Legitimitatea interesului presupune că persoana care formulează o pretenţie în justiţie trebuie să justifice legătura între pretenţia concretă formulată şi dreptul subiectiv civil afirmat ori situaţia juridică pentru a cărei realizare calea justiţiei este obligatorie.
Celelalte condiţii vizând interesul – născut, actual, personal şi direct – se referă la existenţa interesului în momentul exercitării dreptului la acţiune, în sensul că neexercitarea acestui drept ar presupune un prejudiciu pentru persoana care omite să-l exercite şi respectiv la folosul practic urmărit al celui ce recurge la această formă procedurală.
Celelalte condiţii vizând interesul – născut, actual, personal şi direct – se referă la existenţa interesului în momentul exercitării dreptului la acţiune, în sensul că neexercitarea acestui drept ar presupune un prejudiciu pentru persoana care omite să-l exercite şi respectiv la folosul practic urmărit al celui ce recurge la această formă procedurală.
Stabilirea dreptului reclamanţilor la măsuri reparatorii în echivalent conduce la lipsa legăturii între pretenţia concretă – de constatare a nulităţii absolute a actului de vânzare – cumpărare privind bunul – şi dreptul subiectiv afirmat de reclamanţi.
Atâta timp cât reclamanţilor li s-a stabilit irevocabil doar dreptul la despăgubiri băneşti, aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, nu ar putea conduce la obţinerea de către reclamanţi a unui folos concret (drept asupra imobilului).
Simpla calitate de al notificării nu conferă legitimitatea procesuală activă şi interes în promovarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute câtă vreme notificarea a fost irevocabil soluţionată în sensul stabilirii doar a dreptului la despăgubiri cu motivarea că reclamanţii nu se încadrează în categoriile persoanelor îndreptăţite la restituirea în natură, acesta neavând legătură cu vânzarea bunului.
Reclamanţii, în contradictoriul cu Consiliul Local C, Primăria Municipiului C, RAADPFL şi cu pârâtul cumpărător, au solicitat instanţei constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2125/25.08.2005 de către BNP G.I., invocând frauda la lege, reaua credinţă a vânzătorului şi a cumpărătorului, încălcarea unor dispoziţii legale exprese, nulitatea titlului statului şi faptul că vânzarea s-a făcut de un neproprietar.
Prin sentinţa nr. 666 din 30.03.2010, Tribunalul Dolj – Secţia Comercială a respins acţiunea ca lipsită de interes.
Tribunalul a reţinut că interesul, condiţie a exercitării unei acţiuni civile, reprezintă folosul practic urmărit de către reclamant prin promovarea unei cereri de chemare în judecată şi că acesta trebuie să fie legitim – să nu contravină legii sau regulilor de convieţuire socială, să fie născut şi actual – să existe în momentul exercitării acţiunii civile şi să fie personal şi direct, în sensul că folosul practic urmărit trebuie să îl vizeze pe cel ce recurge la exercitarea acţiunii civile.
Instanţa a reţinut totodată că, contractul de vânzare-cumpărare a cărui valabilitate a fost contestată are ca obiect un spaţiu comercial în suprafaţă de 129,25 mp situat în Craiova, str. T.A nr.3 şi că reclamanţilor le-a fost respinsă cererea de reconstituire în natură a dreptului de proprietate asupra acestui spaţiu, prin dispoziţia nr.9637/18.11.2003 emisă de Primarul Mun. C, în baza Legii nr.10/2001, prin hotărârile instanţelor în faţa cărora această decizie a fost contestată stabilindu-se cu caracter irevocabil dreptul reclamanţilor la despăgubiri.
Tribunalul a constatat astfel că, urmare a rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a stabilit dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu, reclamanţii nu mai justifică un interes actual, direct şi personal în promovarea prezentei cererii de anulare a contractului de vânzare cumpărare a bunului.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii
Apelul nu este fondat.
