Vânzarea-cumpărarea perfectată în temeiul Legii nr. 562/2004 nu poate conduce decât la raporturi juridice între vânzător – autoritatea administrativă şi cumpărător – persoană fizică, salariat al autorităţii. Este vorba deci de raporturi de drept administrativ, iar nu de raporturi de ordin administrativ-fiscal care să ridice problema incidenţei Codului de procedură fiscală.
Prin urmare, în lipsa indicării vreunui termen de prescripţie în legea specială (Legea nr. 562/2004) şi în condiţiile în care nu s-a solicitat anularea vreunui act administrativ, aşa încât să fie incidente dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 554/2004, este aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 în vigoare la data sesizării instanţei de fond.
Secţia de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 1717 din 22 martie 2012
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Brăila sub nr. 12/113/2011 reclamanta G.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele IPJ Brăila, IGP R și MFP, restituirea TVA-ului în valoare de 5.845,95 lei actualizat, reținut în mod nelegal la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 25.05.2005.
în motivarea acțiunii formulate reclamanta susține că la data de 4.05.2005 a achiziționat de la IPJ B o locuință de serviciu situată la adresa din municipiul B, str. X, nr. 17, prețul acesteia fiind de 30.768,18 lei la care s-a calculat în mod nelegal TVA în valoare de 5.845,95 RON achitat integral la aceeași dată.
Deși dispozițiile Legii nr. 562/2004 cât și ale H.G. nr. 2333/2004 menționau că prețul locuințelor de serviciu nu conținea TVA, în situația în care instituțiile publice nu sunt persoane impozabile pentru activitățile care sunt desfășurate în calitate de autorități publice chiar dacă pentru desfășurarea acestor activități se percep cotizații, onorarii, redevențe, taxe sau alte plăți.
De asemenea, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 562/2004 aprobate prin H.G. nr. 44/2004, precum și prevederile Codului fiscal arată că vânzarea locuințelor de serviciu de către instituțiile publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate nu constituie operațiune impozabilă din punct de vedere al TVA [art. 127 alin. (4) și (5) din Legea nr. 571/2003].
Chiar dacă dispozițiile art. 15 alin. (10) din Legea nr. 357/2006 precizează că nu fac obiectul restituirii sumele reprezentând TVA plătite până la intrarea în vigoare a Legii nr. 357/2006, reclamanta susține că acestea sunt discriminatorii, încălcând principiile de echitate și legalitate.
Legal citat, pârâtul IGP R a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive a IGP, motivând că din conținutul contractului de vânzare-cumpărare rezultă că părțile contractante sunt M.A.I. prin I.P.J. B și reclamanta.
Cum între această instituție și reclamantă nu a existat niciun raport juridic, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii pentru acest considerent.
IJP, prezent în instanță în calitate de pârât, a formulat și depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a invocat mai multe excepții, respectiv: excepția lipsei calității procesual active a reclamantei (întrucât titularul contractului de vânzare-cumpărare este o altă persoană, respectiv fostul soț – G.V.), excepția lipsei procedurii prealabile și a prescripției dreptului la acțiunea promovată întrucât au trecut mai mult de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune (art. 3 din Decretul nr. 167/1958).
Pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată întrucât dispozițiile art. 15 alin. (1) din O.M.I.R.A. 1502/2006 privind normele de aplicare ale Legii nr. 357/2006 prevăd că nu fac obiectul restituirii sumele reprezentând TVA achitate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 357/2006.
Or, în speță reclamanta a achitat integral apartamentul la data de 15.04.2005, deci înainte de apariția acestui act normativ.
Pârâtul MFP prin DGFP a formulat de asemenea întâmpinare solicitând respingerea acțiunii în ceea ce îl privește întrucât nu are calitate procesuală pasivă, nefiind parte în contractul încheiat între reclamantă și pârâtul IPJ B.
Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii motivând că dispozițiile Legii nr. 357/2006 nu sunt incidente în speță, reclamanta achitând apartamentul integral anterior apariției acesteia.
