Codul muncii, art. 61 lit. „a”, art. 264 alin. 1, art. 266 alin. 1
În conformitate cu prevederile art. 61 lit. „a” din Codul muncii, concedierea disciplinară poate să intervină în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern. Prin urmare, angajatorul poate dispune concedierea disciplinară în cazul săvârşirii cu vinovăţie a unei singure fapte grave şi în această situaţie trebuie să fie vorba de o faptă care perturbă substanţial activitatea unităţii, în sensul în care, din analiza tuturor elementelor de fapt, rezultă că, în mod rezonabil, menţinerea în unitate a celui vinovat nu este posibilă, precum şi în cazul încălcării repetate a obligaţiilor de serviciu, situaţie care presupune săvârşirea a cel puţin două abateri disciplinare, însă, dacă este întrunită această condiţie, nu criteriul cantitativ, respectiv numărul de abateri, este hotărâtor, ci componenţa lor calitativă.
În condiţiile în care în cauză nu s-a făcut dovada prejudicierii efective a prestigiului societăţii angajatoare ca urmare a abaterii disciplinare de săvârşirea căreia se face vinovat reclamantul, constând în fapta de a susţine în faţa unor terţe persoane aspecte negative privind situaţia economică a societăţii şi competenţa managerială a conducerii şi nici cauzarea vreunui prejudiciu de ordin material, nu se poate reţine că respectiva faptă ar întruni cerinţa impusă de art. 61 lit. „a” din Codul muncii şi anume aceea de a reprezenta „o abatere gravă”, de natură a conduce la aplicarea celei mai aspre sancţiuni disciplinare dintre cele prevăzute de art. 264 alin. 1 din Codul muncii – desfacerea contractului individual de muncă.
Pe de altă parte potrivit dispoziţiilor art. 266 alin. 1 din Codul muncii, alegerea sancţiunii disciplinare ce urmează a fi aplicată salariatului se face în funcţie de gravitatea faptei, avându-se în vedere, printre altele, şi consecinţele abaterii disciplinare (lit. „c” a normei legale evocate.
De asemenea, textul de lege menţionat pretinde aplicarea în plus şi a altor criterii de apreciere a gravităţii faptei comise de salariat, respectiv comportarea generală a acestuia la locul de muncă şi eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior (art. 266 alin. 1 lit. d) şi e) din Codul muncii). În speţă, însă, pârâta – societate angajatoare nu a pretins şi nici nu a dovedit că reclamantul ar fi fost anterior sancţionat disciplinar sau că ar fi avut o comportare necorespunzătoare la serviciu, înainte de evenimentele care au generat prezentul litigiu.
De asemenea, textul de lege menţionat pretinde aplicarea în plus şi a altor criterii de apreciere a gravităţii faptei comise de salariat, respectiv comportarea generală a acestuia la locul de muncă şi eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior (art. 266 alin. 1 lit. d) şi e) din Codul muncii). În speţă, însă, pârâta – societate angajatoare nu a pretins şi nici nu a dovedit că reclamantul ar fi fost anterior sancţionat disciplinar sau că ar fi avut o comportare necorespunzătoare la serviciu, înainte de evenimentele care au generat prezentul litigiu.
Prin urmare, raportat la criteriile de individualizare prevăzute de norma legală anterior evocată, în mod corect s-a stabilit gravitatea redusă a abaterii disciplinare reţinute în sarcina reclamantului, iar o atare împrejurare este de natură a conduce la concluzia aprecierii ca legală a soluţiei adoptate, în sensul înlocuirii sancţiunii desfacerii disciplinare a contractului de muncă – aplicată de către societatea angajatoare, cu sancţiunea avertismentului scris.