Prin acţiunea precizată reclamanţii au invocat nulitatea absolută a contractului de vânzare -cumpărare a imobilului cu destinaţie de spaţiu comercial situat în Craiova, str. T.A. nr.3, întemeindu-şi cererea pe dispoziţiile art. 4 pct.4 din Legea nr. 422/2001, art.21 alin.5 din Legea nr. 10/2001, art.24 din Legea nr. 550/2002, pe frauda la lege şi reaua credinţă a vânzătorului şi a cumpărătorului.
Nulitatea absolută, ca sancţiune care intervine în cazul încălcării, la momentul încheierii actului juridic civil, a unei dispoziţii legale ce ocroteşte un interes general are următorul regim juridic: poate fi invocată de oricine, oricând şi nu poate fi acoperită prin confirmare sau prin alt mod.
Prima regulă, care se referă la sfera persoanelor îndreptăţite să invoce nulitatea absolută, este aceea că nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană care are un interes ocrotit pe cale juridică şi din oficiu, de instanţa de judecată.
Ca urmare, nulitatea absolută poate fi invocată, atât pe cale de acţiune cât şi pe cale de excepţie, de orice persoană care justifică un interes în legătură cu cauza de nulitate, neputând fi conceput că în categoria oricărei persoane interesate ar putea intra persoane străine de actul juridic încheiat şi care ca o consecinţă a promovării acţiunii nu ar urmări un folos practic.
În concluzie, la promovarea oricărei acţiuni privind nulitatea absolută a unui act juridic se impune justificarea interesului ca şi condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, interes care trebuie să fie legitim, născut şi actual, personal şi direct.
Prin legitimitatea interesului se înţelege că persoana care formulează o pretenţie în justiţie trebuie să justifice legătura între pretenţia concretă formulată şi dreptul subiectiv civil afirmat ori situaţia juridică pentru a cărei realizare calea justiţiei este obligatorie.
În contextul dezvoltat mai sus, referitor la justificarea interesului – legitim, născut şi actual, personal şi direct – al persoanei care îşi exercită dreptul prin formularea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute, Curtea constată că reclamanţii nu justifică un astfel de interes.
Ca persoane care au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanţilor li s-a stabilit irevocabil dreptul la măsuri reparatorii în echivalent – despăgubiri băneşti, atât pentru imobilul construcţie cu destinaţia de spaţiu comercial, înstrăinat în temeiul Legii nr. 550/2002 prin contractul de vânzare cumpărare cu privire la care se invocă nulitatea absolută, cât şi pentru terenul aflat sub construcţie (dispoziţia nr. 9637/18.11.2003 a Primarului Municipiului Craiova, sentinţa nr. 393/20.04.2007 a Tribunalului Dolj, decizia nr. 277/16.09.2008 a Curţii de Apel Craiova pronunţată în dosarul nr. 65/63/2004).
Stabilirea dreptului la măsuri reparatorii în echivalent, conduce la lipsa legăturii între pretenţia concretă de constatare a nulităţii absolute a actului de vânzare – cumpărare privind imobilul cu destinaţia de spaţiu comercial şi dreptul subiectiv afirmat de reclamanţi.
Atâta timp cât reclamanţilor li s-a stabilit doar dreptul la despăgubiri băneşti şi deci nu dreptul la restituirea în natură a imobilului, aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, nu ar putea conduce la obţinerea de către reclamanţi a unui folos concret (drept asupra imobilului).
Dispoziţiile art. 26 alin.1 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că dacă restituirea în natură nu este posibilă deţinătorul imobilului sau după caz entitatea investită potrivit legii cu soluţionarea notificării este obligată, ca prin decizie sau dispoziţie motivată, să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri, nu îşi găsesc aplicabilitatea în situaţia reclamanţilor.
Aceste dispoziţii reglementează obligaţia unităţii deţinătoare, notificate de persoana îndreptăţită în temeiul Legii nr. 10/2001, de a emite decizie sau dispoziţie motivată prin care, în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Legiuitorul a stabilit expres că în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă să se acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri şi numai în măsura în care compensarea nu este posibilă sau măsura compensării nu este acceptată de persoana îndreptăţită, să fie acordate despăgubiri.
În nici un caz legiuitorul, la reglementarea acestui text de lege, nu a avut în vedere acordarea în compensare a aceluiaşi bun cu privire la care restituirea în natură nu mai este posibilă.
