În jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de administrativ şi fiscal, s-a decis că excepţia de nelegalitate a actului administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 este inadmisibilă.
Dreptul de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept.
Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 4116 din 17 septembrie 2012
Prin sentința nr. 1287 din 2.04.2012, Tribunalul Dâmbovița a respins excepția de nelegalitate invocată prin cererea de completare de către reclamant și cererea de chemare în judecată completată formulată de reclamantul U.N., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională a Vămilor prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București și Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița.
în motivarea recursului, recurentul reclamant a susținut că sentința este nelegală și netemeinică; în mod greșit instanța de fond a respins excepția de nelegalitate a actului constatator nr. 137/10.12.2002 emis de către Direcția Generală a Vămilor, aceasta fiind singura cale prin care se poate îndrepta această nelegalitate a actului constatator, nu este corect să fie obligat la plata unei sume de bani în condițiile în care toate cele menționate în actul constatator sunt nelegale și neîntemeiate; a formulat contestație împotriva actului constatator la organul ierarhic superior, dar nu s-a adresat instanței de judecată pentru a solicita anularea sa, deoarece pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Județean Dâmbovița se afla spre soluționare plângerea formulată de către Direcția Generală a Vămilor, pentru a se efectua cercetări și pentru a fi tras la răspundere sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 178 alin. (1) din Legea nr. 141/1997.
A mai susținut recurentul că instanța de fond a reținut greșit faptul că la data întocmirii actului constatator certificatul Euro 1 nu întrunea condițiile prevăzute de lege; a depus la Direcția Vamală actul autovehiculului din care rezulta data primei înmatriculări în anul 1996, în Germania, chitanța pentru emiterea declarației de export din data de 18.10.2001, certificatul de circulație a mărfurilor – Euro 1 din data de 13.12.2001, care s-a dovedit ulterior ca a fost emis în mod legal, cererea pentru emiterea ulterioara a unui certificat preferențial din data de 18.10.2001; a menționat recurentul că la data de emiterii deciziei nr. 26/06.05.2011, dreptul de a cere executarea silită a creanțelor fiscale era prescris, având în vedere că termenul de prescripție este de 5 ani, potrivit art. 131 C.proc.fisc., iar executarea împotriva sa s-a perimat.
Curtea a constatat că recursul este nefondat. A reținut că reclamantul a solicitat prin cererea completată anularea deciziei nr. 26/6.05.2011 emisă de Autoritatea Națională a Vămilor prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București – Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Dâmbovița, anularea deciziei nr. 725/15.06.2011 emisă de D.G.F.P. Dâmbovița și a invocat excepția de nelegalitate a actului constatator nr. 137/10.12.2002 emis de către Direcția Generală a Vămilor.
Cu privire la excepția de nelegalitate a actului constatator nr. 137/10.12.2002, în mod corect tribunalul a constatat că este inadmisibilă.
Conform dispozițiilor art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate, însă în jurisprudența constantă a înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, s-a decis că excepția de nelegalitate a actului administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 este inadmisibilă (decizia nr. 350/2006, decizia nr. 648/2009, decizia nr. 1740/2010).
înalta Curte a reținut că, deși Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, în varianta lor modificată prin Legea nr. 262/2007, apreciind că aceste texte sunt în acord cu dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală și cu principiul stabilității raporturilor juridice, independent de argumentele Curții Constituționale, și a căror substanță nu este nesocotită, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, ce instituie, în situația în care există un conflict între legile naționale și normele cuprinse în pactele și tratatele internaționale la care România este parte, regula aplicării directe și cu prioritate a tratatelor internaționale, judecătorul național este cel ce aplică direct și nemijlocit prevederile cuprinse în aceste tratate internaționale, având și rolul de a aprecia, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudențele comunitare.
Conform jurisprudenței Curții de Justiție de la Luxemburg, este de competența judecătorului național, în calitate de prim judecător comunitar, să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național, care i s-ar opune; judecătorul național, aplicând primul Convenția Europeană a Drepturilor Omului, are obligația de a asigura efectul deplin al normelor acestei convenții, asigurându-le preeminența, deplină și efectivă, față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte intervenția legiuitorului pentru abrogarea ei, după cum constant s-a și reținut în jurisprudența CEDO.
Prin consecințele juridice pe care le produce admiterea unei excepții de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată și mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepției fără limită de timp, chiar cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004,art. 4 din acest act normativ contravine principiului securității raporturilor juridice, ceea ce impune aplicarea directă, cu prioritate, a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
De altfel, cu privire la posibilitatea invocării excepției de nelegalitate referitor la actele instituțiilor comunitare, instanța comunitară a reținut că atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al respectivului act și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate.
