Atunci când măsura strămutării unei persoane coincide, ca perioadă, cu cea a domiciliului obligatoriu al acesteia, dislocarea într-o altă localitate include în mod obligatoriu şi restricţia domiciliară, astfel încât nu se poate acorda decât o singură indemnizaţie lunară aferentă pentru fiecare an de strămutare, aceasta constituind măsura abuzivă cea mai grea care o absoarbe pe cea a domiciliului obligatoriu.
Secţia administrativ şi fiscal, Decizia nr. 1023 din 24 aprilie 2012
Prin sentința civilă nr. 606/28.09.2011, pronunțată în dosar nr. 1716/115/2011, Tribunalul Caraș-Severin a respins acțiunea formulată de reclamanta F.C.M. în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Prestații Sociale a județului Caraș-Severin, având ca obiect obligarea pârâtei la emiterea unei decizii, prin care să-i fie recunoscută calitatea de victimă a măsurilor administrative cu caracter politic, respectiv faptul că a avut domiciliu obligatoriu, pe perioada 18.06.1952 – 22.12.1955, potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990.
Recursul formulat de reclamantă a fost respins prin decizia civilă nr. 1023/24.04.2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. 1716/115/2011 cu motivarea că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. c) și d) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945 a avut domiciliu obligatoriu ori a fost strămutată într-o altă localitate constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă.
De asemenea, potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din același act normativ, persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute mai sus au dreptul la o indemnizație lunară pentru fiecare an de strămutare ori domiciliu obligatoriu, indemnizație al cărei cuantum este diferit în funcție de măsura administrativă abuzivă la care au fost supuse.
în forma inițială a Decretului-lege nr. 118/1990, publicată în M.Of. nr. 50/09.04.1990, art. 3 nu prevedea indemnizații în cuantum distinct pentru fiecare tip de persecuție politică, cuantumul acestora fiind stabilit identic, indiferent de gravitatea măsurii.
Această distincție a fost realizată prin art. I pct. 1 dinLegea nr. 53/1993, publicată în M.Of. nr. 157/12.07.1993 care a modificat acest articol, stabilindu-se cuantumuri diferite pentru fiecare an de strămutare, respectiv, domiciliu obligatoriu, tocmai în considerarea naturii și gravității celor două măsuri, precum și a consecințelor diferite ale acestora asupra persoanelor vizate.
Scopul acestei măsuri legislative, de a trata diferențiat și distinct cele două măsuri, a fost acela de a se asigura o reparație completă și echitabilă, atunci când, în decursul regimului dictatorial, o persoană a fost supusă, în perioade distincte, atât măsurii represive a strămutării, cât și măsurii domiciliului forțat.
însă, atunci când măsura represivă constă exclusiv în strămutare (dislocare), stabilirea domiciliului obligatoriu funcționa ca o măsură accesorie, iar ambele se aplicau concomitent, până la ridicarea restricțiilor domiciliare.
Astfel, strămutarea (dislocarea forțată) presupunea, pe de o parte, mutarea unei persoane dintr-o regiune în alta, iar pe de altă parte obligarea acelei persoane de a rămâne în locul în care a fost strămutată. Măsura domiciliului obligatoriu funcționa în această situație complementar strămutării, fiind menită să accentueze puterea coercitiv-represivă a măsurii principale (strămutarea).
Rezultă că măsura strămutării, presupunând trimiterea unei persoane într-o altă locație decât propriul domiciliu și obligarea de a trăi în acea locație pe care nu o putea părăsi sub sancțiunea legii penale, a inclus atât schimbarea domiciliului inițial, cât și imposibilitatea alegerii libere a unui alt domiciliu până la ridicarea restricțiilor domiciliare, aducând o mai mare atingere libertății de circulație ca drept fundamental.
Rațiunea legiuitorului de a reglementa în mod diferit indemnizațiile pentru cele două măsuri a fost aceea de a stabili măsuri reparatorii diferite în funcție de măsura abuzivă suferită, în aprecierea gradului de severitate, a restricțiilor și consecințelor încălcării libertăților individuale produse, în perioade distincte de timp.
însă, în măsura în care strămutarea coincide, ca perioadă, cu domiciliul obligatoriu, apreciem că nu se pot cumula indemnizațiile corespunzătoare celor două situații, deoarece dislocarea unei persoane de la domiciliul pe care liber și l-a ales și mutarea ei într-o altă localitate presupunea în mod automat și stabilirea unui domiciliu obligatoriu.
Astfel, strămutarea absoarbe măsura domiciliului obligatoriu, iar restricțiile domiciliare sunt de esența ambelor măsuri analizate.
în atare situație, persoana îndreptățită la măsuri reparatorii poate beneficia de o singură indemnizație ce va fi corespunzătoare celei mai grele măsuri abuzive restrictive, respectiv aceea specifică strămutării.
Se cuvine a se aminti că indemnizațiile prevăzute de art. 3 din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, nu constituie singurele măsuri reparatorii instituite de acest act normativ, ele fiind dublate și de recunoașterea ca vechime în muncă a perioadelor în care o persoană a fost strămutată ori i s-a stabilit domiciliu obligatoriu potrivit art. 1 alin. (4), precum și de drepturile cu conținut patrimonial și personal nepatrimonial prevăzute de art. 8 și 9 din același act normativ^.#
Din aceste perspective, dacă s-ar achiesa la teza potrivit căreia, în ipoteza analizată, se pot cumula cele două indemnizații, ar trebui să se recunoască și posibilitatea dublării celorlalte măsuri reparatorii, ceea ce din punct de vedere rațional și juridic nu poate fi primit.
Astfel, doar prin reductio ad absurdum s-ar putea accepta că este posibilă recunoașterea unei duble vechimi în muncă pentru aceeași perioadă de timp în care au fost aplicate măsurile, precum și dublarea drepturilor prevăzute de dispozițiile art. 8 și art. 9 din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat.
Or, intenția legiuitorului a fost de a acorda reparații materiale juste pentru repararea prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite.
Se pot acorda indemnizații distincte și se poate considera vechime în muncă distinctă de care să se țină seama la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, dar numai în situația în care cele două măsuri administrative abuzive nu coincid ca perioadă, nu se absorb una pe cealaltă, producând același efect, respectiv încălcarea dreptului constituțional al unei persoane de a-și alege liber un domiciliu, ca atribut de identificare a persoanei fizice și care o individualizează în spațiu.
în concluzie, Curtea a considerat că atunci când măsura strămutării coincide, ca perioadă, cu cea a domiciliului obligatoriu, dislocarea într-o altă localitate include în mod obligatoriu și restricția domiciliară, astfel încât nu se poate acorda decât o singură indemnizație lunară aferentă pentru fiecare an de strămutare, aceasta constituind măsura abuzivă cea mai grea care o absoarbe pe cea a domiciliului obligatoriu.
în consecință, în raport cu cele arătate mai sus, Curtea a respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., recursul reclamantei.
(Judecător Rodica Olaru)
