Achitarea de către debitor a unei părţi din debit, în parte după pronunţarea instanţei de judecată, astfel încât creanţa să ajungă sub valoarea prag. Semnificaţie. Menţinerea procedurii insolvenţei


În condiţiile în care caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei este dovedit pe deplin, singura posibilitate a debitorului de a înlătura prezumţia stării de este aceea de a dovedi că deţine resursele băneşti necesare plăţii datoriilor exigibile.
Plata parţială a sumei pe parcursul soluţionării procesului, o parte chiar după pronunţarea sentinţei de către prima instanţă, până la un cuantum situat „în mod convenabil” sub valoarea prag, reprezintă, pe de o parte, un abuz de drept cu intenţia directă de a eluda incidenţa unor norme legale care reglementează deschiderea procedurii de insolvenţă, iar pe de altă parte reprezintă în sine o dovadă a stării de insolvenţă a debitoarei intimate, deoarece dacă aceasta ar fi deţinut sumele aferente debitului nu exista niciun impediment ca în locul unei plăţi parţiale să realizeze o plată integrală care să stingă creanţa fiscală invocată şi implicit recunoscută. Sancţionarea acestui abuz procedural se poate realiza prin menţinerea procedurii de insolvenţă împotriva debitoarei care nu a dovedit că deţine sumele de bani necesare achitării creanţei, iar pe de altă parte a achitat o parte din creanţă doar cu scopul de a evita incidenţa Legii nr. 85/2006.

Secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 9392 din 13 noiembrie 2012

Prin sentința civilă nr. 2444 din 11.04.2012 a Tribunalului Sălaj s-a anulat ca netimbrată contestația debitoarei SC T.E. SRL Zalău. S-a admis cererea formulată de creditorul D.G.F.P. Sălaj. în temeiul art. 31 raportat la art. 33 alin. (6) din privind procedura insolvenței s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvență împotriva debitorului SC T.E. SRL și a fost numit administrator judiciar C.I.I. V.V., care va îndeplini atribuțiile prevăzute de art. 20 din lege cu o retribuție de 600 lei lunar plus TVA și un procent de 8% din contul de lichidare. în temeiul art. 61 din lege s-a dispus notificarea de către lichidator a deschiderii procedurii debitorului, creditorilor și O.R.C. Sălaj, precum și predarea către administrator, în termen de 10 zile de la primirea prezentei a listei operațiunilor de înstrăinare din ultimii 3 ani, a gestiunii, a listei creanțelor și a altor informații solicitate. S-a interzis înstrăinarea bunurilor sau efectuarea de plăți fără acordul judecătorului sindic sau a administratorului judiciar. S-a dispus deschiderea de către debitor a unui cont bancar, din care vor fi suportate cheltuielile aferente procedurii. S-au fixat următoarele termene limită: pentru înregistrarea cererii de creanță asupra averii debitorului însoțită de acte doveditoare, 20.05.2012; verificarea creanțelor, de întocmire, afișare și comunicare a tabelului preliminar de creanțe, 30.05.2012; soluționarea eventualelor contestațiilor la 20.06.2012; definitivare a tabelului creanțelor, 21.06.2012, iar prima ședință a adunării creditorilor va avea loc la data de 20.05.2012. S-a dispus administratorului judiciar să efectueze notificările prevăzute la art. 61.

Pronunțându-se cu prioritate asupra excepției invocate conform art. 137 alin. (1) C.proc.civ., instanța de fond a constatat că aceasta este întemeiată, debitoarea nefăcând dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 120 lei și a timbrului judiciar în sumă de 0,30 lei, în acord cu dispozițiile art. 6 lit. c) din Legea nr. 146/1997 și art. 3 din O.G. nr. 32/1995 și, în consecință, a anulat ca netimbrată contestația debitoarei SC T.E. SRL.

Pe fondul cauzei instanța a reținut că, analizând înscrisurile depuse în scop probator de creditoare, se poate observa că debitul în discuție este de 48.842 lei, iar valoarea-prag de 45.000 lei se raportează la momentul introducerii cererii de deschidere a procedurii. Astfel, potrivit art. 3 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 85/2006, „insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile” și este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de creditor; prezumția este relativă. în consecință, a apreciat instanța de fond, sumele achitate de debitoare ulterior introducerii cererii nu au relevanță față de textul de mai sus, procedura în discuție fiind colectivă.

Debitoarea, fără a contesta în mod serios existența unei creanțe certe, lichide și exigibile a creditoarei, își întemeiază contestația – care în condițiile netimbrării a solicitat să fie luată în considerare ca o întâmpinare – pe datele relevate de situația activelor, datoriilor și capitalurilor proprii ale societății, contul de profit și pierderi la nivelul datei de 30.06.2011, bilanț prescurtat 2010, contracte de prestări servicii încheiate în perioada 14.11.2011 – 2.02.2012 și împrejurarea că a plătit către creditoare o cauțiune de 9.000 lei din totalul datoriei de 48.842 lei.