În consecinţă, susţinerea apelanţilor reclamanţi că folosul practic urmărit este tocmai posibilitatea ca spaţiul să fie oferit în compensare nu poate fi reţinută pentru că acordarea în compensare se referă la alte bunuri şi nu la bunul cu privire la care restituirea în natură nu mai este posibilă, aşa cum am arătat.
Pe de altă parte, procedura pornită ca urmare a notificării reclamanţilor în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a încheiat, statuându-se irevocabil că imobilul nu poate fi restituit în natură, astfel încât s-au acordat despăgubiri băneşti.
Nu poate fi reţinută nici susţinerea potrivit căreia simpla calitate de autor al notificării conferă legitimitatea procesuală activă şi interes în promovarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute.
Este adevărat că formularea notificării ar putea naşte un interes prin vocaţia pe care o stabileşte persoanei îndreptăţite cu privire la bun, însă în speţă nu mai poate fi vorba de existenţa acestui interes pentru că notificarea a fost irevocabil soluţionată în sensul stabilirii doar a dreptului la despăgubiri.
Cât priveşte susţinerea în conformitate cu care soluţia de nerestituire în natură şi de acordare de despăgubiri ar fi fost generată de însăşi vânzarea imobilului, nici acesta nu poate fi primită.
Din considerentele sentinţei nr. 393/20.04.2007 a Tribunalului Dolj şi deciziei nr. 277/16.09.2008 a Curţii de Apel Craiova, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rezultă clar că reclamanţii au dreptul doar la măsuri reparatorii în echivalent, nu şi la restituirea în natură a imobilului, deoarece persoanele îndreptăţite aveau calitatea de acţionari ai persoanei juridice ai imobilului, nefiind în situaţia de unic asociat sau asociaţi membrii ai aceleiaşi familii.
Art. 18 lit. a din Legea nr. 10/2001 prevede stabilirea de măsuri reparatorii numai în echivalent în cazul în care persoana îndreptăţită era asociat la persoana juridică, proprietar a imobilelor şi a acţiunilor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepţia cazului în care persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite asociate erau membrii ai aceleiaşi familii.
Astfel, Legea nr. 10/2001 a conferit posibilitatea restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv care au aparţinut unei persoane juridice numai în două cazuri prevăzute cu titlu de excepţie, anume situaţia în care persoana îndreptăţită avea calitatea de asociat unic al persoanei juridice proprietar al imobilului la data preluării abuzive şi situaţia în care persoanele îndreptăţite asociate erau membri ai aceleiaşi familii.
Or, instanţele au statuat irevocabil că reclamanţii nu s-au aflat în aceste 2 situaţii de excepţie deoarece autorii reclamanţilor au deţinut doar un procent de 68% din numărul total de acţiuni al Băncii Comerţului – persoana juridică proprietar al imobilului preluat abuziv situat în Craiova, str. T.A, nr.3.
Mai mult, din considerentele hotărârilor menţionate rezultă şi că nu a avut nici o relevanţă la pronunţarea soluţiei de acordare de despăgubiri faptul că spaţiile comerciale de la parterul imobilului ce a aparţinut Băncii Comerciale au fost înstrăinate, după cum nu a avut relevanţă la stabilirea despăgubirilor ca măsuri reparatorii în echivalent nici preţul vânzării.
Încălcarea principiului tempus regit actum invocată de apelanţii reclamanţi nu poate fi reţinută.
Principiul invocat se referă la respectarea normelor de drept în vigoare la încheierea actului şi la neretroactivitatea legii noi.
În materia interesului, ca şi condiţie de exerciţiu a acţiunii, acest principiu nu-şi găseşte aplicarea întrucât nu se pune problema unui concurs de legi care reglementează interesul.
În plus, persoana care face o cerere în justiţie trebuie să justifice interes atât la data promovării acţiunii, cât şi pe parcursul derulării procesului.
Pentru aceste considerente, având în vedere dispoziţiile art. 296 Cod procedură civilă, curtea urmează a respinge apelul formulat de reclamanţi.
??
??
??
??
1
