În motivarea cererii s-a învederat faptul ca în intervalul de timp cuprins între momentul sesizarii instantei si momentul deschiderii procedurii insolventei debitoarea prin reprezentantul sau legal a urmarit prin toate mijloacele posibile saracirea patrimoniului falitei în dauna evidenta a creditorilor cunoscuti la acel moment.
Dincolo de împrejurarea ca nu exista nicio dovada a platii pretului mentionat în contract, notarul public neavând în posesia sa vreo factura fiscala si dovada de achitare a acesteia, în cauza opereaza si prezumtia de frauda instituita de art. 84 alin. 2 din Legea nr. 85/2006.
În drept, cererea s-a întemeiat pe dispozitiile art. 80 lit. b, c din Legea 85/2006.
Prin sentinta nr. 515 din 28.04.2011, Tribunalul Buzau – Sectia comerciala si de Administrativ, a admis cererile formulate de lichidatorul judiciar si a dispus anularea contractului de vânzare cumparare autentificat sub nr. 371 din 25.02.2010 si repunerea partilor în situatia anterioara încheierii contractului de vânzare cumparare, respectiv obligarea pârâtului cumparator la restituirea catre debitoare a imobilului ce a facut obiectul contractului.
Prin aceeasi sentinta s-a dispus anularea contractului de vânzare cumparare autentificat sub nr. 174 din 02.03.2010 si repunerea partilor în situatia anterioara încheierii contractului, respectiv obligarea pârâtei cumparatoare la restituirea catre debitoare a fondului de comert ce a facut obiectul contractului de vânzare cumparare.
Împotriva sentintei au declarat recurs .
Curtea a retinut ca recursurile sunt nefondate potrivit considerentelor ce urmeaza:
Lichidatorul judiciar si-a întemeiat cererea in anulare pe dispozitiile art. 80 alin 1 lit. b) si c) din Legea nr. 85/2006, potrivit carora administratorul judiciar sau, dupa caz, lichidatorul poate introduce la judecatorul-sindic actiuni pentru anularea constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale catre terti si pentru restituirea de catre acestia a bunurilor transmise si a valorii altor prestatii executate, realizate de debitor prin operatiuni comerciale în care prestatia debitorului depaseste vadit pe cea primita, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intentia tuturor partilor implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmarirea de catre creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile.
In acest fel, legea sanctioneaza tocmai reaua-credinta în exercitarea de catre debitor a drepturilor sale, prin acte juridice încheiate în dauna creditorilor. Daca scopul partilor contractante sau cel putin al debitorului la încheierea actului juridic respectiv l-a constituit fraudarea creditorilor, atunci actul are o cauza ilicita, iar potrivit art. 966 din Codul civil, acesta nu poate avea niciun efect.
Obligatia instantei de a-si motiva hotarârea adoptata, consacrata legislativ în dispozitiile art.261 cod procedura civila, are în vedere stabilirea în considerentele hotarârii a situatiei de fapt expusa în detaliu încadrarea în drept, examinarea argumentelor partilor si punctul de vedere al instantei fata de fiecare argument relevant, si, nu în ultimul rând rationamentul logico-juridic care a fundamentat solutia adoptata.
Aceste cerinte legale impuse de însasi esenta înfaptuirii justitiei, au fost respectate de instanta de fond, iar faptul ca solutia adoptata îi nemultumeste pe recurenti nu poate înlatura rationamentul logico-juridic clar explicitat si întemeiat pe considerente de drept.
În cauza motivarea hotarârii recurate raspunde tuturor exigentelor legale deoarece examineaza efectiv apararile si sustinerile partilor, explicând în termeni accesibili situatia de fapt si dezlegarea în drept statuata de instanta.
Cu alte cuvinte, concluzia instantei este precedata de o examinare a chestiunilor de fapt si de drept ridicate care vizau actele incheiate fraudulos.
În ceea ce priveste aplicarea gresita a legii, motiv de nelegalitate prevazut de art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, cu privire la dispozitiile art. 80 alin.1 lit. b) si c) din legea nr. 85/2006, Curtea retine ca judecatorul-sindic a facut o justa aplicare a dispozitiilor precitate, data fiind ipoteza legala, asa cum aceasta a fost instituita de legiuitor. Astfel, desi se sustine ca în cauza nu ar fi fost facuta dovada complicitatii tertilor si a debitoarei, la fraudarea creditorilor, acest lucru este dovedit deplin, în primul rând datorita relatiilor de rudenie dintre parti si a faptului ca actele s-au incheiat dupa introducerea cererii de deschidere a procedurii insolventei. Or, în acest caz, nu se poate sustine cu suficient temei ca tocmai aceste transferuri patrimoniale, de o valoare relativ ridicata, nu au determinat un dezechilibru major în situatia financiara a falitei. În aceste conditii, în opinia Curtii, aspectele prezentate de lichidator si retinute de judecatorul-sindic sunt suficiente pentru a proba complicitatea tertilor, cu falita pentru fraudarea intereselor sau drepturilor creditorilor acesteia din urma.
Asadar, complicitatea pârâtilor, în fraudarea creditorilor falitei, nu poate fi pusa la îndoiala, de altfel, ambele operatiuni a caror anulare s-a solicitat în prezenta cauza impunându-se a fi analizate din acest punct de vedere împreuna, pentru ca ambele au pret derizoriu fata de valoarea reala, probata de lichidator.
Curtea constata ca în ambele cazuri aplicarea ipotezei legale cuprinsa în articolul invocat asupra starii de fapt este corecta.
Din analiza amanuntita a actelor ce fac obiectul litigiului, rezulta ca partile contractante au încheiat cu rea-credinta aceste acte, în dauna intereselor creditorilor, cu finalitatea diminuarii masei active a debitoarei si a obtinerii unui avantaj injust de catre acestea.
Astfel, toate partile implicate în aceasta operatiune juridica se aflau în legaturi de strânsa rudenie si cunosteau situatia societatii debitoare, în sensul ca aveau cunostinta de existenta cererii de deschidere a procedurii si de starea de insolventa a debitoarei si de împrejurarea ca, prin scoaterea imobilului în litigiu, din proprietatea societatii, datoriile catre creditori nu vor mai fi achitate.