Considerând insolvența, potrivit art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006, ca acea stare a patrimoniului debitorului caracterizată prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile, instanța reține că legea prezumă instalată insolvența în condițiile literei a) a dispoziției legale arătate și, în consecință, este întemeiată cererea unui creditor de declanșare a procedurii atunci când creanța sa depășește valoarea-prag impusă prin art. 3 pct. 12 din Legea nr. 85/2006.

în aceste circumstanțe, prin activarea prezumției, revine debitoarei sarcina răsturnării sale prin infirmarea insolvenței, adică a demonstrării acelor situații de fapt de natură să releve că dispune de lichidități îndestulătoare pentru plata datoriilor sale, indiferent de numărul lor sau de calitatea creditorilor. Sub acest aspect, tribunalul a reținut că debitoarea nu a reușit să răstoarne prezumția de insolvență, la dosar neexistând probe din care să rezulte eventualele lichidități ale debitoarei care să acopere creanța invocată de creditoare. în consecință, s-a constatat că debitorul se află în încetare de plăți, stare de fapt dovedită cu înscrisurile de la dosar și că D.G.F.P., în calitate de creditor, are o creanță în cuantum superior valorii-prag stabilite de art. 3 pct. 12 din Legea nr. 85/2006.

împotriva acestei sentințe, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 si art. 3041C.proc.civ., debitoarea SC T.E. SRL a declarat recurs, solicitând instanței admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate și, pe cale de consecință, respingerea ca neîntemeiată a cererii de deschidere a procedurii insolvenței formulată de către creditoare și suspendarea executării hotărârii, în temeiul art. 300 alin. (2) C.proc.civ coroborat cu prevederile art. 8 alin. (5) lit. a), respectiv art. 33 alin 4) din Legea nr. 85/2006, cu cheltuieli de judecată.

în motivarea recursului, recurenta arată că D.G.F.P. Sălaj a solicitat instanței de judecată deschiderea procedurii insolvenței prevăzute de Legea nr. 85/2006 pentru creanța în cuantum de 48.842 lei, iar împotriva acestei cereri a formulat contestație deoarece nu este în stare de insolvență.

în acest context, recurenta a arătat că cererea creditorului a intrat în posesia efectivă a administratorului statutar al debitoarei după expirarea termenului legal de 10 zile de formulare a contestației, fiind remisă avocatului debitoarei după expirarea acestui termen, iar cum contractul de asistență juridică a fost încheiat cu foarte puțin timp înaintea primului termen de judecată – 8.02.2012 -, acesta nu a mai avut posibilitatea de a studia dosarul instanței. Mizând pe o eventuală lipsă de procedură, s-a formulat contestație la cererea creditorului. La primul termen de judecată s-a adus în discuție tardivitatea contestației și, în aceste condiții, i s-a remis debitoarei taxa de timbru achitată în vederea susținerii contestației, optând astfel pentru „excepția netimbrării”, netimbrajul producând practic aceleași efecte cu tardivitatea în ceea ce o privește. Totodată, la primul termen de judecată, debitoarea a mai solicitat ca scriptul pe care l-a depus să fie calificat drept întâmpinare în sensul prevederilor art. 115 și urm. C.proc.civ., această chestiune fiind perfect admisibilă prin prisma art. 149 din Legea nr. 85/2006. Pe de altă parte, debitoarea arată că nu a contestat numai starea de insolvență, ci a arătat că în ceea ce o privește nu sunt îndeplinite nici măcar condițiile ce trebuie cumulativ îndeplinite pentru a se putea deschide procedura insolventei, așa-zisele datorii nu au un caracter cert (existența lor nu este neîndoielnică), exigibil (scadența nu poate fi stabilită) și nici lichid (cuantumul lor nu poate fi precis determinat). Mai mult, nu este stabilită modalitatea de calcul al dobânzilor debitului principal, data până la care aceste dobânzi au fost calculate, astfel că simpla mențiune a cuantumului dobânzii nu poate statua de plano faptul că acestea au fost corect calculate.

Apoi, a mai precizat debitoarea, deși din creanța inițială a achitat doar suma de 9.000 lei, creditoarea i-a comunicat că mai are o diferență de achitat de aproximativ 32.000 lei, astfel că există o incertitudine a creanței, precum și faptul că această creanță a fost majorată în mod artificial tocmai pentru a putea fi astfel inițiată procedura insolvenței.

