2. COMPETENŢA MATERIALĂ
-art. 137 lit. d Cod penal;
-decizia penală nr. 83/10.12.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
într-un recurs în interesul legii.
Una din condiţiile reabilitării judecătoreşti este cea prevăzută la lit. d şi
anume condamnatul trebuie să fi achitat în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile la plata cărora a fost obligat, afară de cazul în care partea vătămată a renunţat la despăgubiri sau când instanţa constată că cel condamnat nu şi-a îndeplinit în mod regulat obligaţiile privitoare la dispoziţiile civile din hotărârea de condamnare.
De asemenea, un alt motiv de casare îl reprezintă decizia penală nr. 83/10.12.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii prin care se reglementează că “în caz de modificare a normelor de competenţă, cererea de reabilitare va fi soluţionată de instanţa competentă să judece cauza în primă instanţă, potrivit legii în vigoare la momentul introducerii cererii”.
Prin Sentinţa penală nr.1389/F din data de 03 decembrie 2008, pronunţată în Dosarul nr.26516/3/2008, Tribunalul Bucureşti – Secţia I-a Penală a hotărât astfel:
A admis cererea formulată de petentul condamnat B. (fost P.) D. şi, în consecinţă, a dispus reabilitarea judecătorească a acestuia pentru:
– pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr.154/1996 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a Penală (definitivă prin Decizia penală nr.1115/1997 a Curţii Supreme de Justiţie);
– pedepsele de câte 2 ani închisoare, aplicate prin Sentinţa penală nr.869/1999 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti (definitivă prin Decizia penală nr.1956/2000 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I-a Penală).
În baza art.192 alin.3 din Codul de procedură penală, a dispus să rămână în sarcina statului cheltuielile judiciare avansate de acesta.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a constatat următoarele:
Prin Sentinţa penală nr.154/1996 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a Penală (definitivă prin Decizia penală nr.1115/1997 a Curţii Supreme de Justiţie), petentul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art.215 alin.2 rap. la art.229 alin.2 cu aplic. art.41 alin.2 din Codul penal.
Prin Sentinţa penală nr.869/1999 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti (definitivă prin Decizia penală nr.1956/2000 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I-a Penală), petentul a mai fost condamnat la câte o pedeapsă de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea a două infracţiuni prevăzute de art.194 pct.5 din Legea nr.31/1990 cu aplic. art.41 alin.2 din Codul penal, fiecare dintre aceste pedepse fiind graţiată conform art.1 şi art.10 din Legea nr.137/1997.
Având în vedere că petentul a suferit condamnări succesive, Tribunalul a constatat că termenul de reabilitare se calculează în funcţie de pedeapsa cea mai grea (respectiv pedeapsa de 3 ani închisoare), fiind aplicabile astfel dispoziţiile art.135 alin.1 lit.a din Codul penal şi curge de la data când a luat sfârşit executarea ultimei pedepse (respectiv de la data rămânerii definitive a celei de-a doua hotărâri de condamnare, 28 noiembrie 2000, întrucât infracţiunile reţinute prin aceasta au fost comise anterior actului de graţiere).
Prin urmare, Tribunalul a constatat că termenul de reabilitare s-a împlinit la data de 28 mai 2005 şi, în acelaşi timp, a apreciat că sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege, întrucât, în toată această perioadă, petentul nu a mai suferit o altă condamnare, şi-a asigurat existenţa prin muncă, iar în societate a avut o conduită bună.
Referitor la faptul că petentul nu a achitat despăgubirile civile la care a fost obligat prin hotărârile de condamnare, Tribunalul a reţinut, pe de o parte, că termenul de prescripţie a executării acestora s-a împlinit, iar, pe de altă parte, că statul nu solicitat executarea silită a condamnatului, deşi prin forţa sa coercitivă putea să îl determine la o astfel de plată a daunelor. Totodată, a apreciat că neexecutarea obligaţiilor civile nu se datorează relei-voinţe a petentului, întrucât acesta are în întreţinere copii minori, iar veniturile realizate nu sunt îndestulătoare pentru a face faţă cheltuielilor zilnice. În consecinţă, conform art.499 alin.1 din Codul de procedură penală, Tribunalul a constatat că petentul a dovedit că nu i-a fost cu putinţă să achite despăgubirile civile, astfel că, fiind îndeplinite toate celelalte condiţii legale, se impune reabilitarea lui judecătorească.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs în termenul legal (la data de 12 decembrie 2008) Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o în scris pentru nelegalitate, sub aspectul greşitei admiteri a cererii de reabilitare, în condiţiile neîndeplinirii uneia dintre condiţiile prevăzute de lege, respectiv cea menţionată în art.137 lit.d din Codul penal, prin neachitarea despăgubirilor civile la plata cărora petentul a fost obligat prin cele două hotărâri de condamnare.
Cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul Parchetului a invocat oral şi un alt motiv de nelegalitate a sentinţei atacate, susţinând că aceasta este lovită de nulitate absolută, ca urmare a încălcării dispoziţiilor legale privitoare la competenţa materială.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele astfel invocate, precum şi din oficiu, conform dispoziţiilor art.3856 alin.3 din Codul de procedură penală, sub toate aspectele cauzei, Curtea constată că recursul cu care a fost sesizată este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în cele ce urmează:
Potrivit Deciziei nr.LXXXIII (83) din data de 10 decembrie 2007, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii – publicată în Monitorul Oficial nr.780 din data de 21 noiembrie 2008 şi obligatorie pentru instanţele judecătoreşti cât priveşte dezlegarea dată problemelor de drept judecate, conform art.4142 alin.3 teza a II-a din Codul de procedură penală – dispoziţiile art.494 teza I-a din Codul de procedură penală (ce reglementează competenţa de judecare a cererilor de reabilitare) se interpretează în sensul că “în caz de modificare a normelor de competenţă, cererea de reabilitare va fi soluţionată de instanţa competentă să judece cauza în primă instanţă, potrivit legii în vigoare la momentul introducerii cererii”.
În speţă, petentul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr.154/1996 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a Penală (rămasă definitivă prin Decizia penală nr.1115/1997 a Curţii Supreme de Justiţie, fără modificări în căile de atac) pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în paguba avutului public, prevăzută de art.215 alin.2 rap. la art.229 alin.2 din Codul penal cu aplic. art.41 alin.2 din Codul penal – prin schimbarea încadrării juridice, ca urmare a reţinerii împrejurării că fapta respectivă nu a produs consecinţe deosebit de grave – constatându-se că, prin aceasta, s-a cauzat un prejudiciu în cuantum de 131.546.055 de lei vechi.
La momentul introducerii cererii de reabilitare (03 iulie 2008 – data poştei), instanţa competentă material, potrivit art.25 alin.1 din Codul de procedură penală, să judece în primă instanţă cauza având ca obiect infracţiunea anterior menţionată este judecătoria, având în vedere cuantumul prejudiciului cauzat prin aceasta, care este inferior sumei de 200.000 RON (2.000.000.000 de lei vechi), stabilită de art.146 din Codul penal ca limită peste care consecinţele produse prin infracţiune sunt caracterizate ca fiind deosebit de grave, numai în ipoteza (neincidentă în speţă) a unor astfel de consecinţe, în raport cu încadrarea juridică a faptei în dispoziţiile art.215 alin.5 din Codul penal, competenţa aparţinând tribunalului, conform art.27 pct.1 lit.a din Codul de procedură penală.
De asemenea, prin Sentinţa penală nr.869/1999 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti (rămasă definitivă prin Decizia penală nr.1956/2000 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I-a Penală, fără modificări în căile de atac), petentul a mai fost condamnat pentru săvârşirea a două infracţiuni concurente de folosire cu rea-credinţă a creditului societăţii comerciale într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folos propriu, prevăzute de art.194 pct.5 din Legea nr.31/1990 (în prezent art.272 alin.1 pct.2 din aceeaşi lege republicată), ambele cu aplic. art.41 alin.2 din Codul penal, infracţiuni care, atât la momentul respectiv, cât şi la data introducerii cererii de reabilitare, intrau în competenţa de soluţionare, în primă instanţă, a judecătoriei, potrivit art.25 alin.1 din Codul de procedură penală.
Astfel fiind, Curtea constată că, în raport cu infracţiunile reţinute în sarcina petentului prin ambele hotărâri de condamnare, competenţa materială de soluţionare a cererii de reabilitare aparţine, în primă instanţă, judecătoriei, conform art.494 teza I-a din Codul de procedură penală, în interpretarea obligatorie stabilită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Pentru aceste motiv, Curtea constată că sentinţa recurată – ulterioară publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr.LXXXIII (83) din data de 10 decembrie 2007 – a fost pronunţată de către Tribunal cu încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la competenţa materială, astfel că este lovită de nulitate absolută, potrivit art.197 alin.2 din Codul de procedură penală, impunându-se în consecinţă casarea acesteia, conform art.3859 alin.1 pct.1 din Codul de procedură penală.
Faţă de aceste considerente, Curtea, în temeiul art.38515 pct.2 lit.c teza a II-a din Codul de procedură penală, va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, va casa în întregime sentinţa atacată şi va dispune trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti (instanţă care este şi competentă teritorial, potrivit art.494 teza a II-a din Codul de procedură penală, întrucât în raza sa se afla domiciliul petentului condamnat la momentul introducerii cererii de reabilitare, schimbarea domiciliului acestuia pe raza judeţului Ilfov având loc ulterior acelui moment, respectiv în data de 15 iulie 2008 – fila 41, dosar de fond).
Cu ocazia judecării cauzei de către instanţa competentă anterior menţionată, aceasta va analiza şi critica Parchetului privitoare la neîndeplinirea de către petentul condamnat a condiţiei prevăzute de art.137 lit.d din Codul penal, administrând orice probă concludentă şi utilă sub acest aspect.
(Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I-a Penală – Decizia penală nr.286/23 februarie 2009).
