– art. 3 pct. 6 din
Creanţa reprezentând penalităţi de întârziere calculate în baza unei prevederi dintr-un contract a cărei durată a încetat şi nu a fost prelungit, nerecunoscute de debitoare, pentru facturile emise ulterior încetării contractului, nu este certă, nefiind îndeplinită condiţia art. 3 din Legea 85/2006 pct. 6 privind caracterul cert al creanţei, condiţie de deschidere a procedurii insolvenţei.
Decizia nr. 420 din data de 25 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia Comercială şi de Administrativ şi Fiscal
Creditoarea SC BSS SRL a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei SC CLD SRL pentru o creanţă în sumă de 94.879,64 lei, compusă din debit principal în cuantum de 35.417,52 lei şi penalităţi contractuale în cuantum de 59.462,12 lei.
Prin sentinţa nr. 1869 din 28 decembrie 2010 Tribunalul Prahova – Secţia Comercială de Contencios Administrativ şi Fiscal a respins contestaţia debitoarei, a admis cererea creditoarei şi a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs debitoarea SC CLD SRL.
Curtea a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Între părţi s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.1530/02.03.2007 şi actul adiţional nr.4779/18.06.2007, având ca obiect vânzarea-cumpărarea de materiale de instalaţii termice şi sanitare, în baza căruia creditoarea a livrat debitoarei mărfuri, debitoarea având obligaţia de plată a preţului.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea 85/2006, pct 6, creditorul îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei este creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile, iar conform pct. 3, insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile.Insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori.
Cuantumul minim al creanţei, pentru a putea fi introdusă cererea creditorului este, potrivit art.3 pct.12 din Legea nr. 85/2006, de 45.000 lei.
Art. 3 pct. 12 a fost modificat prin Legea 169 din 14 iulie 2010 publicată în Monitorul Oficial la data de 21 iulie 2010, stabilindu-se un cuantum de 45.000 lei, anterior acest cuantum fiind de 30.000 lei.
Tribunalul a reţinut în mod neîntemeiat că debitoarea nu a administrat probatorii în sensul susţinerilor de contestare a penalităţilor şi ar fi recunoscut prelungirea tacită a contractului de vânzare-cumpărare nr.1530/02.03.2007, din moment ce a colaborat în continuare şi a cumpărat marfa livrată de creditoare.
Contractul de vânzare-cumpărare nr.1530/02.03.2007 a fost încheiat pentru o durată de 1 an.
La expirarea termenului de 1 an, contractul nu a fost prelungit, nefiind încheiat niciun act adiţional, însă şi după expirarea termenului creditoarea a continuat să livreze mărfuri debitoare, iar debitul principal în cuantum de 35.417,52 lei solicitat de creditoare, recunoscut de debitoare, rezultă din facturi emise începând cu 21.10.2008.
Rezultă că în ceea ce priveşte debitul principal reprezentat de contravaloarea mărfurilor livrate, în sumă de 35.417,52 lei, recunoscut de debitoare, creanţa este certă, lichidă şi exigibilă, însă valoarea acestei creanţe este situată sub valoarea prag prevăzută de lege, de 45.000 lei, şi nu îndeplineşte condiţia prevăzută de art. 3 pct.12 din Legea 85/2006.
În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, în sumă de 59.462,12 lei, calculate de creditoare, aceasta a invocat prevederile art. 7 din contract,
Contractul invocat a fost însă încheiat numai pentru perioada de 1 an, nefiind prelungit după trecerea acestei perioade, iar facturile din care rezultă debitul asupra căruia sunt calculate penalităţile de întârziere în baza prevederilor contractuale sunt ulterioare datei de expirare a termenului de 1 an pentru care a fost încheiat contractul.
Deşi creditoarea a continuat să livreze mărfuri debitoare, iar aceasta a acceptat mărfurile, în lipsa unei clauze exprese în acest sens nu se poate concluziona că a operat o prelungire tacită a contractului, astfel încât să fie aplicabilă facturilor neachitate clauza contractuală privind plata penalităţilor.
Aşadar, în ceea ce priveşte penalităţile, nerecunoscute de debitoare, calculate în temeiul unei prevederi dintr-un contract a cărei durată a încetat şi nu a fost prelungit, creanţa nu este certă.
Pentru aceste motive, s-au constat următoarele: creanţa reprezentând contravaloarea facturilor de livrare a mărfurilor, neachitate de debitoare şi recunoscută de aceasta, creanţă certă, lichidă şi exigibilă, nu depăşeşte valoarea minimă prevăzută de art. 3 pct.12 din Legea 85/2006, nefiind îndeplinită condiţia valorii prag, iar restul creanţei solicitate, reprezentând penalităţi de întârziere calculate în baza unei prevederi dintr-un contract a cărei durată a încetat şi nu a fost prelungit, nerecunoscute de debitoare, pentru facturile emise ulterior încetării contractului, nu este certă, nefiind îndeplinită condiţia art. 3 pct. 6 din Legea 85/2006 privind caracterul cert al creanţei, condiţie de deschidere a procedurii insolvenţei.
Pentru aceste motive, curtea a constatat că tribunalul a constatat în mod nelegal şi netemeinic că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea 85/2006 pentru deschiderea procedurii de , printr-o greşită aplicare a dispoziţiilor legale si apreciere eronată şi interpretare a probelor administrate şi a prevederilor contractuale.