Prin sentința nr. 2257/2011 pronunțată în cauză de Tribunalul Brăila s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a IPJ B. A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtele IGPR și MFP și, pe cale de consecință, s-a respins acțiunea față de acestea.
Aceeași instanță a respins acțiunea reclamantei în raport de pârâta IPJ Brăila, ca fiind prescrisă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Calitatea procesual pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului (IGPR și MEF) și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății. în speță între I.G.P.R. și M.F.P., pe de o parte, și reclamantă nu există niciun raport juridic, așa încât se impune a respinge acțiunea reclamantei față de pârâții IGP și MEF pentru lipsa calității procesuale pasive a acestora.
în ceea ce privește excepțiile invocate de pârâtul IPJ B, se constată că excepția lipsei calității procesual active a reclamantei este nefondată urmând a fi respinsă întrucât din contractul existent la dosar rezultă că vânzarea-cumpărarea apartamentului cu plata integrală a fost perfectată între IPJ Brăila în calitate de vânzător și G.V. și G.G., în calitate de cumpărători. Ulterior, în urma partajului voluntar încheiat între foștii soți, apartamentul a revenit reclamantei, intrând în proprietate exclusivă și deplină a acesteia. Excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul I.P.J. B este însă fondată.
Potrivit dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
Art. 3 din același act normativ stabilește că termenul de prescripție este de 3 ani, termenul începând să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune.
în același timp, Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ stabilește în cuprinsul art. 11 că termenul în interiorul căruia poate fi cerută anularea unui contract administrativ și repararea pagubei cauzate este în anumite situații de 6 luni, dar nu mai târziu de un an de la data luării la cunoștință ori încheierii procesului-verbal de conciliere.
Art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 include contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică în categoria actelor administrative ce por face obiectul contestării.
Contractul de vânzare-cumpărare a locuinței de serviciu face parte din categoria contractelor administrative enunțate de lege, atât datorită faptului că vânzarea acestor locuințe s-a făcut prin intermediul Legii nr. 562/2004, dar și prin faptul că vânzătorul este Statul român prin M.A.I. – I.P.J. B.
în aceste condiții se constată că dreptul reclamantei de a pretinde restituirea taxei pe valoare adăugată achitată în virtutea contractului este prescris atât prin raportare la dispozițiile Decretului nr. 167/1958, cât și prin raportare la dispozițiile Legii nr. 554/2004.
împotriva sus-menționatei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamanta, criticând-o sub aspectul greșitei soluționări a excepției prescripției dreptului la acțiune, apreciind că în speță termenul de prescripție nu este cel prevăzut de Decretul nr. 167/1958, ci termenul de 5 ani stabilit în Codul de procedură fiscală la art. 135, și că în raport de acest termen acțiunea a fost introdusă în termenul legal.
Curtea a calificat drept nefondat recursul, în raport de următoarele considerente:
în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 562/2004, în speță vânzarea s-a efectuat de către instituțiile publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională către personalul propriu. Așadar, o astfel de vânzare nu poate conduce decât la raporturi juridice între vânzător – autoritatea administrativă și cumpărător – persoană fizică, salariat al autorității. Este vorba deci de raporturi de drept administrativ, iar nu de raporturi de ordin administrativ-fiscal care să ridice problema incidenței Codului de procedură fiscală. Prin urmare, în lipsa indicării vreunui termen de prescripție în legea specială (Legea nr. 562/2004) și în condițiile în care nu s-a solicitat anularea vreunui act administrativ, așa încât să fie incidente dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004, este aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 în vigoare la data sesizării instanței de fond.
în raport de cele arătate mai sus, Curtea a constatat că sunt neîntemeiate criticile recurentei, hotărârea primei instanțe fiind una legală și temeinică, în condițiile în care nici examinarea din oficiu a acesteia, conform art. 3041C. proc. civ., nu a condus la identificarea vreunui motiv de nelegalitate.
(Judecător Gina Ignat)
