Prin sentinţa civilă nr.1858/D/16.11.2010 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul 7529/110/2009 au fost respinse excepţiile tardivităţii şi a lipsei de interes, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii P. I. şi alţii în contradictoriu cu pârâtele S.C. F.W. S.A. Tg. Ocna şi Sindicatul F.W. S.A. Tg. Ocna, fiind obligată pârâta S.C. F.W.S.A. Tg. Ocna să plătească fiecărui reclamant câte 16.650 lei în sumă actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, reprezentând diferenţă plăţi compensatorii. Prin hotărâre a fost obligată aceeaşi pârâtă şi la plata către reclamanţi a sumei de 5000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, prin reducerea onorariului de avocat solicitat.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarele:
Reclamanţii au fost salariaţii S.C. F.W. S.A. Tg. Ocna, fiind concediaţi colectiv prin deciziile din 17.07 şi respectiv din 15.09.2009, decizii prin care societatea angajatoare a stabilit că salariaţilor li se cuvine, ca titlu de protecţie socială, suma de 5.550 lei, echivalentă a trei salarii medii nete pe societate.
Prin acţiunile deduse judecăţii, reclamanţii au solicitat obligarea societăţii pârâte la plăţi compensatorii cuvenite conform contractului colectiv de muncă la nivel de unitate şi contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din industria petrolieră, necontestând decizia de concediere, astfel încât dreptul la acţiune este supus nu termenului 30 zile prevăzut de art.283 alin.(1) lit.a 9 din Codul muncii, ci celui de 6 luni prevăzut de lit.e) a aceluiaşi text, termen ce a început să curgă la data comunicării deciziilor către fiecare dintre reclamanţi (date situate în intervalul 23.07.-02.10.2009) sau nu a început să curgă, nefiind făcută dovada comunicării deciziei, astfel încât cererile înregistrate la data de 16.12.2009 şi respectiv la 13.01.2010 s-a constatat a fi formulate în termen, excepţia tardivităţii invocată de pârâtă fiind respinsă.
Aceeaşi soluţie a fost dată şi excepţiei lipsei de interes având în vedere precizările la acţiune formulate de reclamanţi (f.302 vol.IX dosar fond).
Pe fondul cauzei, s-a reţinut faptul că potrivit art.43 alin.(3) din contractul colectiv de muncă al S.C. F.W. S.A. TG. Ocna, înregistrat la D.M.S.S.F. Bacău sub nr.362/23.08.2007 (f.9, 10 dosar 7529/110/2009 vol.IX), în cazul concedierii colective, Comisia Paritară a negociat un pachet compensatoriu pornind de la prevederile minimale ale O.U.G. nr.98/1999. Valabilitatea acestui contract a fost prelungită prin actul adiţional nr.3/2008 pe durata unui an începând cu data înregistrării actului adiţional la D.M.P.S. Bacău, respectiv 29.08.2008 (f.1 dosar comun 7529/110/2009).
Forţa obligatorie a contractului colectiv de muncă nu poate fi, însă, limitată în timp la data de 29.08.2009, având în vedere că prin dispoziţiile art.218 părţile au convenit ca încetarea contractului colectiv de muncă nu poate fi decât expresă, în lipsa unei convenţii în acest sens, părţile recunoscând prelungirea tacită a contractului. Prin urmare, dispoziţiile contractului colectiv de muncă înregistrat sub nr.362/23.08.2007 au fost aplicabile până la încheierea noului contract colectiv de muncă, nefiind afectate nici de procesele-verbale încheiate la 11.06, 15.06. şi 10.08.2009, acestea nefiind înregistrate, astfel cum cer dispoziţiile art.31 alin.(2) din Legea nr. 130/1996.
Potrivit O.U.G. nr.98/1998 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, suma totală de bani acordată cu titlu de plată compensatorie se stabileşte diferenţiat, pentru fiecare persoană căreia i s-a desfăcut contractul individual de muncă, şi este egală cu: a) 6 salarii medii nete pe unitate pentru salariaţii cu o vechime în muncă mai mică de 5 ani; b) 9 salarii medii nete pe unitate pentru salariaţii cu o vechime în muncă între 5 şi 15 ani; c) 12 salarii medii nete pe unitate pentru salariaţii cu o vechime în muncă mai mare de 15 ani (art.32 alin.1).
