C. proc. civ. – art. 1 pct. 1, art. 2 pct.1 lit. a)
C. com. – art. 4, art.7, art. 890
În timp ce art. 2 pct. 1 lit. a) din stabileşte expres competenţa după materie, în primă instanţă, a tribunalului, în procesele şi cererile de natură comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei ori este neevaluabil în bani, art. 1 pct. 1 din acelaşi cod reglementează competenţa de drept comun, în primă instanţă, a judecătoriilor, ceea ce înseamnă că le sunt atribuite în competenţă procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare până la 100.000 lei.
Ori de câte ori pe calea acţiunii în justiţie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară. Aceasta, întrucât la stabilirea criteriului valoric legiuitorul a avut în vedere valoarea obiectului litigiului în materialitatea sa, pretenţia concretă, precum şi dreptul subiectiv asupra fiecărui bun reclamat, sens în care a şi impus reclamantului obligaţia de a preciza valoarea obiectului cererii.
În raport de prezumţia de comercialitate instituită de art. 4 din Codul comercial, vor constitui fapte de comerţ nu numai obligaţiile contractuale, ci şi obligaţiile derivând din fapte licite sau din săvârşirea unor fapte ilicite în legătură cu activitatea comercială a comerciantului. Aceasta, întrucât este ştiut faptul că printre faptele juridice stricto sensu, ca izvor de posibile obligaţii, alături de gestiunea intereselor altuia, plata lucrului nedatorat şi îmbogăţirea fără justă cauză, se regăseşte şi fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că ea nu este cuprinsă de art. 3 din Codul comercial.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 1532 din 13 septembrie 2011, dr. C.B.N.
Prin sentinţa civilă nr. 9940/03.06.2010 pronunţată în dosarul nr. 10575/325/2006 Judecătoria Timişoara admis cererea formulată şi precizată de reclamantul Institutul C din Timişoara, dispunând evacuarea pârâtei S.C. A S.R.L. Giarmata din imobilul situat în localitatea Timişoara, str. P, nr. 22, jud. Timiş, precum şi obligarea acesteia la plata sumei de 98.552 lei cu titlu de despăgubiri, luând, totodată, act de renunţarea la judecată faţă de pârâta S.C. X S.R.L. Timişoara.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta S.C. A S.R.L. Giarmata, iar Tribunalul Timiş, prin decizia comercială nr. 1/01.02.2011, constatând caracterul comercial al litigiului, a desfiinţat hotărârea atacată, reţinând cauza spre soluţionare în primă instanţă, cu motivarea că petitul principal al acţiunii îl reprezintă obligarea pârâtelor să evacueze un spaţiu ocupat fără titlu, astfel că cererea este una neevaluabilă în bani, sub aspectul competenţei circumscriindu-se prevederilor art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, care stabileşte competenţa tribunalelor pentru procesele şi cererile în materie comercială neevaluabile în bani. Văzând şi dispoziţiile art. 297 alin. (2) din cod, care arată că dacă prima instanţă s-a declarat competentă şi instanţa de apel stabileşte că a fost necompetentă, anulând hotărârea atacată, va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent, afară de cazul când constată propria sa competenţă, tribunalul a dispus anularea hotărârii supusă cenzurii ca fiind dată de o instanţă necompetentă.
Această decizie a fost recurată de reclamantul Institutul C. din Timişoara, solicitându-se, în principal, casarea ei şi trimiterea cauzei spre judecarea apelului la secţia civilă a Tribunalului Timiş, iar în subsidiar, casarea hotărârii, recalificarea căii de atac ca fiind recurs şi trimiterea ei spre competentă soluţionare Tribunalului Timiş – Secţia comercială, ca instanţă de recurs.
