Inscripţionarea denumirii localităţilor şi a instituţiilor publice de sub autoritatea lor în limba maternă a cetăţenilor aparţinând unor minorităţi care nu reprezintă un procent de 20% din populaţie nu este obligatorie pentru autorităţile administraţiei publice locale, dar nu este nici interzisă. Prin urmare, dacă consiliul local apreciază, în exercitarea atribuţiilor care-i revin potrivit Legii nr. 215/2001 că este oportună inscripţionarea denumirii localităţii în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective, iar hotărârea este adoptată cu respectarea cvorumului de prezenţă şi vot nu se poate susţine cu temei că această hotărâre este nelegală.
Secţia comercială, de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 2797 din 9 noiembrie 2009
Prin sentința civilă nr. 1892/19.06.2009 a Tribunalului Cluj a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul Prefectul Județului Cluj împotriva pârâtului Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii și a fost anulată hotărârea nr. 144/18.12.2008 adoptată de pârât.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, prin hotărârea nr. 144/18.12.2008 adoptată de Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii s-a aprobat înscrierea pe tablele de demarcație a perimetrului administrativ-teritorial al municipiului Câmpia Turzii de la intrările și ieșirile din municipiu și a denumirii istorice de „Aranyosgyéres”.
Din preambulul hotărârii a rezultat că la adoptarea acesteia a fost analizat proiectul de hotărâre nr. 15265/15.12.2008 și avizul favorabil dat proiectelor de hotărâre de către comisiile nr. 1-4, iar temeiul juridic îl constituie prevederile Regulamentului de organizare și funcționare al municipiului Câmpia Turzii, coroborat cu art. 36, 45 din Legea nr. 215/2001.
S-a statuat, de asemenea, că Direcția Regională de Statistică Cluj a comunicat reclamantului numărul cetățenilor de etnie maghiară, respectiv 2190 persoane, ceea ce reprezintă 8,16% din populația stabilă a municipiului și că, în raport de acest înscris, a rezultat că legiuitorul a reglementat numai situația în care ponderea minorității este de peste 20% din numărul locuitorilor, astfel încât acest text nu a putut fi interpretat decât în sensul pe care legiuitorul l-dat fără posibilitatea de a adăuga la lege, conform principiului de drept unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii, solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii introductive a reclamantului.
în dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul arată că instanța de fond a interpretat în mod greșit prevederile Legii nr. 215/2001, Legea administrației publice locale, susținând că nu se poate adăuga la lege, deoarece legiuitorul a reglementat doar situația în care ponderea unei minorități este de pete 20%.
însă ceea ce instanța face dând această interpretare textului de lege în cauză este exact adăugarea la lege: textul de lege nu conține nici o interdicție în sensul aplicării prevederilor legale referitoare la utilizarea limbilor minorităților naționale și în acele localități în care ponderea unei minorități nu atinge pragul de 20%, drept pentru care interpretarea instanței de fond introduce o interdicție pe care legea nu o prevede, în sensul interzicerii inscripționării bilingve în localitățile în care ponderea unei minorități nu atinge pragul de 20%.
Se susține că din formularea textului legal rezultă că autoritățile locale sunt obligate să asigure inscripționarea bilingvă a denumirii localităților în cazul în care ponderea unei minorități naționale depășește pragul de 20% din numărul locuitorilor. în acest sens prevederea legală menționată este imperativă, autoritățile locale fiind obligate să o aplice ca atare, neputând adopta o decizie contrară acestei prevederi.
în schimb, textul legal „vor asigura inscripționarea denumirii localităților” nu poate fi nicidecum interpretat în sensul că dacă ponderea unei minorități naționale este de sub 20% se interzice inscripționarea bilingvă a denumirii localității respective.
în acest caz, este la latitudinea autorităților locale – în speță Consiliul Local – și intră în atribuțiile legale ale acestuia să ia o decizie în această materie.
Consiliul local al municipiului Câmpia Turzii este îndreptățit să adopte o hotărâre prin care să dispună inscripționarea și a denumirii istorice „Aranyosgyeres” alături de denumirea oficială „Câmpia Turzii”.