Prin Sentinţa civilă nr. 1734/3 noiembrie 2010, Tribunalul Mureş a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul S.C., în contradictoriu cu pârâta S.C. V. S.A. Sighişoara şi, drept consecinţă:
– a anulat Decizia nr. 137/27.04.2010, emisă de pârâtă, numai sub aspectul individualizării sancţiunii disciplinare atacate, în sensul înlocuirii sancţiunii desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă cu sancţiunea avertismentului scris;
– a obligat pârâta la reintegrarea reclamantului în funcţia avută anterior concedierii, aceea de şef;
– a obligat pârâta la plata către reclamant a salariilor indexate şi majorate de care acesta a fost lipsit începând cu data de 27.04.2010 şi până la reintegrarea efectivă a reclamantului, sume care vor fi reactualizate în funcţie de rata inflaţiei începând cu scadenţa fiecărei sume şi până la data plăţii efective;
– a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În adoptarea soluţiei menţionate, tribunalul a reţinut că prin decizia directorului pârâtei, din 27 aprilie 2010, s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantului pentru săvârşirea următoarelor fapte: încălcarea atribuţiilor cu privire la supervizarea întocmirii situaţiilor financiare în conformitate cu dispoziţiile normelor relevante de pe piaţa de capital; crearea de deservicii societăţii şi imaginii acesteia prin susţinerea în data de 30.03.2010 în faţa unor terţe persoane a unor aspecte negative privind societatea şi persoanele din conducerea acesteia, prin încălcarea prevederilor art.9.6 lit. m, n din Regulament; decapitalizarea societăţii prin răspândirea de zvonuri legate de falimentul acesteia, ceea ce a condus la refuzul unor acţionari de a participa la majorarea de capital prin încălcarea prevederilor art.9.6 lit. m, n din Regulament şi art.147 al.1 lit. „h şi i” din Contractul colectiv la nivel de unitate.; răspândirea unor zvonuri false în privinţa directorului societăţii şi a unora din membrii consiliului de administraţie, respectiv că împrumutul acordat directorului general a fost acordat de fapt lui A.F. şi că o parte din salariul directorului general este destinată de fapt lui A.F., iar deoarece directorul general lucrează atât la societatea R. cât şi la V. S.A. are intenţia de a închide societatea, încălcându-se prevederile art. 96 lit. „m, n” din Regulament şi art. 147 al. 1 lit. „h şi i” din Contractul colectiv la nivel de unitate.
Examinând legalitatea deciziei de sancţionare contestate, tribunalul a reţinut că, în ceea ce priveşte încălcarea atribuţiilor referitoare la supervizarea întocmirii situaţiilor financiare în conformitate cu dispoziţiile normelor relevante de pe piaţa de capital, pârâta nu a indicat în concret care erau atribuţiile de serviciu încălcate, cu referire exactă la fişa postului şi la abatere şi nu a indicat nici temeiul în drept în care a fost încadrată pretinsa abatere disciplinară, situaţie în care menţiunile din decizie referitoare la aceasta sunt lovite de nulitate absolută.
Referitor la crearea de deservicii societăţii şi imaginii acesteia, prin susţinerea în data de 30.03.2010, în faţa unor terţe persoane, a unor aspecte negative privind societatea şi persoanele din conducerea acesteia, prin încălcarea prevederilor art. 9.6, lit. m) – n) din Regulament, s-a reţinut că reclamantul nu s-a făcut vinovat de acte de violenţă sau insulte grave la adresa colegilor şi conducătorilor, însă prin comentariile făcute în prezenţa terţilor cu referire la starea societăţii şi la competenţa conducerii de a o administra, a dovedit lipsă de loialitate faţă de societate şi a acţionat în defavoarea acesteia, fiind incidente prevederile din regulamentul intern, menţionate.
În ceea ce priveşte decapitalizarea societăţii, prin răspândirea de zvonuri legate de falimentul acesteia, ceea ce a condus la refuzul unor acţionari de a participa la majorarea de capital, tribunalul a apreciat că această faptă nu poate fi încadrată în prevederile legale invocate în cuprinsul deciziei de sancţionare atacate, deoarece din nicio probă de la dosar nu rezultă că motivul care a condus la refuzul participării la majorarea de capital ar fi fost zvonurile răspândite de către reclamant.
