învăţământului, Legea nr.128/1997, se observă că legea specială din acest domeniu nu prevede acordarea primei de concediu de odihnă, astfel încât nu se poate extinde aplicarea OUG 146/2007 personalului din învăţământ.
Nu s-a depus întâmpinare.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, Curtea reţine următoarele:
Referitor la recursul pârâtului Consiliul local al mun. Cluj-Napoca, Curtea constată că acesta este lipsit de interes.
În acest sens, se observă că la data de 30 martie 2011, reclamantul Sindicatul Liber al Învăţământului Preuniversitar Clujean a depus la dosarul de fond actul ce cuprinde renunţarea la judecată faţă de pârâtul Consiliul local al mun. Cluj-Napoca (fila 24), situaţie faţă de care prima instanţă a pronunţat sentinţa doar în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Judeţean Cluj şi Şcoala Populară de Artă Tudor Jarda, nefiind astfel dispusă nici o măsură în contradictoriu cu pârâtul iniţial Consiliul local al mun. Cluj-Napoca, care de altfel nici nu este menţionat în dispozitivul sentinţei.
Faţă de această împrejurare, se constată că lipseşte interesul recurentului Consiliul local al mun. Cluj-Napoca pentru promovarea căii de atac, nefiind verificată în realitate situaţia descrisă în motivarea acestui recurs, anume, aceea că recurentul ar fi fost obligat să aloce sumele necesare plăţii drepturilor salariale ce fac obiectul cauzei. Practic, lipseşte orice dispoziţie a primei instanţe în contradictoriu cu acest pârât, care să îl îndreptăţească a critica pentru propria cauză (pro domo sua) sentinţa.
Este considerentul pentru care recursul acestui pârât ce a figurat iniţial în cadrul procesual al prezentului litigiu urmează a fi respins, în acord cu prevederile art. 312 alin.1 raportat la art. 304 pct. 9 şi art. 304 ind. 1 C.proc.civ.
Raportat la recursul pârâtei Şcoala Populară de Artă Tudor Jarda, acesta este întemeiat faţă de nelegala citare a acestei pârâte de-a lungul întregului curs procesual în faţa instanţei de fond, deci atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului.
Astfel, recurenta a fost citată constant de la sediul din Cluj-Napoca, str. Cardinal Iuliu Hossu nr. 25, jud. Cluj, în condiţiile în care dovezile de îndeplinire a procedurii de citare s-au întors cu menţiunea că „persoana citată schimbându-şi adresa, nu s-a putut afla noua adresă”, iar pentru ultimul termen de judecată nici nu a fost citată această pârâtă.
Comunicarea sentinţei s-a făcut la acelaşi sediu, astfel încât abia în recurs s-a clarificat situaţia sediului actual al reclamantei, care este pe str. Fabricii de Zahăr nr. 51.
Ca atare, devin aplicabile prevederile art. 312 alin. 5 C.proc.civ., fiind imperativă casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a se asigura dublul grad de jurisdicţie şi faţă de această pârâtă.
Cu ocazia rejudecării fondului, se vor avea în vedere toate apărările dezvoltate în cererea de recurs de către recurenta Şcoala Populară de Artă Tudor Jarda, în sensul de a se stabili inclusiv dacă sunt aplicabile reclamanţilor dispoziţiile Legii nr. 128/1997 şi ale contractelor colective de muncă invocate, faţă de invocata O.U.G. nr. 118/2006 şi deci faţă de schimbarea statutului acestora din cadre didactice în experţi, instructori, referenţi, tehnicieni (fila 45 dosar recurs), avându-se în vedere momentul la care a avut loc modificarea funcţiei.
Cât priveşte recursul pârâtului Consiliul Judeţean Cluj, acesta este în legătură cu cel al pârâtei Şcoala Populară de Artă Tudor Jarda, existând legătura invocată chiar de reclamanţi între cele două instituţii în ce priveşte finanţarea cheltuielilor de personal al Şcolii Populare de Artă Tudor Jarda, aceasta funcţionând în subordinea autorităţii administraţie publice locale, deci a Consiliului Judeţean Cluj. Se impune deci admiterea acestui recurs şi casarea sentinţei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare şi faţă de acest pârât, incidente fiind dispoziţiile art. 48 alin. 2 C.proc.civ.
Prin urmare, Curtea nu va dezlega chestiunile de drept antamate în recursul Consiliului Judeţean Cluj, pentru a se asigura soluţionarea unitară a litigiului, urmând ca prima instanţă, cu ocazia rejudecării, să aibă în vedere şi apărările dezvoltate în recurs de acest pârât. (Judecător Dana Cristina Gârbovan)
