Anulare decizie de numire a funcţionarului public într-o altă funcţie publică, ca urmare a reorganizării instituţiei


Raportat la dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, indiferent dacă litigiile vizează naşterea, modificarea, suspendarea sau încetarea raportului de serviciu, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de administrativ, susţinerea recurentului, potrivit căreia în cauza dedusă judecăţii competenţa ar aparţine instanţei de litigii de muncă, fiind nefondată.
Este nefondată şi susţinerea potrivit căreia recurentului i s-ar aplica dispoziţiile art. 283 C.muncii întrucât dispoziţiile art. 117 din Legea nr. 188/1999 prevăd că dispoziţiile legii se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementări de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, doar în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice, or, aşa cum s-a arătat mai sus, art. 109 prevede expres competenţa instanţei de contencios administrativ pentru cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public, fiind incidente – în temeiul art. 117 – dispoziţiile Legii nr. 554/2004, inclusiv art. 7 alin. (1), cât timp Legea nr. 188/1999 nu conţine vreo dispoziţie contrară.
Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a stabilit că, în cauză, cererea este de competenţa instanţei de contencios administrativ, situaţie în care sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dispoziţii care prevedeau obligativitatea procedurii prealabile înainte de formularea acţiunii de contencios administrativ, procedură pe care recurentul nu a respectat-o.

Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 2775 din 21 iunie 2012

Prin sentința nr. 3373/CA/13.12.2011 Tribunalul Satu Mare a admis excepția neîndeplinirii procedurii prealabile sesizării instanței, invocată de pârâtă.

A respins pentru acest motiv acțiunea în contencios administrativ înaintată de reclamantul T.I. împotriva pârâtei D.G.F.P. jud. Satu Mare, pentru anulare act administrativ.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele:

Prezenta acțiune în contencios administrativ are ca obiect anularea unei decizii prin care un funcționar public, șef birou gradul II, clasa de salarizare 74 la Biroul de intern – aparatul propriu, ca urmare a reorganizării instituției, a fost numit în funcția publică de execuție de auditor superior gradul I, gr. 5, clasa de salarizare 64 la Compartimentul de audit intern – aparatul propriu, potrivit noii structuri organizatorice aprobate prin O.P. ANAF nr. 2310/2011, conform art. 100 lit. d) din Legea nr. 188/1999. Postul de conducere a fost transformat în post de execuție.

Potrivit art. 7 alin. (1) și (7) din Legea nr. 554/2004, „înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al sau ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

Plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de prescripție”.

Din această dispoziție legală a rezultat fără echivoc faptul că pentru litigiile legate de anularea unui act administrativ este necesară parcurgerea procedurii prealabile prevăzută de alin. (1) al art. 7 din lege, excepțiile de la această regulă fiind de strictă interpretare.

Nu s-a reținut susținerea reclamantului din precizarea la acțiune, prin care a arătat că nu își întemeiază acțiunea pe prevederile Legii nr. 188/1999 privind funcționarii publici, ci pe prevederile Codului muncii, întrucât potrivit art. 106 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcționarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanței de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condițiile și termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, precum și plata de către autoritatea sau instituția publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcționarul public.

Aceste prevederi legale au ca scop asigurarea condițiilor necesare pentru contestarea actului administrativ privind raportul de serviciu, atât sub aspectul legalității, cât și sub aspectul temeiniciei, funcționarul public fiind astfel protejat împotriva emiterii în mod abuziv a unui asemenea act administrativ.

Reținând că, în speță, anterior sesizării instanței de judecată, reclamantul nu a îndeplinit procedura prealabilă în termenul, forma și condițiile prevăzute de lege, instanța a apreciat ca fiind întemeiată excepția invocată în acest sens de către pârâtă.

în consecință, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 137 C.proc.civ., art. 18 din Legea nr. 554/2004 și al textelor de lege anterior invocate, instanța a admis excepția lipsei procedurii prealabile invocată de pârâtă și a respins acțiunea reclamantului.

împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul T.I., solicitând admiterea recursului, casarea în întregime a sentinței în sensul admiterii precizării acțiunii cu privire la temeiul de drept invocat, respingerea excepției lipsei plângerii prealabile și trimiterea cauzei spre rejudecare; în subsidiar, admiterea recursului, casarea cu trimitere a cauzei spre rejudecare și repunerea în termenul legal necesar promovării plângerii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

în dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că, raportat la obiectul speței care este un veritabil litigiu de muncă, sunt incidente dispozițiile Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii și cele ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, care nu prevăd parcurgerea unei proceduri prealabile înainte de sesizarea instanței de judecată. Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici este lacunară în ceea ce privește reglementarea competenței soluționării litigiilor de muncă dintre funcționarii publici și instituțiile sau autoritățile publice cu care ei se află în raporturi de serviciu. Din acest motiv, în literatura juridică s-au exprimat opinii divergente, iar jurisprudența este oscilantă. Este adevărat că, în cazul funcționarilor publici, prin excepție Legea nr. 188/1999 prevede competența funcțională a instanței de contencios administrativ. Această competență nu îi este însă atribuită în plenitudine de jurisdicție, printr-o normă generală, ci, limitativ, prin norme speciale.