Prin decizia civilă nr. 1532 din 13 septembrie 2011 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de reclamantul Institutul C din Timişoara împotriva deciziei comerciale nr. 1 din 1 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 10575/325/2006 în contradictoriu cu pârâtele intimate S.C. A S.R.L. Giarmata şi S.C. X S.R.L. Timişoara, a casat în tot decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Timiş în vederea soluţionării apelului declarat de pârâta S.C. A S.R.L. Giarmata împotriva sentinţei civile nr. 9940 din 3 iunie 2010 al Judecătoriei Timişoara ca şi recurs.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de control judiciar a reţinut că reclamantul a înregistrat cererea de chemare în judecată a pârâtelor S.C. A S.R.L. Giarmata şi S.C. X S.R.L. Timişoara la Judecătoria Timişoara, apreciind că această instanţă este competentă să soluţioneze litigiul prin care a solicitat evacuarea primei societăţi din imobilul situat în loc. Timişoara, str. P, nr. 22, jud. Timiş şi obligarea acesteia la plata sumei de 98.552 lei cu titlu de despăgubiri, faţă de cealaltă pârâtă renunţând la judecată.
Potrivit art. 1 din Codul de procedură civilă, judecătoriile judecă, în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe, plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege, şi în orice alte materii date prin lege în competenţa lor, iar în conformitate cu art. 2 din acelaşi cod tribunalul judecă în primă instanţă, printre altele, procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani şi procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în materia succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.
Ca atare, se poate observa că în timp ce art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă stabileşte expres competenţa după materie, în primă instanţă, a tribunalului, în procesele şi cererile de natură comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei ori este neevaluabil în bani, art. 1 pct. 1 din acelaşi cod reglementează competenţa de drept comun, în primă instanţă, a judecătoriilor, ceea ce înseamnă că le sunt atribuite în competenţă procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare până la 100.000 lei. Aşadar, dacă o acţiune comercială are un obiect evaluabil în bani, competenţa în primă instanţă este determinată de criteriul valoric, judecătorie sau tribunal, după caz.
Acţiunile patrimoniale sunt cele care au un conţinut economic, pe când acţiunile extrapatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, indiferent dacă este persoană fizică sau juridică, drepturi fără conţinut economic, deci drepturi personale nepatrimoniale. Natura acţiunilor corespunzătoare acestor din urmă drepturi, precum şi caracterele juridice ale respectivelor acţiuni sunt atribuite de natura şi specificul drepturilor personale nepatrimoniale prezentate, este adevărat incomplet, de art. 54 din Decretul nr. 31/1954.
Întrucât dreptul subiectiv material constituie fundamentul acţiunii, fiind factorul configurator al acesteia, el impune şi toate consecinţele ce decurg de aici: calificarea acţiunii, determinarea competenţei, alcătuirea completului, determinarea căii de atac. Ca atare, se poate afirma că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie „transferă” caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi, astfel, procesul va putea fi evaluabil în bani, ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial, dedus judecăţii, intră un drept patrimonial, real sau de creanţă.
În consecinţă, ori de câte ori pe calea acţiunii în justiţie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară. Aceasta, întrucât la stabilirea criteriului valoric legiuitorul a avut în vedere valoarea obiectului litigiului în materialitatea sa, pretenţia concretă, precum şi dreptul subiectiv asupra fiecărui bun reclamat, sens în care a şi impus prin art. 112 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă obligaţia reclamantului de a preciza valoarea obiectului cererii. De aceea trebuie considerate acţiuni patrimoniale, în care valoarea obiectului cererii determină competenţa materială şi căile de atac, între altele, acţiunea prin care reclamantul solicită obligarea pârâtului să-i întocmească act de vânzare-cumpărare, cererea de raport, acţiunea în reducţiune testamentară, acţiunile în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, în măsura în care se referă la bunuri evaluabile în bani, acţiunile în constatarea simulaţiei unui contract de vânzare-cumpărare a unui bun imobil sau mobil, acţiunile în regres şi în revocare.
Atunci când este vorba despre desfiinţarea unui contract de vânzare-cumpărare, de locaţiune, etc., contracte ce au dat naştere unor drepturi patrimoniale, este evident că şi lipsirea de efecte a unor astfel de acte juridice are tot consecinţe patrimoniale şi, ca atare, acţiunea prin care se valorică un asemenea drept este patrimonială. A susţine că acţiunea în desfiinţarea unui act juridic producător de consecinţe patrimoniale nu are caracter evaluabil în bani înseamnă a ignora natura însăşi a dreptului pe care se fundamentează acţiunea, drept care este personal şi cu conţinut economic.