Având în vedere aceste aspecte, debitoarea susține că nu se află în stare de insolvență în sensul art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006, făcând plăți în favoarea creditorilor și a furnizorilor, conform actelor depuse, iar profitul aferent anului 2009 era de 81.930 lei, ceea ce a generat impozite al căror cuantum a fost destul de ridicat, aflându-se într-o anume dificultate de a le achita la termen și evident a dus la stabilirea unor penalități și majorări fiscale, generând astfel creanța care face obiectul prezentei cauze. în susținerea poziției sale, debitoarea a mai învederat că a depus astfel extrase de pe site-ul oficial al Ministerului de Finanțe, de unde rezulta că are o cifră de afaceri aferentă anului 2010 de 315.17 lei, venituri totale de 315.772 lei, active circulante – total 215.941 lei, având și 1 salariat. Apoi, din studiul bilanțului ultim depus, cel aferent anului 2011, până la data de 30.06.2011 rezultă că s-au efectuat o serie de cheltuieli cu personalul, salarii și indemnizații, cheltuieli cu asigurările și protecția socială, de asemenea cheltuieli cu materiale consumabile, alte cheltuieli materiale, cheltuieli privind utilitățile. Nu în ultimul rând, debitoarea a susținut că a efectuat prima plată în 14.01.2012, iar pe parcursul a două luni a achitat încă 7.000 de lei creditoarei D.G.F.P., fiind astfel evident că nu se află în stare de insolvență, iar creanța este sub pragul prevăzut de legea insolvenței.

Analizând recursul formulat din perspectiva motivelor invocate, Curtea l-a apreciat ca fiind nefondat din următoarele considerente:

La termenul din 6.11.2012 recurenta a susținut faptul că există o intenție din partea creditoarei care a solicitat deschiderea procedurii de insolvență de a renunța la judecată, deoarece o parte din debit a fost achitată, iar la acest termen mai poate face dovada achitării unei sume suplimentare de 5.000 lei în contul datoriei. Contrar acestor susțineri, intimata creditoare a depus un înscris la dosar prin care invocă faptul că la data de 6.11.2012, dată la care instanța de recurs a rămas în pronunțare, debitoarea recurentă mai datorează suma de 34.620 lei, iar în aceste condiții insistă în deschiderea procedurii de insolvență.

La data la care creditoarea a solicitat deschiderea procedurii de insolvență, cuantumul creanței era de 48.842 lei, peste valoarea-prag de 45.000 lei. Prin plăți parțiale care au semnificația deplinei recunoașteri a debitului, cuantumul sumei a fost redus succesiv până la suma de 34.620 lei, sub valoarea-prag.

în opinia instanței de recurs, plata parțială a sumei pe parcursul soluționării procesului, o parte chiar după pronunțarea sentinței de către prima instanță, până la un cuantum situat „în mod convenabil” sub valoarea-prag reprezintă, pe de o parte, un abuz de drept cu intenția directă de a eluda incidența unor norme legale care reglementează deschiderea procedurii de insolvență, iar pe de altă parte reprezintă în sine o dovadă a stării de insolvență a debitoarei intimate, deoarece dacă aceasta ar fi deținut sumele aferente debitului nu exista niciun impediment ca în locul unei plăți parțiale să realizeze o plată integrală care să stingă creanța fiscală invocată și implicit recunoscută. Sancționarea acestui abuz procedural se poate realiza prin menținerea procedurii de insolvență împotriva debitoarei care nu a dovedit că deține sumele de bani necesare achitării creanței, iar pe de altă parte a achitat o parte din creanță doar cu scopul de a evita incidența Legii nr. 85/2006.

în aceste condiții, prima instanță a reținut în mod legal și temeinic, în baza probatoriului administrat, faptul că creditoarea intimată deține împotriva debitoarei recurente o creanță certă, lichidă și exigibilă, scadentă de peste 30 de zile. în consecință, creanța invocată este certă, lichidă și exigibilă în sensul dispozițiilor art. 379 alin. (1), (3) și (4) C.proc.civ. coroborate cu art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006 și depășește valoarea-prag prevăzută de art. 3 pct. 12 din același act normativ. în baza stării de fapt reținute de către Tribunalul Sălaj care nu a fost răsturnată nici în faza recursului prin administrarea vreunei probe, sunt incidente dispozițiile art. 3 din Legea nr. 85/2006 conform cărora „insolventa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile. Mai mult, conform lit. a) a aceluiași articol, „insolvența este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de unul sau mai mulți creditori”.

în condițiile în care caracterul cert, lichid și exigibil al creanței este dovedit pe deplin, singura posibilitate a debitorului de a înlătura prezumția stării de insolvență este aceea de a dovedi că deține resursele bănești necesare plății datoriilor exigibile. însă nici în fața primei instanțe și nici în fața instanței de recurs nu a fost administrată vreo probă în acest sens.

Pentru aceste argumente, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ., instanța a respins recursul declarat de debitoarea SC T.E. SRL împotriva sentinței civile nr. 2444 din 11.04.2012, pronunțată de Tribunalul Sălaj, pe care a menținut-o în întregime.

(Judecător Axente Irinel Andrei)