Fapta inculpatului, care, primind de la partea vătămată telefonul acesteia pentru a-l folosi, nu-l mai restituie, constituie infracţiunea de abuz de încredere, şi nu infracţiunea de furt, întrucât inculpatul a intrat legal în posesia telefonului mobil al părţii vătămate.
(Decizia nr. 1816 din 15 septembrie 2003 – Secţia a Il-a penală)
Inculpatul O.E.A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. 1 – art. 209 alin. 1 lit. e) şi g) din Codul penal, cu aplicarea art. 99 din Codul penal, constând în aceea că, la data de 01.03.2002, în jurul orei 21,00, i-a sustras părţii vătămate I.C. un telefon mobil pe care şi l-a însuşit şi apoi l-a vândut cu suma de 1.900.000 lei.
Prin Sentinţa penală nr. 1115 din 27.09.2002 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, s-a dispus, în baza art. 334 din Codul de procedură penală, schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. 1 – art. 209 alin. 1 lit. e) şi g) din Codul penal în infracţiunea prevăzută de art. 213 din Codul penal, cu aplicarea art. 99 din Codul penal, şi, luându-se act de retragerea plângerii părţii vătămate I.C., în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a avut în vedere, pe de o parte, declaraţiile contradictorii ale părţii vătămate, care iniţial a susţinut că nu-l cunoaşte pe inculpat, iar ulterior, în faza de judecată, a revenit, precizând că au fost colegi de clasă, însă a ascuns acest aspect din dorinţa de a se efectua cercetări şi a-şi recupera mai rapid telefonul, iar, pe de altă parte, declaraţiile constante ale inculpatului privitoare la modalitatea în care a intrat în posesia telefonului mobil al părţii vătămate, respectiv solicitându-i-l pentru a telefona cuiva, pentru ca apoi să nu i-l mai restituie.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, criticând-o sub aspectul greşitei schimbări a încadrării juridice a faptei.
Prin Decizia penală nr. 754/A din 02.06.2003, Tribunalul Bucureşti – Secţia a It-a penală a respins ca nefondat apelul declarat de parchet.
în cauză, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a declarat recurs, criticând ambele hotărâri tot sub aspectul greşitei schimbări a încadrării juridice a faptei.
Curtea a apreciat recursul declarat ca nefondat, reţinând că din probele administrate în cauză rezultă, fără dubiu, că partea vătămată nu a fost deposedată de telefonul mobil fără consimţământ, ci, dimpotrivă, aceasta i-a încredinţat inculpatului telefonul mobil pentru a-l folosi, chiar şi pentru o scurtă perioadă de timp. Aşa fiind, este evident că inculpatul a intrat legal în posesia telefonului mobil al părţii vătămate, iar apoi nu l-a restituit, situaţie de fapt ce nu poate fi calificată decât ca infracţiunea de abuz de încredere, astfel cum este definită de art. 213 din Codul penal.
în consecinţă, Curtea, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, a respins ca nefondat recursul declarat de parchet.
NOTĂ:
în sens contrar, a se vedea “Culegere de practică judiciară penală pe anul 1991 a Tribunalului Municipiului Bucureşti”, cu note de V. Papadopol.
în nota de la pagina 98 a lucrării citate, pe bună dreptate, se arată: “La furt, în momentul săvârşirii acţiunii incriminate, bunul mobil care constituie obiectul material al infracţiunii se află în posesia sau detenţia altei persoane decât infractorul, de la care acesta din urmă îl ia, împotriva voinţei ei, pentru a şi-l însuşi pe nedrept; la abuzul de încredere, dimpotrivă, în momentul comiterii acţiunii constitutive bunul altuia se află – cu orice titlu, dar în orice caz cu un titlu -, în detenţia făptuitorului, care, prin însuşire, dispunere pe nedrept sau refuz de restituire, converteşte această detenţie precară în stăpânire pentru sine, comportându-se faţă de bun ca un adevărat proprietar. Or, în situaţia din speţă, persoana vătămată, încredinţând bunul său infractorului pentru un timp foarte scurt, nu a renunţat nici un moment la posesie sau detenţie, ci doar a operat o schimbare temporară a poziţiei bunului care, prin aceasta, în lipsa oricărui titlu, nu a ajuns în detenţia făptuitorului, lată de ce, fugind cu bunul, acesta nu a comis un abuz de încredere, ci un furt”.
