În motivare, a arătat că, în urma auditului efectuat de către Compartimentul de public intern al Consiliului Judeţean Suceava pentru perioada 01.10.2007 – 30.09.2008, s-a constatat faptul că, urmare a cumulului de funcţii pe care le exercita pârâta, respectiv, cadru didactic cu normă întreagă în cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava şi cercetător ştiinţific principal cu timp parţial de muncă la Complexul Muzeal Bucovina, i s-a acordat necuvenit suma de 4.496 lei cu titlu de indemnizaţii pentru concediu de odihnă, încălcându-se astfel prevederile art. 3 alin. 1 din HG nr. 250/1992. În susţinerea nelegalităţii acordării indemnizaţiei pentru concediu de odihnă, sunt şi prevederile art. 23 alin. 6 din OG nr. 10/2008, act normativ care, modificând în parte HG nr. 250/1992, lasă neschimbat conţinutul art. 3 alin. 1 din hotărâre.
Mai arată reclamantul că potrivit prevederilor art. 272 din codul muncii, salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată trebuie să o returneze.
În drept, a invocat art. 272 din Legea 53/2003, art. 3 alin. 1 din HG nr. 250/1992 coroborat cu art. 23 alin. 6 din OG nr. 10/2008.
Prin întâmpinare, pârâta CDM a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
În motivare a arătat că prin actualul Cod al muncii legiuitorul a creat un regim de egalitate între toţi angajatorii care trebuie să acorde salariaţilor, inclusiv celor cumularzi, toate drepturile, printre care concediul de odihnă şi indemnizaţia aferentă., că acest lucru rezultă fără echivoc din cerinţa simetriei drepturilor şi obligaţiilor, întrucât la obligaţii egale corespund drepturi egale.
Raportat la principiile care guvernează instituţiile dreptului muncii după apariţia Legii nr. 53/2003, prevederile HG 250/1992 potrivit cărora salariaţii care realizează cumul de funcţii au dreptul la concediu plătit numai de la unitatea unde au funcţia de bază, contravine evident principiului constituţional instituit prin art. 41 alin. 2 care reglementează dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii, întrucât dreptul la concediu plătit atâta timp cât angajatorul şi angajatul achită toate obligaţiile la bugetul de stat şi bugetele de asigurări sociale, trebuie să fie recunoscut şi garantat.
Din coroborarea dispoziţiilor Codului muncii, rezultă că dreptul la concediu de odihnă are două componente care nu se pot disocia, respectiv una nepatrimonială (efectuarea concediului în sine prin suspendarea obligaţiei salariatului de a presta muncă) şi una patrimonială (care acoperă drepturile cuvenite salariatului în perioada concediului de odihnă).
În absenţa uneia din cele două componente, practic nici nu se mai poate opera cu noţiunea de concediu de odihnă, fiind deja în sfera altor instituţii ale dreptului muncii respectiv: concediu fără plată, învoiri, suspendare contract individual de muncă.
Art. 139 din Codul muncii prevede imperativ faptul că dreptul la concediu de odihnă anual nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renunţări sau limitări, iar prin adoptarea Legii 53/2003 s-a abrogat Legea nr. 2/1991 privind cumulul de funcţii, situaţie de natură a conduce la concluzia că voinţa reală a legiuitorului a fost aceia de a limita aplicarea HG nr. 250/1992, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 53/2003.
Mai arată pârâta că din conţinutul acţiunii nu rezultă cu claritate ce reprezintă suma a cărei restituire se solicit şi nici nu a fost precizată şi demonstrată legalitatea şi temeinicia metodologiei de calcul care a condus la cuantumul de 4496 lei.
La termenul de judecată din data de 25.06.2009 reclamantul şi-a precizat acţiunea, în sensul că şi-a majorat câtimea pretenţiilor şi a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 7760 lei.
În motivare, a arătat că organul de control a stabilit în sarcina pârâtei să returneze integral toate cheltuielile suportate de către reclamantă ca urmare a plăţii indemnizaţiei pentru concediu de odihnă aferent anilor 2006, 2007 şi 2008 şi că prin plata impozitului şi a tuturor contribuţiilor la bugetele de asigurări sociale, sănătate, şomaj, angajatorul a fost prejudiciat cu 7760 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 1757 din 08 noiembrie 2010, Tribunalul Suceava a admis în parte cererea precizată de reclamantul Complexul Muzeal Bucovina Suceava în contradictoriu cu pârâta C. D. M. şi a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 4496 lei net reprezentând indemnizaţia pentru concediu de odihnă aferentă anilor 2006, 2007 şi 2008 încasată necuvenit.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Suceava a reţinut că, aşa cum rezultă din chiar susţinerile pârâtei din întâmpinare (fila 10 dosar fond) pârâta este angajata Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava în funcţia de cadru didactic universitar, în baza unui contract individual de muncă încheiat pentru o perioadă integrală de lucru (normă întreagă).
De asemenea, pârâta este angajată şi la reclamantul Complexul Muzeal Bucovina Suceava în funcţia de cercetător ştiinţific principal în baza unui contract individual de muncă încheiat cu timp parţial de lucru.
