Fapta de a efectua, timp de trei luni, convorbiri pentru suma de peste 33 de milioane de lei de la postul telefonic dobândit o dată cu cumpărarea apartamentului, dar rămas pe numele vânzătorului, fără a se face de către părţi demersurile necesare pentru transferul postului pe numele cumpărătorului apartamentului, nu constituie infracţiunea de abuz de încredere şi deschide persoanei păgubite numai calea unei acţiuni în daune la instanţa civilă, deoarece existând în contract clauză de transfera postului, deţinătorul nu a dispus de el fără drept.
(Secţia penală, decizia nr. 20 din 8 ianuarie2002)
Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 1268 din 27 octombrie 1999, a dispus achitarea inculpatului B. P. pentru infracţiunea de abuz de încredere prevăzută în art. 213 C. pen. şi a respins acţiunea civilă.
Instanţa a reţinut că, la 8 aprilie 1997, părţile vătămate au vândut inculpatului apartamentul lor, înscriind în contract clauza de transfer al postului telefonic existent în apartament.
Inculpatul nu a făcut demersurile necesare pentru transferul postului telefonic pe numele său şi a efectuat, în contul părţilor vătămate, rămase titulare ale postului, convorbiri de la acest telefon, în perioada 15 aprilie – 7 iulie 1997, în valoare de 33.625.000 de lei.
Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin decizia nr. 152/R din 14 februarie 2000, a admis recursurile
declarate de părţile vătămate şi a condamnat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere, cu motivarea că inculpatul, profitând de buna credinţă a părţilor vătămate, a amânat întocmirea formalităţilor de preluare a postului telefonic, a dispus de acesta pe nedrept şi a efectuat convorbirile telefonice menţionate.
Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că fapta nu este prevăzută de legea penală, este fondat.
Potrivit art. 213 C. pen., infracţiunea de abuz de încredere constă în însuşirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu sau dispunerea de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui.
Pentru existenţa acestei infracţiuni este necesar, în primul rând, să existe un raport juridic între partea vătămată şi făptuitor, în temeiul căruia acesta din urmă dobândeşte detenţia bunului mobil şi, totodată, are îndatorirea să-l păstreze, să-l restituie la termenul şi în condiţiile stabilite ori să-i dea destinaţia indicată de cel de la care l-a primit.
Devenit detentor al bunului, făptuitorul interverteşte în mod abuziv detenţia într-o stăpânire deplină, comportându-se ca şi cum ar fi proprietarul acelui bun, abuzând astfel de încrederea celui care
i l-a încredinţat.
A dispune de un bun, în sensul dispoziţiilor art. 213 C. pen., înseamnă a face acte la care numai proprietarul bunului este îndreptăţit, ca, de pildă, să-l înstrăineze, să-l consume, să-l prelucreze, acte pe care detentorul să le facă pe nedrept, adică raportul juridic în temeiul căruia acesta deţine bunul să nu-l fi îndreptăţit să le efectueze.
în speţă, fapta inculpatului nu se încadrează în prevederile art. 213 C. pen. întrucât, cumpărând apartamentul el a dobândit, conform înţelegerii cu vânzătorii, dreptul utilizării postului telefonic până la definitivarea formalităţilor privitoare la titularul acestuia. Faptul că părţile vătămate nu au efectuat formalităţile legale de cedare a postului telefonic, are implicaţii numai cu privire la raporturile acestora cu „R.“, precum şi la cele cu inculpatul, însă litigiul survenit în aceste condiţii nu-şi poate afla rezolvarea decât la instanţa civilă.
în consecinţă, recursul în anulare a fost admis, s-a casat decizia atacată şi s-a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. b C. pr. pen. şi, conform prevederilor art. 346 alin. ultim din acelaşi cod, acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată.