Este adevărat că potrivit art.1 alin.(1) din O.U.G. nr. 98/1999, măsurile de protecţie socială prevăzute de acest act normativ se aplică salariaţilor încadraţi cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată şi care sunt disponibilizaţi prin concedieri colective, efectuate în procesele de restructurare, reorganizare, închidere operaţională parţială sau totală a activităţii, privatizare sau lichidare, de către societăţi comerciale, companii naţionale, societăţi naţionale, precum şi regii autonome, ori alte unităţi aflate sub autoritatea administraţiei publice centrale sau locale, unităţi şi instituţii finanţate din fonduri bugetare şi extrabugetare, denumite în continuare angajatori.
Trimiterea la prevederile minimale ale O.U.G. nr. 98/1999, însă, convenită de părţile contractului colectiv de muncă la nivelul S.C. F.W. S.A. Tg.Ocna nu echivalează, însă, aşa cum în mod eronat susţine societatea pârâtă, cu o extindere a aplicabilităţii acestui act normativ în întregul său, ci reprezintă voinţa părţilor privind punctul de plecare în negocierea pachetelor compensatorii, acest punct fiind constituit de prevederile O.U.G. nr. 98/1999, iar potrivit art.7 alin.(1) şi (2) şi art. 30 alin.(1) din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, la negocierea clauzelor şi la încheierea contractelor colective de muncă, părţile sunt egale şi libere, contractele încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituind legea părţilor, executarea acestor contracte fiind, deci, obligatorie pentru părţi.
Constatând, aşadar, că prevederile art.43 alin.(3) din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nu încalcă nici o dispoziţie legală, instanţa a constatat, de asemenea, deplina sa aplicabilitate, impunându-se respectarea sa de către societatea pârâtă care va fi obligată să plătească fiecărui reclamant, în temeiul art.43 alin.(3) din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi al art.40 alin.(2) lit.c) din Codul muncii, suma de 16.650 lei, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, reprezentând diferenţă plăţi compensatorii.
În temeiul art.274 alin.(1) şi (3) Cod procedură civilă, instanţa a obligat societatea pârâtă să plătească reclamanţilor 5.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, prin reducerea onorariului de avocat solicitat, de 10.050 lei (f.39-105 dosar fond, apreciat ca fiind nejustificat de mare în raport de complexitatea cauzei şi de efectivă depusă de avocat).
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, scutit de plata taxei judiciare de timbru conform art.15 lit.a din Legea nr.146/1997, atât reclamanţii, cât şi pârâta S.C. F.W.S.A. Tg. Ocna.
Referitor la recursul reclamanţilor, având în vedere data comunicării sentinţei recurate şi data declarării recursului, recurenta-pârâtă a invocat excepţia tardivităţii, reclamanţii lăsând soluţia la aprecierea instanţei.
În motivarea recursului declarat de pârâtă în termen legal a fost criticată hotărârea primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinându-se că solicitarea reclamanţilor ca instanţa să modifice convenţia părţilor este inadmisibilă în condiţiile în care aceştia nu au invocat nulitatea proceselor verbale din datele de 11.06.2009 şi 15.06.2009, prin care a fost stabilit cuantumul pachetului compensatoriu.
În aceste condiţii, hotărârea instanţei este lipsită de temei legal, având ca efect modificarea voinţei părţilor.
S-a susţinut necesitatea distincţiei dintre persoanele concediate la 17.07.2009, anterior încetării contractului colectiv de muncă la nivelul unităţii şi cele concediate la 11.09.2009, când era aplicabil doar contractul colectiv de muncă la nivel naţional (denumit în continuare C.C.M.Naţional). În ultima situaţie dispoziţiile C.C.M. Naţional nu făceau trimitere la O.U.G. nr.98/1999 sau la un cuantum determinat al pachetului compensatoriu. S-a susţinut interpretarea greşită a dispoziţiilor art.43 alin.3 din C.C.M. F.W., motivarea instanţei fiind în contradicţie cu soluţia pronunţată. De asemenea, s-a susţinut că instanţa de fond nu a ţinut cont de particularităţile fiecărui salariat (vechime, calitate de pensionar, solicitarea de a fi incluşi în lista salariaţilor disponibilizaţi), acordând în mod nelegal tuturor reclamanţilor diferenţa până la 12 salarii.
