Principiul ierarhiei normelor juridice. Indemnizaţia de hrană prevăzută într-un Acord colectiv de muncă nu mai poate fi plătită dacă nu se regăseşte reglementată în noua legislaţie din materia salarizării personalului bugetar, de la data la care acestea d


Prin Sentinţa civilă nr. 623/08.03.2011 pronunţată de Tribunalul Covasna a fost admisă acţiunea reclamanţilor I.B., O.S., S.A., D.I.-C., S.O. în contradictoriu cu pârâţii Primarul Comunei M, Consiliul Local M şi Comuna M, având ca obiect obligarea de alocare şi de plată către reclamanţi a indemnizaţiei de hrană începând cu data de 01.01.2010 şi în continuare.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Reclamanţii sunt funcţionari publici în cadrul primăriei M.

Potrivit art. 31 alin.9 din Acordul colectiv de muncă încheiat între Primarul comunei M şi funcţionarii publici, reclamanţii trebuiau să beneficieze de o indemnizaţie de hrană în sumă de 12 lei net pentru fiecare zi lucrătoare, indexată trimestrial cu indicele de inflaţie.

Acordul colectiv de muncă a fost înregistrat la data de 09.12.2008, fiind încheiat pe o durată de 3 ani.

Reclamanţii au solicitat, pe calea unei proceduri prealabile administrative acordarea drepturilor cuvenite conform acordului încheiat.

Prin răspunsul dat, pârâtul Primarul comunei M a comunicat reclamanţilor că nu poate da curs cererilor formulate întrucât indemnizaţia de hrană nu este prevăzută în Legea nr. 330/2009 şi OUG nr.1/2010.

Aşa cum s-a precizat anterior, între reclamanţi şi primar s-a încheiat un acord colectiv de muncă.

În speţă, dispoziţiile art.3 din OUG nr.1/2010 sunt inaplicabile. Potrivit acestui text legal, “prin contractele sau acordurile colective şi individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi de natură salarială care exced prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009”.

Aceste dispoziţii legale au efect însă numai pentru viitor şi pot fi luate în considerare doar în cazul unor acorduri sau contracte colective de muncă ce sunt încheiate sub imperiul acestei reglementări, ceea ce nu este cazul în speţă.

De altfel, şi României prevede la art.15 alin.2 că “legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.

Pe de altă parte, în Legea nr.330/2009 s-au prevăzut la art.3 principiile pe care sistemul de salarizare trebuie să le aibă la bază. Astfel, la lit. c) a articolului menţionat se prevăd următoarele: “luarea în considerare a sporurilor, a adaosurilor salariale, a majorărilor, a indemnizaţiilor cu caracter general sau special, precum şi a altor drepturi de natură salarială, recunoscute sau stabilite, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin hotărâri judecătoreşti, prin acte de negociere colectivă, precum şi prin alte modalităţi, acestea regăsindu-se la un nivel acceptat, potrivit principiilor prezentei legi, în salariul brut sau, după caz, în salariul de bază, în solda funcţiei de bază sau în indemnizaţia lunară de încadrare”.

În cauză nu s-a făcut dovada că indemnizaţia stabilită prin acordul colectiv de muncă a fost inclusă la stabilirea salariului de bază al reclamanţilor.

În fine, potrivit art. 35 din Legea nr. 330/2009, “sumele necesare pentru plata salariilor de bază, a sporurilor, a premiilor, a sumelor pentru promovarea personalului în funcţii, grade şi trepte profesionale, pentru avansarea în gradaţii, precum şi pentru acordarea celorlalte drepturi salariale trebuie să se încadreze în cheltuielile de personal aprobate în bugetele de venituri şi cheltuieli.

În speţă s-a făcut dovada includerii sumelor pretinse de reclamanţi în bugetul de venituri şi cheltuieli a comunei M, fapt de altfel necontestat de pârâţi.

Potrivit art. 30 din Legea nr.130/1996, „executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi”.

Faţă de considerentele expuse, instanţa de fond a apreciat că acţiunea reclamanţilor este întemeiată, motiv pentru care a admis-o.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Primarul Comunei M, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei civile atacate şi respingerea acţiunii reclamanţilor pe fond, ca fiind nefondată. În motivarea recursului, recurentul pârât a arătat următoarele: instanţa de fond a aplicat, interpretat greşit prevederile art.3 din OUG 1/2010 şi a înlăturat în mod eronat incidenţa acestor dispoziţii legale, care prevăd expres faptul că prin contractele sau acordurile colective şi individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi de natură salarială care excedează prevederilor Legii cadru nr.330/2009. Indemnizaţia de hrană nu se mai regăseşte în Legea nr.330/2009, chiar dacă se regăseşte în acordul colectiv de muncă de la nivelul Primăriei M, astfel că nu se mai poate acorda acest drept salarial începând cu data de 1 ianuarie 2010. În acelaşi sens sunt prevederile din Ordinul comun al MMFPS şi MFP nr.32/42/11.01.2010, potrivit cărora pentru anul 2010 nu vor fi luate în considerare drepturi salariale stabilite prin contracte colective de muncă sau alte acte, decât legi sau hotărâri ale Guvernului. Punerea în a sentinţei instanţei de fond nu este posibilă, pentru că ordinul comun al MAI şi MFP nr.7/57/2011 a plafonat cheltuielile de personal ale Comunei M la suma de 715.000 lei pentru anul 2011, aceasta fiind insuficientă pentru a acoperi şi sumele aferente indemnizaţiei de hrană.