Un drept are caracter personal, fără conţinut economic şi, prin urmare, neevaluabil în bani, atunci când este strâns legat de persoană, servind la individualizarea acesteia în cadrul societăţii sau al familiei: dreptul la viaţă, la sănătate şi integritate fizică şi morală, la libertate, la onoare, cinste, reputaţie, dreptul la nume şi la domiciliu etc. Or, dreptul a cărui valorificare se urmăreşte prin acţiunea în desfiinţarea sau ineficacitatea unui act juridic cu efecte patrimoniale nu poate fi integrat drepturilor personale nepatrimoniale menţionate anterior. A afirma că există acţiuni patrimoniale neevaluabile în bani înseamnă a susţine o contradicţie juridică, a spune de fapt că există drepturi patrimoniale neevaluabile în bani, ceea ce contravine naturii intrinseci a acestor drepturi, cea care le deosebeşte de drepturile personale nepatrimoniale, caracterul patrimonial al acţiunii subzistând indiferent de formularea unor pretenţii accesorii privitoare la repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Obiectul litigiului de faţă constă în evacuarea unei din imobilul situat administrativ în loc. Timişoara, str. P, nr. 22, jud. Timiş, reprezentând un spaţiu comercial, proprietatea reclamantului, precum şi în obligarea acesteia la plata sumei de 98.552 lei cu titlu de despăgubiri (59.037 lei pentru lipsa de folosinţă, 29.400 lei contravaloarea lucrărilor necesare readucerii spaţiului în starea iniţială şi 10.115 lei contravaloarea serviciilor de îndepărtare şi neutralizare a deşeurilor).
Conform art. 4 din Codul comercial, toate obligaţiile comerciale, cu excepţiile prevăzute de lege, indiferent de izvorul lor, au caracter comercial (sunt considerate fapte de comerţ subiective). Prezumţia de comercialitate prevăzută de articolul menţionat, fiind juris tantum, poate fi combătută prin probă contrarie de către cel care susţine caracterul necomercial. Ca atare, comerciantul care pretinde că actul ce a făcut nu are o cauză comercială trebuie să facă această dovadă. Excepţiile de la prezumţia de comercialitate sunt: natura civilă a obligaţiei, respectiv împrejurarea în care necomercialitatea rezultă din însuşi actul săvârşit de comerciant (când acesta cumpără bunuri necesare uzului său personal – art. 5 din Codul comercial). Actele civile prin natura lor sunt cele care prin structura şi funcţia lor esenţială nu se pot referi la activitatea comercială (spre exemplu, testamentul, actele juridice de dreptul familiei etc.). Faptele de comerţ subiective reprezintă un reflex al activităţii desfăşurate de comercianţi şi, în consecinţă, sunt supuse reglementărilor Codului comercial.
Prin intermediul imobilului din care reclamantul solicită evacuarea pârâtei se presupune că societatea comercială chemată în judecată desfăşoară activităţi comerciale, în sensul dispoziţiilor art. 3 pct. 1 din Codul comercial (prin chiar contractul de asociere în participaţiune, anulat pe cale judiciară, părţile urmărind să desfăşoare anumite activităţi de comerţ), ce face sau, cel puţin, a făcut parte din fondul de comerţ al intimatei, care, potrivit art. 7 din Codul comercial, este socotită comerciant, constituită ca societate comercială (S.R.L.) ca atare în vederea efectuării de fapte de comerţ prevăzute de art. 3 şi art. 4 din acelaşi cod.
Mai mult decât atât, potrivit art. 56 Cod comercial, dacă un act este comercial doar pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, încât priveşte acel act, legii comerciale. Or, art. 893 statuează că şi în situaţia în care actul este comercial numai pentru una dintre părţi, acţiunea ce derivă dintr-însul este de competenţa jurisdicţiei comerciale, actul fiind comercial şi faţă de cealaltă parte, acest din urmă text de lege nefiind altceva decât aplicaţia în materie procesuală a art. 56, prin aceasta legiuitorul urmărind ca normele comerciale să aibă aplicaţie atunci când actul este comercial pentru una dintre părţi.