Trebuie remarcat că în foarte multe localități din România legea s-a interpretat exact conform principiului juridic fundamental „ceea ce legea nu interzice, este permis”, fiind astfel instalate tăblițe indicatoare cu denumirea localității bi sau trilingve în localități unde minoritatea respectivă nu atingea pragul de 20%, cum ar fi de exemplu Sibiul, Mediașul, Aiudul, Seinul, Sighișoara, Iernutul etc.
Hotărârea a fost adoptată conform cerințelor legale, iar hotărârea reprezintă voința reală și exprimată conform legii a Consiliului local al municipiului Câmpia Turzii.
Se susține, de asemenea, că prefectura poate exercita doar un control de legalitate a actului administrativ și nu de oportunitate și nu poate să cenzureze voința Consiliilor Locale adică dreptul de autoreglementare privitor la interesele locale.
Analizând recursul declarat de către pârâtul Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art.304 și 3041C.proc.civ., Curtea l-a apreciat ca fiind fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art.76 alin. (2) și (4) din Legea nr. 215/2001, în unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, în raporturile lor cu autoritățile administrației publice locale, cu aparatul de specialitate și organismele subordonate consiliului local, aceștia se pot adresa, oral sau în scris, și în limba lor maternă și vor primi răspunsul atât în limba română,, cât și în limba maternă, iar autoritățile administrației publice locale vor asigura inscripționarea denumirii localităților și a instituțiilor publice de sub autoritatea lor în limba maternă a cetățenilor aparținând minorității respective.
Coroborând prevederile legale enunțate anterior se poate conchide că în unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, alături de drepturile acestor cetățeni a reglementat și obligația autorităților administrației publice locale de a asigura inscripționarea denumirii localităților și a instituțiilor publice de sub autoritatea lor în limba maternă a cetățenilor aparținând minorității respective.
în speță, după cum corect a reținut instanța de fond, Direcția Regională de Statistică Cluj a comunicat reclamantului numărul cetățenilor de etnie maghiară, respectiv 2190 persoane, ceea ce reprezintă 8,16% din populația stabilă a municipiului.
Se poate observa, așadar, că în raport de conținutul înscrisului comunicat de către DRS Cluj, inscripționarea denumirii localităților și a instituțiilor publice de sub autoritatea lor în limba maternă a cetățenilor aparținând minorității respective nu este obligatorie pentru autoritățile administrației publice locale, dar nu este nici interzisă.
Prin urmare, dacă pârâtul a apreciat, în exercitarea atribuțiilor care-i revin potrivit Legii nr. 215/2001 că este oportună adoptarea acestei măsuri adică inscripționarea denumirii localității în limba maternă a cetățenilor aparținând minorității respective, iar hotărârea a fost adoptată cu respectarea cvorumului de prezență și vot nu se poate susține cu temei că această hotărâre este nelegală.
în consecință, Curtea va aprecia că recursul declarat de către pârâtul Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii este fondat, iar în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ. îl va admite, va modifica hotărârea recurată în sensul că în baza art. 10 și 18 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 76 din Legea nr. 215/2001 va respinge acțiunea reclamantului ca fiind nefondată.
La adoptarea acestei soluții, Curtea a dat eficiență practicii Curții Europene a Drepturilor Omului care statuează că autoritățile trebuie să asigure aplicarea normelor cu claritate și o coerență rezonabilă pentru a evita posibila insecuritate juridică și incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de măsurile care însoțesc aplicarea acestei soluții.
De altfel, Curtea a statuat constant că revine în primul rând instanțelor naționale competența de a interpreta legislația internă, fiind vorba în special de reguli de natură procedurală, rolul său limitându-se la a verifica compatibilitatea cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări [cauza Tejedor Garcia c. Spania (16.12.1997), Culegere de hotărâri și decizii 1997-VIII, parag. 31, p. 2796].
Cum Convenția nu își propune să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective [Cauza Artico c. Italia (13.05.1980), seria A, nr. 37, p. 16, parag. 33], dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt într-adevăr „auzite”, adică examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat. Altfel spus, art. 6 impune „tribunalului” obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și a cererilor de probatoriu ale părților, cu excepția aprecierii pertinenței [cauza Van de Hurk c. Olanda (19.04.1994), seria A, nr. 288, p. 19, parag. 59; cauza Dulaurans c. Franța (21.03.2000), cererea nr. 34.553/1997, parag. 33].
(Judecător Mihaela Sărăcuț)