în ceea ce privește decizia nr. 26/06.05.2011 emisă de Autoritatea Națională a Vămilor prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București – Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Dâmbovița și decizia nr. 725/15.06.2011 emisă de D.G.F.P. Dâmbovița, Curtea a constatat că, urmare aducerii în România a unui autoturism, în luna decembrie 2001, reclamantul a achitat taxe vamale aferente în valoare de 49.982.783 lei, iar ulterior, Direcția Generală a Vămilor a emis actul constatator nr. 137/10.12.2002 prin care s-a stabilit plata de diferențe taxe vamale în sumă de 44.889.664 lei ROL, reținându-se faptul că reclamantul a prezentat la vămuire documente care au condus la calcularea eronată a taxelor vamale; organele vamale au sesizat organele de poliție, prin ordonanța din data de 6.02.2003, pronunțată în dosarul nr. 1047/P/2002, fiind dispusă scoaterea de sub urmărirea penală a reclamantului, în temeiul art. 11 alin. (1) lit. b) și art. 10 lit. d) C.proc.pen.
împotriva actului constatator nr. 137/10.12.2002, reclamantul a formulat contestație, respinsă ca neîntemeiată prin decizia nr. 28/11.02.2003 emisă de D.G.F.P. Dâmbovița, iar reclamantul nu a formulat acțiune în contencios administrativ împotriva deciziei nr. 28/11.02.2003.
în baza actului constatator nr. 137/10.12.2002, s-a format dosarul de nr. 2895/2002, iar urmare neachitării de către reclamant a taxelor vamale stabilite, prin decizia nr. 26/06.05.2011, Autoritatea Națională a Vămilor prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București – Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Dâmbovița a stabilit în sarcina reclamantului obligațiile de plată accesorii în sumă de 10.363 lei dobânzi și 1.460 lei penalități de întârziere.
Prin decizia nr. 75/15.06.20011, D.G.F.P. Dâmbovița a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamant, în baza dispozițiilor art. 205 și urm. C.proc.fisc., împotriva deciziei nr. 26/06.05.2011 privind obligațiile accesorii.
Curtea a concluzionat că motivele invocate de recurent privind nelegalitatea actului constatator nr. 137/10.12.2002 nu vor fi examinate, având în vedere, pe de o parte, că prin decizia de soluționare, neatacată la instanța de contencios administrativ fiscal, emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor Dâmbovița, contestația formulată de reclamant împotriva acesteia a fost respinsă, împrejurare față de care s-a trecut la executarea silită, iar pe de altă parte, respingerea excepției de nelegalitate invocată cu privire la acesta, împrejurări față de care actul constatator nr. 137/10.12.2002 beneficiază de prezumția de legalitate și veridicitate, iar urmare neplății taxelor vamale stabilite prin acesta, în baza dispozițiilor art. 88 lit. c) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit căruia deciziile referitoare la obligațiile de plată accesorii sunt acte administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere, și art. 119, potrivit căruia pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere, pârâta D.G.F.P. Dâmbovița a emis decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 26/06.05.2011.
S-a mai constatat că susținerile recurentului privind faptul că la data de emiterii deciziei nr. 26/06.05.2011 dreptul de a cere executarea silită a creanțelor fiscale era prescris, având în vedere că termenul de prescripție este de 5 ani, potrivit art. 131 C.proc.fisc., sunt nefondate, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 131 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, dreptul de a cere executarea silită a creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept, însă dispozițiile art. 133 alin. (1) lit. c) prevăd că termenul de prescripție prevăzut la art. 131 se întrerupe pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită; având în vedere că pârâtele au depus la dosar înscrisuri din care rezultă că în dosarul de executare format în vederea executării taxelor vamale stabilite prin actul constatator nr. 137/10.12.2002 au fost îndeplinite acte de executare, comunicate contestatorului cu confirmare de primire, termenul de prescripție de 5 ani s-a întrerupt prin actele de executare silită și, pe cale de consecință, urmare neachitării obligațiilor de plată scadente, în conformitate cu art. 119,art. 120 și art. 1201din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, s-au stabilit obligații de plată accesorii, dobânzi și penalități de întârziere, prin decizia nr. 26/06.05.2011.
Pentru aceste motive, Curtea a constatat că nu sunt incidente motivele de recurs invocate de recurentul reclamant și a respins recursul ca nefondat.
(Judecător Adriana Florina Secrețeanu)