În fine, cu referire la fapta constând în răspândirea de zvonuri false privitoare la directorul societăţii şi la unii din membrii consiliului de administraţie, respectiv că împrumutul acordat directorului general era destinat de fapt lui Alexandru Fărcaş şi că, întrucât directorul general lucrează atât la societatea Rehau, cât şi la societatea pârâtă, acesta are intenţia de a o închide pe cea din urmă, tribunalul a reţinut că probele administrate în cauză confirmă efectuarea unor astfel de afirmaţii, însă acestea nu reprezintă insulte grave, ci jigniri – care nu intră în sfera de aplicare a Regulamentului intern.
Procedând, în continuare, la examinarea legalităţii individualizării de către pârâtă a sancţiunii disciplinare aplicate reclamantului, prin raportare la prevederile art. 266 din Codul muncii, tribunalul a apreciat că acestuia i se putea aplica sancţiunea avertismentului scris, deoarece nu a mai fost anterior sancţionat, a avut rezultate bune în activitate şi s-a confirmat doar o parte din faptele reţinute în sarcina sa.
Prin urmare, s-a adoptat soluţia descrisă în cuprinsul dispozitivului sentinţei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, solicitând – prin invocarea motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 6 şi 9 Cod procedură civilă, modificarea sentinţei civile atacate, în sensul respingerii acţiunii.
Prin intermediul memoriului cuprinzând detalierea motivelor de recurs invocate, pârâta a susţinut că – substituind sancţiunii disciplinare pe care ea a aplicat-o reclamantului, o altă sancţiune, mai puţin gravă, instanţa de fond a depăşit cadrul procesual cu care a fost învestită prin cererea de chemare în judecată, pronunţându-se ultra petita, deoarece reclamantul a solicitat anularea deciziei de concediere, iar nu înlocuirea sancţiunii. Or, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă, instanţa este obligată să statueze în cadrul procesual determinat de părţi, iar în privinţa obiectului, trebuie să se pronunţe asupra şi în limitele pretenţiilor deduse judecăţii.
De asemenea, cu referire la acelaşi aspect de nelegalitate, pârâta a susţinut că prima instanţă a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, deoarece s-a substituit angajatorului, care este – potrivit legii, singura persoană învestită în mod expres cu prerogativa disciplinară, dispunând de puterea de a individualiza sancţiunea în raport de criteriile prevăzute de art. 266 din Codul muncii, în timp ce judecătorul are doar atributul de a constata legalitatea sau nelegalitatea măsurii luate.
În continuare, pârâta a susţinut netemeinicia sentinţei atacate, arătând că însăşi instanţa de fond a constatat vinovăţia reclamantului, în baza probelor administrate în cauză, apreciind, însă, în mod greşit că sancţiunea desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă este prea severă, raportat la gravitatea faptelor reţinute în sarcina acestuia.
Astfel, cu referire la atribuţiile de supervizare a întocmirii situaţiilor financiare, s-a arătat că acestea revin contabilului şef, în temeiul dispoziţiilor art. 11 alin. 2 din Legea nr. 82/1991, dispoziţii în aplicarea cărora s-a prevăzut în fişa postului reclamantului – ca atribuţie specifică, aceea de aprobare a situaţiilor financiar contabile şi fiscale. De asemenea, în fişa postului reclamantului este prevăzută – ca atribuţie generală, respectarea legislaţiei în vigoare, precum şi a legislaţiei specifice societăţii angajatoare, situaţie în care, având în vedere faptul că aceasta este o societate comercială de tip deschis, ale cărei acţiuni pot fi tranzacţionate pe piaţa de capital, îi sunt aplicabile şi prevederile Legii nr. 297/2004, respectiv regulamentele emise de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. Prin urmare, în calitatea sa de contabil şef, reclamantul avea obligaţia de a respecta întocmai legislaţia privitoare la piaţa de capital, inclusiv întocmirea şi transmiterea rapoartelor către C.N.V.M., în conformitate cu solicitările acesteia, or, din adresa nr. 6817/16.04.2010 (emisă de C.N.V.M.), rezultă cu evidenţă faptul că reclamantul nu şi-a îndeplinit în mod conform această obligaţie.
În ceea ce priveşte existenţa unui raport direct de cauzalitate între afirmaţiile reclamantului – referitoare la situaţia precară a societăţii şi neparticiparea acţionarilor la majorarea capitalului social, pârâta a susţinut că acesta rezultă în mod implicit din gravitatea respectivelor afirmaţii, precum şi din specificul funcţiei deţinute de reclamant, deoarece – dacă de regulă, afirmaţiile făcute de un salariat cu privire la iminenţa falimentului unei societăţi, nu sunt de natură să descurajeze acţionarii acesteia, astfel de afirmaţii prezintă o aparenţă de veridicitate mai mare atunci când ele sunt făcute de o persoană avizată, care are acces la informaţii detaliate şi cu un grad ridicat de acurateţe privire la situaţia financiară a societăţii.
Astfel, s-a arătat că din declaraţia autentică a d-lui. F.A. rezultă că reclamantul a recomandat în mod explicit acţionarilor să nu investească în societatea angajatoare, având în vedere faptul că „din această companie sunt şifonate sume de bani de către actuala conducere”, or, în contextul în care astfel de informaţii provin tocmai de la contabilul şef al societăţii, care supraveghează întreaga activitate financiar-contabilă a acesteia, este evident faptul că afirmaţiile reclamantului au fost de natură a influenţa negativ acţionarii cu privire la decizia de a participa la majorarea capitalului social.
În fine, cu referire la zvonurile răspândite de reclamant cu privire la starea economică precară a societăţii-pârâte, precum şi cu privire la competenţa managerială a conducerii acesteia, s-a susţinut că – admiţând chiar că astfel de afirmaţii nu prezintă caracterul unor insulte grave, ele denotă, totuşi, lipsa de loialitate faţă de societatea angajatoare, reclamantul acţionând în defavoarea acesteia, situaţie în care respectivele fapte sunt de natură să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 9.6, lit. m) şi n) din Regulamentul intern.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamantul a solicitat respingerea recursului, susţinând legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe.
Examinând calea de atac dedusă judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 şi 306 alin. 2 C. proc. civ., Curtea a constat că aceasta este nefondată, astfel că a fost respinsă ca atare, pentru următoarele considerente:
În conformitate cu prevederile art. 61 lit. „a” din Codul muncii, concedierea disciplinară poate să intervină în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern. Prin urmare, angajatorul poate dispune concedierea disciplinară în cazul săvârşirii cu vinovăţie a unei singure fapte grave – sub acest aspect statuându-se în teoria şi practica judiciară că trebuie să fie vorba de o faptă care perturbă substanţial activitatea unităţii, în sensul în care, din analiza tuturor elementelor de fapt, rezultă că, în mod rezonabil, menţinerea în unitate a celui vinovat nu este posibilă, precum şi în cazul încălcării repetate a obligaţiilor de serviciu – situaţie care presupune săvârşirea a cel puţin două abateri disciplinare, însă, dacă este întrunită această condiţie, nu criteriul cantitativ, respectiv numărul de abateri, este hotărâtor, ci componenţa lor calitativă (Tratat teoretic şi practic de drept al muncii – Ion Traian Ştefănescu, Editura Universul juridic 2010, pag. 398-399).
Prin decizia de concediere contestată în prezenta cauză, i s-a imputat reclamantului săvârşirea unui număr de patru abateri disciplinare, însă nu cu caracter de repetabilitate, astfel că gravitatea acestora se impune a fi examinată în mod distinct, cum de altfel a procedat şi prima instanţă.
Verificând sub acest aspect legalitatea sentinţei civile atacate prin recursul dedus judecăţii, Curtea constată că pârâta – societate angajatoare a invocat, în cuprinsul deciziei de sancţionare emise, încălcarea de către reclamant a atribuţiilor menţionate în fişa postului, cu privire la supervizarea întocmirii situaţiilor financiare în conformitate cu dispoziţiile normelor relevante în vigoare (pentru prima abatere imputată), respectiv a prevederilor art. 9.6, lit. m) – n) din Regulamentul intern şi ale art. 147 alin. 1, lit. h) – i) din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate (pentru următoarele trei abateri imputate).
În ceea ce priveşte prima abatere, se observă că instanţa de fond a sancţionat în mod corect menţiunea corespunzătoare din decizie cu nulitatea absolută, întrucât s-au făcut doar trimiteri generice la fişa postului, fără a se preciza în concret care atribuţii au fost încălcate şi în conformitate cu care prevederi legale. Or, potrivit dispoziţiilor art. 268 alin. 2 lit. „b” din Codul muncii, decizia de sancţionare trebuie să cuprindă în mod obligatoriu, sub sancţiunea nulităţii absolute, precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de către salariat, cerinţă pe care, în mod evident, decizia emisă de către pârâtă nu o respectă, în privinţa primei abateri disciplinare imputate reclamantului. Este adevărat că s-a făcut trimitere la Adresa nr. 6817/16.04.2010, emisă de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, însă o atare împrejurare nu este de natură a suprima cerinţa impusă cu titlu imperativ de norma legală anterior evocată.
Cu referire la celelalte abateri disciplinare imputate reclamantului, Curtea observă că prevederile art. 9.6, lit. „m” din Regulamentul intern au în vedere situaţia în care salariatul „s-a făcut vinovat de acte de violenţă sau insulte grave la adresa colegilor, a conducătorilor, a societăţii sau a dovedit lipsă de loialitate faţă de societate”, iar prevederile art. 9.6, lit. n) – situaţia în care salariatul „a provocat pagube materiale sau a încheiat acte sau a favorizat încheierea de acte sau a acţionat în defavoarea societăţii”.
Or, prin prisma dispoziţiilor regulamentare evocate, se constată ca fiind corecte aprecierile instanţei de fond, cu referire la reţinerea vinovăţiei salariatului-reclamant doar sub forma de manifestare a lipsei de loialitate faţă de societate şi a acţionării în defavoarea acesteia, constând în fapta de a susţine în faţa unor terţe persoane aspecte negative privind situaţia economică a societăţii şi competenţa managerială a conducerii (cu referire expresă la evenimentele din 30.03.2010). Cu toate acestea, nu vor putea fi primite susţinerile pârâtei-recurente, în sensul că respectiva faptă ar întruni cerinţa impusă de art. 61 lit. „a” din Codul muncii, respectiv aceea de a reprezenta „o abatere gravă”, de natură a conduce la aplicarea celei mai aspre sancţiuni disciplinare dintre cele prevăzute de art. 264 alin. 1 din Codul muncii – desfacerea contractului individual de muncă.
Astfel, sub aspectul menţionat trebuie observat faptul că, deşi afirmaţiile reclamantului au fost confirmate prin declaraţiile martorilor audiaţi în etapa cercetării disciplinare şi prin declaraţia martorei audiate în faţa primei instanţe, prin intermediul celorlalte probe administrate în cauză nu s-a făcut dovada prejudicierii efective a prestigiului societăţii angajatoare şi nici cauzarea vreunui prejudiciu de ordin material, evenimentele invocate limitându-se la nivel de simple discuţii. Or, potrivit dispoziţiilor art. 266 alin. 1 din Codul muncii, alegerea sancţiunii disciplinare ce urmează a fi aplicată salariatului se face în funcţie de gravitatea faptei, avându-se în vedere, printre altele, şi consecinţele abaterii disciplinare (lit. „c”) a normei legale evocate).
În ceea ce priveşte invocarea – prin concluziile scrise depuse la ultimul termen de judecată, a împrejurării că regulamentul de ordine interioară al societăţii pârâte prevede sancţionarea cu avertisment scris doar a trei fapte, însă de o gravitate nesemnificativă faţă de celelalte abateri disciplinare incriminate prin acelaşi regulament, Curtea apreciază că aspectul menţionat nu este de natură a conferi o gravitate sporită faptelor imputate reclamantului, deoarece, chiar dacă enumerarea abaterilor disciplinare prin regulamentul intern este posibilă, în schimb, precizarea în mod concret, pentru fiecare abatere sau grup de abateri a unei anumite sancţiuni disciplinare care ar urma să se aplice de către angajator, contravine prevederilor art. 266 din Codul muncii, care enumeră criteriile de stabilire a sancţiunii disciplinare (Ion Traian Ştefănescu, op.cit., pag. 727).
