Dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi cocontractanţii sunt supuşi, în ceea ce priveşte acel act, legii comerciale, afară de cazul în care există o prevedere legală contrară. Potrivit art. 42 din Codul comercial, în obligaţiile comerciale codebitorii sunt ţinuţi în mod solidar, afară de o stipulaţie contrară. în această situaţie se află şi fidejusorul.
(Decizia nr. 64 din 17 ianuarie 2002 – Secţia a Vl-a comercială)
Prin Sentinţa civilă nr. 18795, pronunţată la 22.12.2000, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis în parte acţiunea reclamantei S.C. “E.” S.A. împotriva pârâtului C.M., pe care l-a obligat la plata sumei de 980.000 lei, reprezentând rate restante la data de 30.07.1997, privind achitarea contravalorii televizorului cumpărat în baza Contractului nr. 321 din 24.05.1996, precum şi la plata unor penalităţi de întârziere de 0,5% pe zi de întârziere, calculate începând cu data de 1.05.1997 până la achitarea debitului, aplicate la contravaloarea în lei a sumei de 50 USD la cursul de schimb valabil la 01.05.1997. Totodată, s-a respins cererea cu privire la penalităţile în cuantum de 5.135.200 lei, ca neîntemeiată, precum şi cererea de obligare în solidar a pârâţilor C.M. şi V.V.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că pârâtul C.M. nu a achitat suma de 50 USD, reprezentând rată scadentă la 30.04.1997 pentru televizorul cumpărat în rate de la reclamantă. Aceasta din urmă nu a respectat clauzele contractuale, calculând penalităţi la valoarea în valută, iar nu în lei, a ratei restante, astfel că nu poate fi obligat pârâtul la plata sumei de 5.135.200 lei cu titlu de penalităţi de întârziere. Instanţa a mai reţinut că în contractul de vânzare-cumpărare, care cuprinde şi actul de fidejusiune, nu s-a stipulat că fidejusorul se obligă solidar cu cumpărătorul la plata ratelor şi a penalităţilor.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost admis de către Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială, prin Decizia civilă nr. 250 din 14.09.2001, desfiinţându-se sentinţa atacată şi admiţându-se acţiunea reclamantei, în sensul obligării pârâţilor C.M. şi V.V. la plata sumei de 980.000 lei, rate restante, plus 5.135.200 lei, penalităţi, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că în mod eronat prima instanţă a respins capătul de cerere privind obligarea în solidar a celor doi pârâţi la plata sumelor solicitate, invocând prevederile art. 1041 din Codul civil, întrucât prevederile respective nu se aplică în speţă. Aceasta deoarece, conform art. 56 din Codul comercial, cauza este de natură comercială, fiind incidente dispoziţiile art. 42 din Codul comercial.
împotriva acestei decizii, pârâtul V.V. a declarat recurs, susţinând, prin motivele de recurs formulate în temeiul art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor legale, în sensul că în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 42 şi 56 din Codul comercial, ci prevederile art. 1041 şi 1662 din Codul civil şi, de asemenea, că tribunalul nu a ţinut cont de înscrisurile la dosar, în sensul că însăşi reclamanta a arătat că pârâtul C.M. nu a achitat ratele pe lunile februarie – martie 1997.
Recursul este nefondat.
în speţă sunt incidente prevederile art. 56 din Codul comercial deoarece, dacă un act este comercial numai pentru una dintre părţi, toţi cocontractanţii sunt supuşi, în ceea ce priveşte actul respectiv, legii comerciale, iar pentru reclamanta în cauză contractul de vânzare-cumpărare este un act comercial.
Potrivit art. 42 din Codul comercial, în obligaţiile comerciale codebitorii sunt ţinuţi în mod solidar, afară de o stipulaţie contrară. Contractul de vânzare-cumpărare nr. 321 din 24.05.1996 nu prevede o clauză contrară dispoziţiilor menţionate. Prin urmare, instanţa de apel a reţinut în mod corect că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 42 şi 56 din Codul comercial, iar nu art. 1041 şi 1662 din Codul civil.
Se va respinge şi al doilea motiv de recurs, întrucât instanţa de apel a ţinut cont de actele aflate la dosarul cauzei, recurentul nefăcând dovada contrarie.
în consecinţă, nefiind incidente în cauză dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, iar decizia atacată fiind temeinică şi legală, în baza art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.