Astfel, apreciază că nu există nicio rațiune ca unele litigii să fie soluționate de instanțele de contencios administrativ, iar altele de instanțele competente să judece conflictele de muncă. Este evident că, în cazul modificării raportului de serviciu sau în alte cazuri, în care Legea nr. 188/1999 omite să indice instanța competentă, sesizarea instanței de contencios administrativ nu este condiționată de efectuarea procedurii prealabile reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004. Fiind vorba de un litigiu de muncă, procedura prealabilă este exclusă; se aplică dispozițiile art. 283 C.muncii care nu prevăd o asemenea procedură, la fel cum nu prevede o astfel de procedură nici Legea nr. 188/1999.

Consideră că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 109, și nu cele prevăzute de art. 106 din Legea nr. 188/1999, în condițiile în care obiectul deciziei contestate este dat de modificarea raporturilor de serviciu ale reclamantului, și nu de o încetare a acestora, așa cum prevede art. 106 care face trimitere la Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Arată că, din punctul său de vedere, legea specială (Legea nr. 188/1999) prin art. 109 prevede competența instanței de contencios în judecarea cauzelor având ca obiect raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, însă nu prevede obligația urmării unei căi prealabile și nici nu face trimitere la legea contenciosului, așa cum o face în art. 106. Chiar dacă instanța competentă este cea de contencios, obiectul procesului îl constituie tot drepturi de natură salarială, prin urmare apreciază ca fiind incidente dispozițiile dreptului comun (fiind tot un litigiu de muncă).

Pentru toate motivele invocate, raportat la obiectul litigiului, solicită admiterea recursului, conform petitului.

Intimata-pârâtă prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului.

Examinând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs, cât și din oficiu, având în vedere actele și lucrările dosarului, s-a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe.

Cererea cu care a fost învestită instanța de fond a fost aceea de anulare a unui act administrativ prin care recurentul, funcționar public, șef birou – în temeiul art. 100 lit. d) din Legea nr. 188/1999, ca urmare a reorganizării instituției publice – a fost numit într-o funcție de execuție, actul administrativ atacat vizând, deci, modificarea raportului de serviciu al recurentului.

Este adevărat că dispozițiile art. 106 din Legea nr. 188/1999 nu sunt incidente în cauză deoarece ele se referă expres la cauzele având ca obiect încetarea raportului de serviciu, însă acest aspect nu prezintă relevanță față de dispozițiile art. 109 din lege potrivit cărora cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanței de contencios administrativ

Așadar, față de dispozițiile art. 109 din lege, indiferent dacă litigiile vizează nașterea, modificarea, suspendarea sau încetarea raportului de serviciu, competența de soluționare aparține instanței de contencios administrativ, susținerea recurentului, potrivit căreia în cauza dedusă judecății competența ar aparține instanței de litigii de muncă, fiind nefondată.

Este nefondată și susținerea potrivit căreia recurentului i s-ar aplica dispozițiile art. 283 C.muncii întrucât dispozițiile art. 117 din Legea nr. 188/1999 prevăd că dispozițiile legii se completează cu prevederile legislației muncii, precum și cu reglementări de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, doar în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice, or, așa cum s-a arătat mai sus, art. 109 prevede expres competența instanței de contencios administrativ pentru cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public, fiind incidente – în temeiul art. 117 – dispozițiile Legii nr. 554/2004, inclusiv art. 7 alin. (1), cât timp Legea nr. 188/1999 nu conține vreo dispoziție contrară.

Prin urmare, în mod corect instanța de fond a stabilit că, în cauză, cererea este de competența instanței de contencios administrativ situație în care sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dispoziții care prevedeau obligativitatea procedurii prealabile înainte de formularea acțiunii de contencios administrativ, procedură pe care recurentul nu a respectat-o.

Nu în ultimul rând, trebuie arătat că decizia atacată a fost emisă și în temeiul Legii nr. 285/2010, care în art. 7 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile în termen de 5 zile de la data luării la cunoștință a actului.

Având în vedere considerentele mai sus arătate, recursul a fost respins ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ.