C. proc. civ. – art. 248 – 254
Perimarea este o sancţiune procesuală care se bazează pe prezumţia de desistare a părţii de la cererea făcută, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată în judecată, rămânerea cauzei în nelucrare şi culpa părţii fiind cele două elemente esenţiale care definesc perimarea ca pe o sancţiune procedurală, dar şi ca o prezumţie de desistare de la judecată.
Suspendarea facultativă a judecăţii dăinuie până când hotărârea pronunţată în cauza ce a determinat suspendarea a rămas irevocabilă. Odată cu rămânerea irevocabilă a acestei hotărâri, suspendarea încetează, iar termenul de perimare îşi reia cursul său firesc şi curge împotriva părţii recurente, care ar fi trebuit – fiind în cunoştinţă de cauză – ca, în termenul prevăzut de art. 248 alin. (3) din Codul de procedură civilă, să ceară redeschiderea judecăţii.
Instanţa de judecată are posibilitatea, iar nu obligaţia de a dispune repunerea cauzei pe rol, de îndată ce cunoaşte că hotărârea pronunţată în cauza ce a determinat suspendarea a rămas irevocabilă. Aşadar, revine părţilor implicate în judecarea procesului ce a cauzat suspendarea, obligaţia de a încunoştinţa instanţa despre rămânerea irevocabilă a hotărârii ce a constatat existenţa sau inexistenţa dreptului de care atârna dezlegarea pricinii.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 1557 din 13 septembrie 2011, dr. C.B.N.
Prin sentinţa civilă nr. 1039/PI din 23 octombrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 4716/30/2009 Tribunalul Timiş a respins cererea de sesizare a formulată de reclamanta S.C. S S.R.L. Iaşi în contradictoriu cu pârâta S.C. P S.R.L. Timişoara, respingând, totodată, şi cererea sa având ca obiect dizolvare societate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C. S S.R.L. Iaşi, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul constatării dizolvării pârâtei S.C. P S.R.L. Timişoara începând cu data decesului asociatului unic.
Prin decizia civilă nr. 1557 din 13 septembrie 2011 Curtea de Apel Timişoara a constatat perimat recursul declarat de reclamanta S.C. S S.R.L. Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 1039/PI din 23 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 4716/30/2009 în contradictoriu cu pârâta intimată S.C. P S.R.L. Timişoara.
Pentru a pronunţa această soluţie Curtea a reţinut că prezenta cauză a fost suspendată, în temeiul art. 244 pct. 1 din Codul de procedură civilă, prin încheierea din 29 iunie 2010 până la soluţionarea recursului declarat în data de 5 mai 2010 de către reclamanta S.C. S S.R.L. Iaşi împotriva încheierii de şedinţă din 27 aprilie 2010 prin care Curtea de Apel Timişoara a respins noua sa cerere de sesizare a Curţii Constituţionale, acest din urmă recurs fiind soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 3816 din 10 noiembrie 2010 pronunţată în dosarul nr. 4716/30/2009.
Suspendarea facultativă a judecăţii dăinuie, astfel cum dispune în mod expres art. 244 alin. (2) din Codul de procedură civilă, până când hotărârea pronunţată în cauza ce a determinat suspendarea a rămas irevocabilă. Odată cu rămânerea irevocabilă a acestei hotărâri, suspendarea încetează, iar termenul de perimare îşi reia cursul său firesc şi curge împotriva părţii recurente, care ar fi trebuit – fiind în cunoştinţă de cauză – ca, în termenul prevăzut de art. 248 alin. (3) din acelaşi cod, să ceară redeschiderea judecăţii. Practica judecătorească a decis în mod constant că instanţa de judecată are posibilitatea, iar nu obligaţia de a dispune repunerea cauzei pe rol, de îndată ce cunoaşte că hotărârea pronunţată în cauza ce a determinat suspendarea a rămas irevocabilă. Aşadar, revine părţilor implicate în judecarea procesului ce a cauzat suspendarea, obligaţia de a încunoştinţa instanţa despre rămânerea irevocabilă a hotărârii ce a constatat existenţa sau inexistenţa dreptului de care atârnă dezlegarea pricinii.
În speţă, cauza ce a constituit obiectul suspendării a fost soluţionată irevocabil în data de 10 noiembrie 2010, prin decizia nr. 3816/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar până la 20 iunie 2011, când dosarul a fost repus pe rol în vederea perimării, a stat în nelucrare din vina părţilor, neefectuându-se niciun act de procedură în vederea judecării.
Potrivit dispoziţiilor art. 248 din Codul de procedură civilă, orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an în materie civilă sau de 6 luni în materie comercială. Conform art. 252 din acelaşi cod, perimarea se constată la cerere sau din oficiu.
Perimarea este o sancţiune procesuală care se bazează pe prezumţia de desistare a părţii de la cererea făcută, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată în judecată. Din cuprinsul articolului menţionat rezultă că rămânerea cauzei în nelucrare şi culpa părţii sunt cele două elemente esenţiale care definesc perimarea ca pe o sancţiune procedurală, dar şi ca o prezumţie de desistare de la judecată. Cu alte cuvinte, perimarea are, astfel, atât caracter de sancţiune a neglijenţei părţii, cât şi caracterul unei prezumţii de desistare tacită.
Cum în cauză recursul societăţii reclamante a rămas în nelucrare mai mult de şase luni raportat la data de la care partea ar fi avut dreptul să solicite redeschiderea judecăţii, respectiv de la momentul soluţionării de către instanţa supremă a dosarului nr. 4716/30/2009 (10 noiembrie 2010), dată de la care suspendarea poate fi imputată părţilor, se impune a se constata faptul că cererea acesteia este perimată de drept, potrivit dispoziţiilor legale arătate şi a principiului disponibilităţii specific procesului civil, pricina rămânând în nelucrare din vina recurentei, care nu a îndeplinit niciun act de procedură în vederea judecării cauzei, inclusiv formularea unei cereri de repunere pe rol a dosarului înainte de împlinirea termenului de perimare, ştiut fiind faptul că în sistemul codului actual de procedură civilă perimarea operează de drept la împlinirea termenului prescris de lege, ea putând fi invocată şi de instanţă pe cale de excepţie.