Pentru susţinerea recursului au fost depuse înscrisuri.
Legal citaţi, intimaţii reclamanţi au lăsat soluţia la aprecierea instanţei cu privire la salariaţii ai căror vechime era mai mică de 15 ani, solicitând respingerea recursului pârâtei referitor la celelalte aspecte.
Intimatul-pârât Sindicatul F.W. , legal citat, a fost reprezentat în faţa instanţei şi a solicitat admiterea recursului pârâtei.
Potrivit dispoziţiilor art.137 alin.1 Cod procedură civilă, analizând excepţia tardivităţii recursului declarat de către reclamanţi, având în vedere data comunicării hotărârii recurate – 26.01.2011, data declarării recursului – 8.02.2011 şi termenul de recurs prevăzut de art.80 din Legea nr.168/1999, instanţa apreciază excepţia ca fiind întemeiată. Astfel, termenul de recurs s-a împlinit, potrivit modului de calcul prevăzut de art.101 alin.1, 5 Cod procedură civilă, la data de 7.02.2011.
În consecinţă, în temeiul art.312 alin.1 coroborat cu art.301 teza a II-a şi art.80 din Legea nr.168/1999, va fi respins recursul reclamanţilor ca tardiv formulat.
Examinând în fond recursul pârâtei pentru motivele arătate, în condiţiile art.304, 3041 Cod procedură civilă, instanţa îl apreciază ca fiind fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Verificarea temeiniciei şi legalităţii hotărârii primei instanţe impune stabilirea întinderii efectelor actelor juridice relevante în cauză. Din această perspectivă instanţa apreciază că dispoziţiile art.43 alin.3 din Contractul colectiv de muncă la nivelul S.C. F.W.S.A. (numit în continuare C.C.M. F.W.) pe care reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea şi-a încetat aplicabilitatea la data de 29.08.2009. Astfel acest contract a fost înregistrat la D.M.P.S. Bacău sub nr.362/23.08.2007, fiind prelungit pentru 1 an, prin art.4 din actul adiţional nr.3/2008 înregistrat la D.M.P.S. Bacău sub nr.274/362/29.08.2008.
În consecinţă, având în vedere şi dispoziţiile art.33 alin.1 lit.a din Legea nr.130/1996 în vigoare la acea dată, C.C.M. F.W. a fost în vigoare până la data de29.08.2009.
Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură înregistrat la M.M.F.P.S. sub nr.288/02/15.02.2006 şi-a încetat valabilitatea la data de 15.02.2009, având în vedere inclusiv relaţiile comunicate cu adresa nr.590/DDSNN/24.09.2009de M.M.F.P.S. – Direcţia Dialog Social la Nivel Naţional.
În ceea ce priveşte Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din industria petrolieră, acesta a fost înregistrat sub nr.162/13.03.2008, la M.M.S.E.F., fiind prelungit succesiv prin acte adiţionale, ultimul fiind înregistrat sub nr.162/13.03.2008 cu termen până la data de 13.03.2009.
Dispoziţiile din C.C.M. F.W., precum şi din cel la nivel de grup de unităţi din industria petrolieră privind momentul şi modalitatea încetării contractului colectiv de muncă, doar prin convenţia părţilor, în caz contrar operând prelungirea tacită a acestuia, invocate de către reclamanţi, nu pot fi reţinute în cauză, fiind contrare dispoziţiilor art.33 alin.1 lit.a din Legea nr.130/1996, dispoziţii imperative a căror încălcare este sancţionată cu nulitatea. Stabilirea unor asemenea clauze are drept consecinţă inexistenţa unui termen de valabilitate a contractului, termenul reprezentând un element esenţial şi definitoriu al contractului, potrivit dispoziţiilor art.23 din Legea nr.130/1996.
În acest cadru normativ instanţa constată că reclamanţilor care au fost concediaţi în două etape distincte – 17.07.2009 şi 11.09.2009 – le sunt aplicabile regimuri juridice distincte.
Astfel, pentru cei care au fost concediaţi la data de 17.07.2009 le sunt aplicabile clauzele C.C.M. F.W., în timp ce acelora care au fost concediaţi la data de 11.09.2009 le sunt aplicabile dispoziţiile cu caracter general ale C.C.M. Naţional pe anii 2007-2010, înregistrat la M.M.S.S.F. sub nr.2895/21/29.12.2006.
Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.43 alin.3 C.C.M. F.W. a fost realizată de către prima instanţă în concordanţă cu voinţa părţilor. Astfel, dispoziţiile arătate stabilesc ca punct de plecare al negocierilor pentru pachetul compensatoriu în cazul concedierii colective prevederile minimale ale O.U.G. nr.98/1999.
Apărările recurentei-pârâte cu privire efectele proceselor verbale încheiate la data de 11.06.2009, respectiv 15.06.2009 nu pot fi reţinute de instanţă, înlăturarea efectelor contrarii C.C.M. F.W. şi valorificarea drepturilor salariaţilor neimpunând în mod necesar desfiinţarea acestor procese verbale. Astfel, exercitarea drepturilor procesuale de către reclamanţi s-a realizat în temeiul dispoziţiilor art.69 alin.2 lit.f, art.281-291 din Codul Muncii, care reglementează modalitatea de soluţionare a conflictelor de muncă în situaţia compensaţiilor acordate salariaţilor în cazul concedierii, conform contractului colectiv de muncă aplicabil. În consecinţă, reclamanţii au solicitat recunoaşterea efectelor C.C.M. F.W. în ceea ce priveşte pachetul compensatoriu în cazul concedierii colective în concursul ivit între rezultatele negocierii şi clauzele contractului colectiv de muncă.
Rezolvarea concursului dintre efectele produse de acestea nu necesită desfiinţarea vreunuia dintre ele, ci recunoaşterea legitimităţii unuia sau altuia.
Reţinând că dispoziţiile art.7, 30 din Legea nr.130/1996 stabilesc caracterul obligatoriu al executării contractului colectiv de muncă, instanţa apreciază că în mod corect prima instanţă a recunoscut efectele art.43 alin.3 din C.C.M. F.W. în detrimentul negocierilor al căror rezultat a fost consemnat în procesele verbale menţionate.
Cât priveşte scopul Comisiei Paritare care a stabilit pachetul compensatoriu instanţa apreciază că urmărirea respectării clauzelor contractului colectiv de muncă, convenită în anexa 1 la C.C.M. F.W., trebuie să se realizeze în limitele şi condiţiile atât ale contractului colectiv de muncă, cât şi ale legii aplicabile, în caz contrar existând riscul încălcării acestora tocmai sub protecţia capacităţii de negociere recunoscute comisiei, dar nu orice fel de negociere, fără limite şi condiţii.
Referitor la interpretarea dispoziţiilor art.43 alin.3 din C.C.M. F.W. instanţa apreciază că nu există niciun echivoc asupra limitei minime avute în vedere ca punct de plecare al negocierilor. Interpretarea voinţei părţilor consemnate în art.43 alin.3 din C.C.M. F.W. avea în vedere pachetul compensatoriu reglementat de dispoziţiile art.32 din O.U.G. nr.98/1999 în situaţia concedierii colective. Existenţa unor reglementări speciale în privinţa beneficiarilor plăţilor compensatorii, a resurselor financiare pentru finanţarea acestora nu denaturează obiectul avut în vedere de dispoziţiile C.C.M. F.W., care se refereau la dispoziţiile O.U.G. 98/1999 în contextul pragurilor minimale prevăzute de O.U.G. 98/1999 pentru pachetul compensatoriu în cazul concedierii colective, neavând relevanţă între părţile din prezenta cauză celelalte aspecte particulare reglementate de O.U.G. 98/1999.
Trimiterea recurentei-pârâte la decizia nr.20/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii nu este relevantă în cauză, decizia indicată referindu-se la inexistenţa unei reglementări legale a cuantumului unor drepturi salariale, în timp ce în prezenta cauză prevederile art.43 alin.3 din C.C.M. F.W. au natura unei dispoziţii de trimitere la plafoanele minimale reglementate explicit de un act normativ în vigoare. În consecinţă, recunoaşterea efectelor clauzelor contractului colectiv de muncă reprezintă o problemă de stabilire a voinţei părţilor şi a concordanţei cu normele care reglementează condiţiile şi limitele convenţiei părţilor consemnate în contractul colectiv de muncă.