Totodată, tribunalul a reţinut că pârâta îşi are funcţia de bază la Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava, iar funcţia de cercetător ştiinţific principal în cadrul Complexului Muzeal Bucovina Suceava este ocupată de aceasta prin cumul cu funcţia de bază.
În perioada 2006-2008 pârâta a beneficiat de 40 zile concediu odihnă, fiindu-i achitată suma de 4496 lei net cu titlu de indemnizaţie de concediu.
Prin cererea de faţă, reclamantul solicită obligarea pârâtei la restituirea acestei sume motivat de faptul că acesta avea dreptul la acordarea concediului şi a indemnizaţiei aferente doar de la angajatorul la care avea funcţia de bază, respectiv Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihna şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, republicată, salariaţii care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcţia de baza, cu o normă întreaga, o altă funcţie, au dreptul la concediul de odihna plătit numai de la unitatea în care au funcţia de baza. Unitatea în care salariaţii cumulează le va acorda, la cerere, un concediu fără plata pentru zilele de concediu de odihna primite de la cealaltă unitate.
Pârâta invocă faptul că dispoziţiile art. 3 al. 1 din H.G. nr. 250/1992 de care reclamantul se prevalează au fost abrogate implicit de prevederile Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, legiuitorul creând astfel un regim de egalitate între toţi angajatorii care trebuie să acorde salariaţilor, inclusiv celor cumularzi, toate drepturile, printre care şi concediul de odihnă şi indemnizaţia aferentă.
Nu poate fi reţinută susţinerea pârâtei, câtă vreme prevederile H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, republicată, au rămas în vigoare, aşa cum prevede expres art. 46 alin. 6 din O.U.G. nr. 123/2003 privind creşterile salariale ce se vor acorda personalului din sistemul bugetar, art. 22 alin. 7 din O.G. nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007 şi art. 23 alin. 6 din O.G. nr. 10/2008 privind nivelul salariilor de bază şi al altor drepturi ale personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, precum şi unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale personalului contractual salarizat prin legi speciale
Totodată, tribunalul a reţinut că pârâta a invocat excepţia de nelegalitate a art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 250/1992, iar prin sentinţa civilă nr. 171/21.10.2009, Curtea de Apel Suceava – Secţia comercială, de administrativ şi fiscal a respins excepţia ca fiind inadmisibilă, hotărârea rămânând irevocabilă prin decizia nr. 1044/25.02.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cu privire la fondul cererii de chemare în judecată, tribunalul a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 272 din Codul muncii, salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să restituie acea sumă şi întrucât pârâta a beneficiat necuvenit pentru activitatea prestată la reclamant atât de concedii de odihnă, cât şi de indemnizaţiile aferente acestor concedii pentru anii 2006, 2007 şi 2008, se impune obligarea acesteia să restituie sumele încasate cu acest titlu.
În ce priveşte cuantumul sumelor pe care pârâta va fi obligată să le restituie tribunalul a apreciat că acţiunea este întemeiată doar cu privire la sumele nete încasate de pârâtă, întrucât doar acele sume se constituie în beneficiul încasat necuvenit, restul sumelor nefiind încasate de pârâtă, ci constituie impozite sau contribuţii la stat ale angajatului şi angajatorului.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta C.D.M.
În motivare, a susţinut că în mod greşit Tribunalul Suceava a reţinut că salariaţii care cumulează funcţii în sectorul bugetar nu pot beneficia de concediu de odihnă şi, implicit, de indemnizaţia aferentă de la ambii angajatori din sectorul public, în raport de incidenţa art. 3 alin. 1 din HG 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, în condiţiile în care aceste prevederi nu mai sunt de actualitate şi contravin dispoziţiilor legale în vigoare, precum şi principiului constituţional care reglementează dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii (art. 41 alin. 2 din Constituţie), în al căror conţinut intră şi concediul de odihnă plătit, care este recunoscut şi garantat.
Conform art. 53 din Legea nr. 53/2003, orice salariat are dreptul de a cumula mai multe funcţii, în baza unor contracte individuale de muncă, beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare din acestea, iar salariaţii care cumulează mai multe funcţii sunt obligaţi să declare fiecărui angajator locul unde exercită funcţia pe care o consideră de bază. Aşadar, Legea nr. 53/2003 instituie egalitate de obligaţii la angajatorul de bază şi la angajatorul la care se cumulează, aşa încât este firesc să existe şi drepturi de cumul.
Susţine recurenta că prevederile art. 3 alin. 1 din H.G. 25071992 contravin principiului constituţional care reglementează dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii (art. 41 alin. 2 din Constituţie) în al căror conţinut intră şi concediul de odihnă plătit care este recunoscut şi garantat.
Mai susţine recurenta că dreptul la concediu de odihnă are două componente, care nu pot fi disociate: una nepatrimonială, constând în însăşi efectuarea concediului, prin suspendarea obligaţiei salariatului de a presta şi una patrimonială, care acoperă drepturile cuvenite salariatului în perioada concediului de odihnă. A admite posibilitatea aplicării dispoziţiilor art. 3 alin. 1 din H.G. 250/1992, care limitează şi restrâng dreptul salariatului cumulard la concediul de odihnă, echivalează cu recunoaşterea implicită a posibilităţii de îngrădire a exerciţiului oricărei componente a dreptului la concediu plătit, implicit sub aspectul laturii patrimoniale.