Prin urmare, Curtea a conchis că, raportat la criteriile de individualizare prevăzute de norma legală anterior evocată, prima instanţă a apreciat în mod corect asupra gravităţii reduse a abaterii disciplinare reţinute în sarcina reclamantului, iar o atare împrejurare este de natură a conduce la concluzia aprecierii ca legală a soluţiei adoptate, în sensul înlocuirii sancţiunii desfacerii disciplinare a contractului de muncă – aplicată de către societatea angajatoare, cu sancţiunea avertismentului scris.
În ceea ce priveşte critica vizând nelegalitatea preluării de către instanţa de fond a prerogativei disciplinare – atribuită prin dispoziţiile art. 263 alin. 1 din Codul muncii, în favoarea angajatorului, Curtea a constat că aceasta nu este întemeiată, făcând trimitere sub aspectul menţionat la propria-i jurisprudenţă şi a altor instanţe, precum şi la teoria judiciară în materie, care a statuat în repetate rânduri că, „în cazul admiterii plângerii salariatului, instanţa judecătorească poate stabili ea însăşi aplicarea altei sancţiuni disciplinare (mai uşoare)” – Ion Traian Ştefănescu, op.cit., pag. 733.
Prin urmare, în mod greşit se susţine de către pârâta – recurentă că prima instanţă s-ar fi pronunţa ultra petita, deoarece reclamantul a solicitat doar anularea deciziei de desfacere disciplinară a contractului de muncă, iar nu şi – eventual, înlocuirea sancţiunii disciplinare aplicate de angajator. De asemenea, pentru aceleaşi considerente, nu poate fi primită nici critica referitoare la încălcarea de către instanţă a atribuţiilor puterii judecătoreşti.
În fine, contrar susţinerilor pârâtei-recurente, Curtea a constat că aprecierile primei instanţe sunt corecte şi în privinţa ultimelor două fapte imputate reclamantului.
Astfel, cu referire la fapta constând în decapitalizarea societăţii prin răspândirea de zvonuri legate de falimentului acesteia, faptă care ar fi condus la refuzul unor acţionari de a participa la majorarea capitalului social, se observă că, potrivit declaraţiei martorei audiate în faţa primei instanţe, aceasta a cunoscut aspectul menţionat tocmai din relatările preşedintelui consiliului de administraţie – F.A., motiv pentru care nu poate fi avută în vedere declaraţia extrajudiciară a acestuia, invocată în recurs, deoarece provine de la o persoană direct interesată de îndepărtarea reclamantului din cadrul societăţii pârâte. Prin urmare, nu se confirmă susţinerea conform căreia refuzul participării unor acţionari la majorarea capitalului social ar fi fost determinat de afirmaţiile făcute de reclamant cu privire la iminenţa falimentului societăţii-pârâte.
De asemenea, în ceea ce priveşte fapta constând în răspândirea unor zvonuri false referitoare la directorul societăţii şi la unii dintre membrii consiliului de administraţie – în sensul că împrumutul acordat directorului general a fost în realitate dat lui F.A., că o parte din salariul directorului general este destinat tot acestuia din urmă şi că directorul general intenţionează să închidă activitatea societăţii-pârâte, întrucât lucrează şi pentru o altă societate, Curtea a apreciat că prima instanţă a reţinut în mod corect faptul că respectivele afirmaţii nu reprezintă insulte grave, în sensul prevederilor art. 9.6, lit. „m” din Regulamentul intern, nefăcându-se dovada cauzării vreunui prejudiciu de imagine.
Având în vedere ansamblul considerentelor anterior relevate, Curtea a constat că în cauză nu se regăsesc motivele de nelegalitate invocate prin recursul examinat, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 C. proc. civ., a dispus respingerea acestuia, corelativ cu obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantului.