Interpretarea clauzelor contractului potrivit voinţei reale a părţilor conduce la concluzia că, în funcţie de vechimea salariaţilor, acestora li se cuvenea un pachet compensatoriu la nivelul minim prevăzut de ordonanţă.
Aceste considerente, privind interpretarea art.43 alin.3 C.C.M. F.W., sunt corespunzătoare situaţiei salariaţilor concediaţi la data de 17.07.2009, când C.C.M. F.W. era în vigoare, dar nu şi celor concediaţi la data de 11.09.2009, când mai era în vigoare doar C.C.M. Naţional pe anii 2007-2010.
În această din urmă situaţie, potrivit dispoziţiilor art.80 alin.3 din C.C.M. Naţional acordarea de compensaţii băneşti trebuia negociată cu respectarea prevederilor legale şi/sau ale contractelor colective de muncă aplicabile. Nemaifiind în vigoare dispoziţiile C.C.M. F.W., rezultatul negocierii pachetului compensatoriu pentru salariaţii concediaţi la data de 11.09.2009 nu mai are caracter conflictual raportat la contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, grup de unităţi sau ramură, fiind obligatoriu pentru părţi.
În consecinţă, acţiunea reclamanţilor concediaţi la data de 11.09.2009 se vădeşte nefondată.
Referitor la salariaţii concediaţi la data de 17.07.2009 instanţa a constată că la soluţionarea acţiunii formulate de către reclamanţi prima instanţă nu a analizat situaţia particulară a unora dintre aceştia.
Astfel, dispoziţiile art.30 alin.1 lit.b, alin.2 din O.U.G. 98/1999 reglementează cu caracter de principiu printre categoriile de persoane care nu beneficiază de plăţi compensatorii persoanele care cumulează salariul cu pensia, precum şi cele care în termenul de 60 de zile de disponibilizare îndeplinesc condiţiile de pensionare pentru munca depusă şi limită de vârstă sau la cerere.
În aceste categorii se încadrează reclamanţii U. I., pensionat prin decizia nr.82370/1.05.1998, G.M., pensionat prin decizia 120941/27.03.2009 şi B.C., pensionat prin decizia 120994/27.04.2009. Reclamantul S.G., menţionat în cererea de recurs, nu este într-o situaţie similară, având în vedere că acesta a fost pensionat prin decizia nr.123610/24.03.2010, mult ulterior deciziei de concediere din data de 17.07.2009.
În ceea ce îi priveşte pe salariaţii care au formulat cereri de a fi trecuţi pe lista de disponibilizări – I.C. şi I.F., instanţa a constatat că aceştia au fost concediaţi la data de 11.09. 2009, nefiindu-le aplicabile dispoziţiile art.43 alin.3 din C.C.M. F.W. şi nebeneficiind de pachetul compensatoriu prevăzut de O.U.G. nr.98/1999.
Dintre salariaţii concediaţi în luna iulie 2009 din înscrisurile cauzei rezultă că o parte aveau o vechime mai mică de 15 ani, fiind îndreptăţiţi la diferenţe de plăţi compensatorii în cuantum diminuat, corespunzător vechimii: M.C.– vechime – 4 ani şi 7 luni (fl.121 – vol.I dosar fond), P.C.– 9 ani şi 6 luni, P.N.V.– 10 ani şi 6 luni, H. G. – 14 ani şi 11 luni, R. M.– 11 ani şi 10 luni (fl.1 – vol.IX dosar fond). În consecinţă cestora li se cuvin diferenţe în valoare de 5550 lei pentru M.C. şi în valoare de 11.100 lei pentru fiecare dintre ceilalţi.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art.312 alin.1, 3 coroborat cu art.304 pct.9, art.3041 Cod procedură civilă, a fost admis recursul pârâtei, a fost modificată sentinţa recurată în sensul respingerii ca nefondate a acţiunii formulate de salariaţii concediaţi la data de 11.09.2009 şi de cei pensionaţi.
A fost obligată pârâta la plata către salariaţii care la data concedierii aveau o vechime mai mică de 15 ani a unei sume corespunzătoare diferenţei de 3, respectiv 6 salarii în loc de suma de 16 650 lei stabilite de prima instanţă, sumele indicate urmând a fi actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii, reprezentând diferenţă plăţi compensatorii.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
A fost respins ca tardiv formulat recursul reclamanţilor.
