În situaţia în care în perioada curgerii termenului de preaviz intervine o cauză de suspendare a contractului individual de muncă, respectiv incapacitatea temporară de muncă, aceasta atrage în mod corespunzător suspendarea termenului de preaviz .
În cazul încetării contractului individual de muncă cu acordul părţilor sunt aplicabile prevederile art. 55 lit. b din Codul muncii, ceea ce presupune atât acordul salariatului, cât şi al angajatorului .
Prin sentinţa civilă nr. 204 din 13 februarie 2007, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 1596/102/2006, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta C. M. D., în contradictoriu cu pârâta S.C. R. SA – Unitatea Regională Braşov, obligând pârâta la plata în favoarea reclamantei a primei de fidelitate, reglementată prin decizia nr. 32/2003 a Directorului general al R.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs pârâta S.C. R. SA – Unitatea Regională Braşov şi a solicitat desfiinţarea sentinţei pronunţate de instanţa de fond şi în consecinţă, respingerea acţiunii civile formulate de reclamantă.
În motivarea recursului s-a arătat că sentinţa atacată este nelegală şi netemeinică şi în acest sens s-a invocat faptul că în data de 5 iulie 2004, contractul individual de muncă al reclamantei C.M.D. a încetat în conformitate cu prevederile art. 65 alin. 1 din Codul muncii, în baza deciziei de concediere nr. 237/2/829 din 2 decembrie 2003, decizie care nu a fost revocată niciodată de către pârâtă.
Decizia menţionată a fost luată ca urmare a desfiinţării locului de muncă ocupat de reclamantă, care a beneficiat de un preaviz de 30 de zile calendaristice. Acest termen a început să curgă la data de 2 decembrie 2003, şi urma să expire la data de 3 ianuarie 2004.
Întrucât ulterior emiterii deciziei de concediere reclamanta s-a aflat în incapacitate temporară de muncă conform certificatelor de concediu medical depuse la dosar, preavizul acordat în decizia de concediere sus-menţionată, a fost suspendat de drept până la data de 2 iulie 2004. În aceste condiţii, reclamanta a fost concediată după încetarea suspendării contractului individual de muncă şi după efectuarea celor 30 de zile de preaviz.
S-a susţinut că pârâta i-a acordat reclamantei toate drepturile în conformitate cu legislaţia muncii în vigoare şi contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul S.C. R.SA pe anul 2004.
Pârâta a mai invocat faptul că instanţa de fond a făcut abstracţie de suspendarea deciziei de concediere a reclamantei pentru motivul prevăzut de art. 60 alin. 1 din Codul muncii şi în mod eronat a reţinut că decizia de concediere nr. 237/2/829 din 2 decembrie 2003, a fost revocată şi că raportul de muncă existent între R. SA şi C.M.D. a încetat prin acordul părţilor.
Decizia nr. 32 din 19 martie 2004, a Directorului General a R. SA privind încetarea contractelor individuale de muncă prin acordul părţilor, în baza art. 55 lit. b din Codul muncii emisă ulterior implementării proiectului de concediere colectivă, nu putea să-i fie aplicată reclamantei, având în vedere decizie de concediere la care s-a făcut referire mai sus.
Încetarea contractului individual de muncă în temeiul art. 55 lit. b din Codul muncii presupune atât acordul angajatului, manifestat printr-o cerere de încetarea contractului de muncă, cât şi acordul expres al angajatorului, manifestat prin aprobarea acelei cereri, ambele concretizându-se prin încheierea unui act adiţional la contractul individual de muncă. În situaţia în care nu există acordul angajatorului şi nu se încheie un act adiţional de încetare a raporturilor de muncă, contractul individual de muncă nu poate înceta potrivit art. 55 lit. b din Codul muncii, ci în alte modalităţi prevăzute de lege.
De asemenea, instanţa nu se poate substitui voinţei vreuneia dintre părţi, semnatare a contractului individual de muncă şi doar exprimarea acordului neechivoc al acestora poate sta la baza încetării contractului individual de muncă în condiţiile prevăzute de art. 55 lit. b din Codul muncii, iar acordarea primei de fidelitate prevăzută de decizia nr. 32/2004 a Directorului General al Romtelecom SA a fost condiţionată de realizarea acordului neechivoc al părţilor.