Conchide recurenta că refuzul acordării dreptului la concediul de odihnă de către unitatea la care se cumulează reprezintă, în fapt, o îngrădire a unui drept constituţional fundamental consacrat de art. 41 alin. 2 din Constituţie, iar această îngrădire echivalează cu restrângerea nejustificată a acestui drept, fără a fi incidentă vreuna dintre situaţiile de excepţie prevăzute de art. 53 din Constituţie, care să permită o astfel de restrângere.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, reclamantul intimat a arătat că prevederile art. 3 alin. 1 din HG 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică sunt în vigoare, fiind analizate şi interpretate în mod corect de instanţa de fond. În temeiul aceluiaşi articol, recurenta trebuia să aleagă una dintre unităţile la care este angajată pentru a-i achita concediul de odihnă şi nu să beneficieze de două concedii de odihnă într-un an, precum şi de drepturile băneşti aferente.
Prin sentinţa civilă nr. 529 din 20.02.2011Curtea de Apel Suceava a respins recursul ca nefondat.
A reţinut Curtea că art. 35 din Legea nr. 53/2003 stabileşte că orice salariat are dreptul de a cumula mai multe funcţii în baza unor contracte individuale de muncă, beneficiind de salariul corespunzător, cu excepţia situaţiilor în care prin lege sunt prevăzute incompatibilităţi pentru cumulul de funcţii.
De asemenea, art. 139 din acelaşi act normativ garantează dreptul la concediu de odihnă anual, plătit tuturor salariaţilor.
Deşi reglementează posibilitatea cumulului de funcţii şi garantează dreptul la concediul de odihnă anual plătit, Codul muncii nu conţine dispoziţii cu privire la acordarea concediului de odihnă în cazul cumulului de funcţii.
Această reglementare o găsim în H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare.
Astfel, în conformitate cu art. 3 din acest act normativ: „Salariaţii care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcţia de bază, cu o normă întreagă, o altă funcţie, au dreptul la concediul de odihnă plătit numai de la unitatea la care au funcţia de bază. Unitatea la care salariaţii cumulează le va acorda, la cerere, un concediu fără plată pentru zilele de concediu de odihnă primite de la cealaltă unitate”.
Chiar dacă H.G. nr. 250/1992 este anterioară Legii nr. 53/2003, trebuie menţionat că acest act normativ este în vigoare şi conţine reglementări chiar cu privire la situaţia recurentei, reglementări care respectă întrutotul dispoziţiile art. 139 din Codul muncii în sensul că prevede şi dreptul salariatului cumulard de a beneficia de concediul de odihnă anual plătit cu specificaţia însă că va beneficia de acest drept de la unitatea de bază.
Se coroborează aceste dispoziţii şi cu cele ale art. 35 din Codul muncii care impun salariaţilor cumularzi să declare fiecărui angajator locul unde exercită funcţia pe care o consideră de bază.
Susţinerea recurentei în sensul că egalitatea de obligaţii dintre angajatorul de bază şi angajatorul la care se cumulează reglementată de Codul muncii ar determina şi un cumul de drepturi nu are nici un temei legal.
Astfel, dacă s-ar accepta că salariatul care cumulează două funcţii ar avea dreptul la concediu de odihnă de la ambele unităţi s-ar ajunge la situaţia în care acesta ar beneficia de două concedii de odihnă pe an, neexistând vreo reglementare legală în acest sens.
Constată astfel instanţa că dispoziţiile art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 250/1992 se coroborează cu dispoziţiile art. 35 şi 139 din Codul muncii, neexistând contradicţii între cele două acte normative de natură a conduce la concluzia că prevederile art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 250/1992 ar fi devenit desuete după intrarea în vigoare a Legii nr. 53/2003.
Totodată, nu se poate reţine că prin neacordarea concediului de odihnă la unitatea la care se cumulează s-ar încălca prevederile art. 41 alin. 2 din Constituţie.
Astfel, în conformitate cu art. 41 alin. 2 din Constituţie: „Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repaosul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege”.
Ori, în speţă, recurenta a beneficiat de concediul de odihnă plătit anual, în conformitate cu art. 41 alin. 2 din Constituţie şi art. 139 din Codul muncii de la unitatea de bază, neexistând, aşa cum am mai precizat, vreo dispoziţie legală care să-i dea dreptul la două concedii de odihnă plătite pe an, respectiv atât de la unitatea de bază, cât şi de la unitatea la care se realizează cumulul de funcţii.
Totodată, în condiţiile în care nu există dispoziţii legale care să reglementeze dreptul salariatului la concediu de odihnă plătit şi de la unitatea la care realizează cumulul de funcţii, nu se poate reţine nici restrângerea dreptului cu încălcarea art. 53 din Constituţie întrucât nu se poate pune problema restrângerii unui drept care nu există.