Examinând actele şi lucrările dosarului, sentinţa civilă atacată, recursul declarat de pârât, prin prisma art.304 indice 1 Cod procedură civilă, Curtea de Apel ca instanţă de recurs constată că recursul pârâtului este fondat şi urmează a fi admis, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanţii I.B., O.S., S.A., D.I.-C., S.O în contradictoriu cu pârâţii Primarul Comunei M, Consiliul Local M şi Comuna M, având ca obiect obligarea de alocare şi de plată către reclamanţi a indemnizaţiei de hrană începând cu data de 01.01.2010 şi în continuare.

Instanţa constată că în cauză, deşi a declarat recurs numai pârâtul Primarul Comunei M, potrivit art.48 Cod procedură civilă efectele favorabile ale recursului declarat de unul dintre pârâţi care au avut această calitate la judecata în fond a cauzei profită şi celorlalţi pârâţi, astfel că admiterea recursului declarat de pârâtul Primarul Comunei M urmată de respingerea acţiunii reclamanţilor va avea consecinţa respingerii acţiunii formulate de reclamanţi în contradictoriu cu toţi pârâţii, pentru următoarele considerente:

Noua legislaţie din materia salarizării personalului bugetar – OUG 1/2010, respectiv Legea nr.330/2009 – prevede în mod expres faptul că prin contractele sau acordurile colective şi individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi de natură salarială care excedează prevederilor Legii cadru nr.330/2009, iar indemnizaţia de hrană prevăzută în art.31 alin.9 în Acordul colectiv de muncă negociat şi încheiat la nivelul Primăriei Comunei M nu se mai regăseşte reglementată ca drept salarial / de natură salarială în prevederile legale cadru, recente, menţionate mai sus. Împrejurarea că aceste drepturi de natură salarială au fost reglementate prin acord colectiv de muncă adoptat anterior intrării în vigoare a legii/ordonanţei de urgenţă a Guvernului ( nr.330/2009, respectiv nr.1/2010) nu implică o salvgardare, o conservare a acestui drept de natură salarială şi după intrarea în vigoare a noii legislaţii din domeniul salarizării unitare a bugetarilor, deoarece la confluenţa (aparentă în prezenta cauză, însă ipotetică în raţionamentul juridic pe care s-ar baza acordarea şi pentru viitor a acestor drepturi salariale) dintre principiul neretroactivităţii legii şi cel al ierarhiei/forţei juridice a normelor juridice, are prioritate în aplicare principiul forţei juridice superioare a normelor juridice.

Astfel, în ierarhia normelor juridice, legea, respectiv ordonanţa de guvern, fie ea simplă ori de urgenţă, sunt superioare ca forţă juridică faţă de un acord colectiv de muncă, care are în definitiv natura juridică de contract. Aşadar, acordul colectiv de muncă este actul normativ (chiar legea părţilor fiind, cum este denumit în doctrină) care trebuie să se conformeze legii (ca act juridic al Parlamentului, adoptată potrivit procedurilor constituţionale şi publicată, după promulgare, în Monitorul Oficial al României, Partea I), să fie adaptat la imperativele legii/ordonanţei de guvern, chiar dacă legea intră în vigoare ulterior acordului colectiv de muncă. În această din urmă situaţie nu se pune în discuţie o aplicare retroactivă a legii, ci numai conformitatea actelor normative inferioare faţă de legea nouă cu aceasta din urmă, conformitate care produce efecte juridice numai pentru viitor, potrivit principiului activităţii legii (tempus regit actum) consacrat de art.15 alin.2 din Constituţie.

Ca atare, conformitatea acordului colectiv de muncă cu noile prevederi cu putere de lege din domeniul salarizării unitare a bugetarilor priveşte momentul de la care legea a intrat în vigoare, nicidecum perioada anterioară, astfel că o interpretare în sensul retroactivităţii legii la speţă ar fi eronată. De altfel, însăşi acţiunea introductivă a reclamanţilor se sincronizează cu momentul de la care legea nouă privind salarizarea unitară a bugetarilor îşi produce efectele, anume 1 ianuarie 2010, cererea reclamanţilor fiind centrată pe acordarea şi pentru viitor, ulterior datei de 1 ianuarie 2010, a indemnizaţiei de hrană.

Pentru considerentele de mai sus, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, văzând şi art.304 indice 1 Cod procedură civilă, instanţa de control judiciar a admis recursul declarat în cauză şi să modifice sentinţa civilă atacată, în sensul de a respinge acţiunea introductivă a reclamanţilor I.B., O.S., S.A., D.I.-C., S.O în contradictoriu cu pârâţii Primarul Comunei M, Consiliul Local M şi Comuna M, având ca obiect obligarea de alocare şi de plată către reclamanţi a indemnizaţiei de hrană începând cu data de 01.01.2010 şi în continuare.

În baza art.274 Cod procedură civilă, nu au fost acordate cheltuieli de judecată în recurs.

Decizia nr. 2634/R din 24.11.2011 – Red. SGB