Reclamanta s-a opus admiterii recursului.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor invocate în raport de prevederile art. 3041 Cod procedură civilă şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut următoarele:
Prin decizia de concediere nr. 237/2/829 din 2 decembrie 2003, emisă de S.C. R. SA, Direcţia de Telecomunicaţii Mureş s-a dispus încetarea, în temeiul art. 65 alin. 1 din Codul muncii, a contractului individual de muncă nr. 383 din 1 octombrie 2003 al reclamantei, decizia fiind motivată de desfiinţarea locului de muncă ca urmare a încetării activităţii.
Prin aceeaşi decizie s-a stabilit conform art. 84 alin. 3 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. R. SA un preaviz de 30 de zile calendaristice de la data comunicării deciziei, respectiv de la data de 2 decembrie 2003.
Conform certificatelor de concediu medical depuse la dosar începând cu data de 9 decembrie 2003 şi până la data de 2 iulie 2004, reclamanta s-a aflat în incapacitate temporară de muncă.
În aceste condiţii, conform prevederilor art. 74 alin. 2 din Codul muncii, în vigoare la data emiterii deciziei de concediere termenul de preaviz a fost suspendat.
Conform prevederilor legale menţionate, în situaţia în care în perioada de preaviz contractul individual de muncă este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat corespunzător.
În speţă, din moment ce reclamanta s-a aflat în incapacitate temporară de muncă în perioada ulterioară datei de la care a început să curgă termenul de preaviz, este evident că şi contractul de muncă al acesteia a fost suspendat, fiind incidente sub acest aspect prevederile art. 50 lit. b din Codul muncii, conform cărora contractul individual de muncă se suspendă de drept în caz de concediu pentru incapacitate temporară de muncă.
Prima instanţă a reţinut în mod greşit că prevederile art. 50 lit. b din Codul muncii nu sunt aplicabile pe motiv că acest articol nu reglementează suspendarea deciziilor unilaterale de concediere, ci a unui alt act juridic de natură contractuală.
Trebuie însă avut în vedere faptul că în speţă nu s-a pus problema suspendării deciziei de concediere a reclamantei, ci a contractului individual de muncă al acesteia, care a rămas în fiinţă pe perioada curgerii termenului de preaviz. Din moment ce a intervenit o cauză de suspendare a contractului individual de muncă, respectiv incapacitatea temporară de muncă, conform prevederilor art. 74 alin. 2 din Codul muncii, enunţate mai sus, aceasta a atras şi suspendarea termenului de preaviz.
Instanţa de fond a apreciat în mod eronat că decizia de concediere a fost revocată în mod tacit de către pârâtă prin continuarea raporturilor de muncă şi plata concediilor medicale. După cum s-a precizat în perioada incapacităţii temporare de muncă contractul individual de muncă, respectiv termenul de preaviz au fost suspendate, iar plata indemnizaţiei de concediu medical nu poate fi asimilată cu revocarea deciziei de concediere, reclamanta beneficiind de această indemnizaţie în temeiul prevederilor Legii nr. 19/2000.
În ceea ce priveşte decizia de concediere nr. 237/2/829 din 2 decembrie 2003, trebuie precizat că suspendarea termenului de preaviz a încetat la data de 2 iulie 2004, iar prin cererea formulată la 5 iulie 20o4 reclamanta a arătat că renunţă la preaviz, posibilitatea de a renunţa la preaviz fiind prevăzută în Contractul colectiv de muncă pentru 2003-2004 încheiat la nivelul Romtelecom SA, precum şi în decizia de concediere. Totodată reclamanta a precizat că este de acord cu desfacerea contractului de muncă începând cu data de 5 iulie 2004 (fila 15 dosar recurs). În această situaţie Direcţia de Telecomunicaţii Mureş a emis dispoziţia nr. 237/2/536 din 5 iulie 2004 prin care a dispus desfacerea contractului de muncă al reclamantei pe data de 5 iulie 2004.
Această din urmă dispoziţie a fost emisă ca urmare a cererii reclamantei de renunţare la preaviz, însă chiar dacă nu s-ar fi emis dispoziţia respectivă, contractul de muncă al reclamantei ar fi încetat în temeiul dispoziţiei anterioare emise la 2 decembrie 2003. Pe de altă parte, această nouă dispoziţie nu face decât să consfinţească dispoziţia anterioară de încetare a contractului de muncă, în temeiul art. 65 alin. 1 din Codul muncii.