De aceea, în mod corect tribunalul a reţinut natura comercială a litigiului pendinte, criticile recurentului, sub acest aspect, neputând fi primite. Este adevărat că temeiul de drept a cererii sale introductive îl constituie, printre altele, şi art. 998-999 din Codul civil, acesta susţinând că societatea pârâtă trebuie să-i plătească despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a respectivului spaţiu comercial şi readucerea lui în starea iniţială.
Articolul 4 din Codul comercial statuează că „se socotesc (…) ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”; de asemenea, potrivit art. 7 din acelaşi cod, „sunt comercianţi (…) societăţile comerciale”, iar art. 890 stabileşte fără echivoc la pct. I că aparţin jurisdicţiei comerciale ”toate contestaţiunile relative la faptele de comerţ între orice persoane”. Ca atare, singura concluzie judicioasă care se impune este aceea că legiuitorul a socotit obligaţii de natură comercială şi acele angajamente ce rezultă pentru persoana ce exercită un comerţ din săvârşirea unor delicte sau cvasidelicte în cadrul exercitării comerţului. Altfel spus, în raport de prezumţia de comercialitate instituită de art. 4, vor constitui fapte de comerţ nu numai obligaţiile contractuale, ci şi obligaţiile derivând din fapte licite sau din săvârşirea unor fapte ilicite în legătură cu activitatea comercială a comerciantului, cum este cazul în speţă, unde, răspunderea pe care recurentul o atribuie societăţii intimate are un caracter vădit comercial. Aceasta, întrucât este ştiut faptul că printre faptele juridice stricto sensu, ca izvor de posibile obligaţii, alături de gestiunea intereselor altuia, plata lucrului nedatorat şi îmbogăţirea fără justă cauză, se regăseşte şi fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că ea nu este cuprinsă de art. 3 din Codul comercial.
Cererea de chemare în judecată prin care se solicită atât evacuarea unui comerciant dintr-un spaţiu pe care se pretinde că îl deţine fără drept, cât şi obligarea lui la plata unor despăgubiri în cuantum de 98.552 lei este o cerere patrimonială. Aşadar, pentru determinarea competenţei materiale şi a căilor de atac potrivit dispoziţiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 2821 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu se are în vedere denumirea generică a cererii, ci valoarea obiectului acesteia, indiferent dacă ea este în constatarea sau realizarea dreptului.
Prin urmare, se reţine că în mod greşit tribunalul s-a considerat competent material să soluţioneze cauza în primă instanţă, întrucât în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) teza finală din Codul de procedură civilă, nefiind vorba despre o cerere comercială neevaluabilă în bani, ci de un litigiu comercial evaluabil în bani, ce urmează să fie soluţionat potrivit prevederilor legale mai sus menţionate. Cum obiectul litigiului nu are o valoare mai mare de 100.000 lei, având în vedere şi dispoziţiile art. 159 alin. (2) din acelaşi cod, potrivit cărora necompetenţa este de ordine publică atunci când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad, Curtea apreciază că cererea subsidiară a recurentei este întemeiată, nelegalitatea alcătuirii instanţei care a pronunţat hotărârea atacată atât faţă de obiectul şi valoarea pretenţiilor reclamantului, cât şi faţă de dispoziţiile art. 2821 Cod procedură civilă, fiind evidentă. Tribunalul Timiş era obligat, în raport cu valoarea obiectului litigiului, să constate incidenţa acestui din urmă text şi să califice calea de atac declarată de pârâta S.C. A S.R.L. Giarmata ca fiind recurs, iar nu apel. Neprocedând în acest fel, instanţa a încălcat atât normele susevocate, cât şi competenţa materială, care revenea la acea dată unei instanţe inferioare în grad, decizia fiind afectată de nulitatea prevăzută de art. 159 din acelaşi cod.