Trebuie precizat că această dispoziţie nu a fost contestată în termenul prevăzut de art. 283 alin. 1 lit. a din Codul muncii. În ceea ce priveşte dispoziţia iniţială nr. 237/2/829 din 2 decembrie 2003, deşi a fost contestată de reclamantă, prin sentinţa civilă nr. 68 din 18 ianuarie 2005, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 6411/2004, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 378/R/10 mai 2005, pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, Secţia civilă în dosarul nr. 388/2005/C, contestaţia formulată de reclamantă a fost respinsă ca tardivă.
Prin urmare, măsura concedierii reclamantei în temeiul art. 65 alin. 1 din Codul muncii a devenit definitivă, măsura luată iniţial fiind consfinţită prin decizia emisă la 5 iulie 2004.
Prin decizia nr. 32/2004 emisă de Directorul General al R. SA s-a făcut salariaţilor oferta de încetare a contractelor de muncă prin acordul părţilor, cu plata unei sume de bani egale cu dublul salariilor compensatorii prevăzute în contractul colectiv de muncă.
În cazul încetării contractului individual de muncă cu acordul părţilor sunt aplicabile prevederile art. 55 lit. b din Codul muncii, însă aceasta presupune atât acordul salariatului, cât şi al angajatorului.
În speţă reclamanta a formulat la data de 27 aprilie 2004 o cerere de încetare a contractului său de muncă cu acordul părţilor, în condiţiile Deciziei nr. 32 din 19 martie 2004 la care s-a făcut referire mai sus . Trebuie precizat că această cerere a fost formulată în perioada în care contractul individual de muncă al reclamantei şi termenul de preaviz stabilit prin dispoziţia de concediere erau suspendate. În aceste condiţii, având în vedere că prin dispoziţia emisă în luna decembrie 2003 pârâta hotărâse deja concedierea, era la latitudinea ei să dea curs sau nu cererii reclamantei. Din moment ce pârâta nu a revocat dispoziţia de concediere emisă în temeiul art. 65 alin. 1 din Codul muncii şi nu şi-a dat acordul pentru încetarea contractului individual de muncă în condiţiile art. 55 lit. b din Codul muncii, nu se poate reţine că în speţă contractul de muncă al reclamantei a încetat cu acordul părţilor.
În aceste condiţii, având în vedere că doar exprimarea acordului neechivoc al ambelor părţi poate sta la baza încetării contractului de muncă în temeiul art. 55 lit.b din Codul muncii, iar în speţă nu există un astfel de acord, instanţa de recurs reţine că reclamanta nu poate beneficia de drepturile băneşti stabilite prin decizia nr. 32/2004 a Directorului General al R. SA.
În consecinţă, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că, deşi contractul individual de muncă al reclamantei a încetat prin acordul părţilor, pârâta a refuzat să îi acorde drepturile băneşti cuvenite. Acordul reclamantei a intervenit în perioada ulterioară emiterii dispoziţiei de concediere în temeiul art. 65 alin. 1 din Codul muncii şi din moment ce nu există acordul corelativ al pârâtei, care a înţeles să dea curs dispoziţiei anterioare de concediere nu se poate susţine că reclamanta a fost discriminată.
În ceea ce priveşte dispoziţia nr. 237/2/536 din 5 iulie 2004, în mod eronat s-a apreciat că este caducă, întrucât această dispoziţie nu face decât să consfinţească dispoziţia anterioară de concediere, dispoziţie care nu a fost revocată de pârâtă şi, de asemenea, nu a fost contestată de reclamantă în termenul prevăzut de lege.
La data emiterii Deciziei nr. 32/2004 raporturile de muncă dintre părţi erau suspendate, iar după încetarea incapacităţii de muncă a reclamantei a continuat să curgă termenul de preaviz, însă în condiţiile în care reclamanta a renunţat la acest termen, iar pârâta a dat curs dispoziţiei de concediere nr. 237/2/829 din 2 decembrie 2003, nu se poate susţine că pârâta nu a finalizat proiectele şi intenţiile sale de concediere colectivă pentru anul 2003 prin concedierea efectivă a reclamantei, astfel cum s-a reţinut prin sentinţa atacată.
Faţă de cele ce preced, pentru considerentele arătate, instanţa de recurs a apreciat că hotărârea tribunalului a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor legale din Codul muncii incidente în cauză, respectiv a prevederilor art. 55 lit. b şi art. 65 alin. 1 din Codul muncii a prevederilor art. 74 alin. 2, în vigoare la data emiterii dispoziţiei de concediere şi în consecinţă, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, raportat la art. 304 pct.9 Cod procedură civilă a admis recursul declarat de pârâtă şi a modificat în tot sentinţa atacată în sensul că a respins acţiunea civilă formulată de reclamantă.
