Potrivit art. 14 alin. (1) din lege „În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral, până la pronunţarea instanţei de fond…”.
Formularea textului de lege sus-citat sugerează a fi necesare de îndeplinit următoarele condiţii de admisibilitate :
– caz bine justificat;
– prevenirea unei pagube iminente, ţinând cont de toate interesele confruntate în proces.
Aşa fiind, reţine Curtea că, atunci când legiuitorul a avut în vedere cazul bine justificat, a urmărit ca instanţa să analizeze dacă dosarul care i se prezintă spre soluţionare este justificat, în măsura necesară pronunţării unei măsuri, ordin, dispoziţie, pentru aplicarea imperium-ului care-i este conferit.
Secţia comercială, maritimă şi fluvială şi pentru cauze de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 195 din 17 martie 2011
Prin acțiunea adresată Tribunalului Constanța și înregistrată sub nr. 14073/118/20.10.2010, reclamanții Primăria Municipiului Constanța, Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța și Primarul Municipiului Constanța au solicitat în contradictoriu cu Curtea de Conturi Constanța suspendarea Deciziei nr. 28/01.09.2010 a Curții de Conturi Constanța sub aspectul măsurilor de la pct. 4 și 5.
Motivând acțiunea reclamanții învederează în esență că, prin Decizia nr. 28/01.09.2010 Curtea de Conturi Constanța a constatat că, anumite sume de bani plătite salariaților au un caracter nelegal.
Se arată că, prin măsurile de la pct. 4 și 5 s-a dispus luarea măsurilor legale pentru stabilirea măsurii și întinderii prejudiciului reprezentând plăți nelegale, în referire la: sporul de confidențialitate, spor stabilitate, indemnizația de dispozitiv, drepturi speciale pentru menținerea sănătății și securității muncii, o primă egală cu salariul de bază la plecarea în concediu, pentru personalul contractual.
Reclamanții au formulat plângere prealabilă împotriva actului administrativ atacat, conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2009.
Cu privire la condițiile admiterii cererii de suspendare, în ceea ce privește cazul bine justificat, reclamanții consideră nelegale constatările și dispunerile Curții de Conturi, atât timp cât Acordul Unic/Contractul Colectiv de Muncă a fost înregistrat la D.M.S.S.F. Constanța și nu a fost anulat sau modificat cu privire la sporurile în discuție.
Cu privire la sporul de confidențialitate se arată că, are un caracter legal în considerarea respectării principiilor constituționale privind nea, dreptul la plată egală pentru muncă, dreptul la salariu pentru prestată, care se coroborează cu reglementările internaționale respectiv art. 7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Sporul de stabilitate a fost negociat conform art. 3 lit. f) din Legea nr. 188/1999.
La indemnizația de dispozitiv s-a avut în vedere practica judecătorească și prevederile art. 9.2 din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 496/2003.
Pentru celelalte drepturi au fost efectuate plăți în conformitate cu prevederile Acordului Unic/Contractului Colectiv de Muncă la nivelul de instituție.
Cu privire la măsurile dispuse la pct. 5, reclamanții solicită instanței să constate că, se află în fața unui caz bine justificat, atât timp cât, acțiunea cu privire la actul administrativ (hotărârea Consiliului Local Constanța) în baza căruia s-a dispus plata, nu s-a contestat nulitatea de drept prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, așa cum dispune expres prin art. 46 alin. (2) din Legea nr. 215/2001.
Măsura suspendării se impune pentru prevenirea unei pagube iminente, ce se reflectă prin aceea că, se creează un prejudiciu la nivel instituțional, prin imposibilitatea desfășurării în condiții normale a serviciilor administrației publice locale, determinată tocmai de renunțarea angajaților la posturile ocupate.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, respectiv existența unui prejudiciu, caz bine justificat.
Prin Sentința civilă nr. 1507/02.12.2010 Tribunalul Constanța a admis cererea de suspendare formulată de reclamanții Primăria Municipiului Constanța, Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța și Primarul Municipiului Constanța, dispunând suspendarea executării Deciziei nr. 28/01.09.2010 emisă de Curtea de Conturi până la pronunțarea instanței de fond.
Pentru a pronunța sus-menționata hotărâre, instanța de fond a reținut în esență, următoarele:
Invocarea inadmisibilității cererii de suspendare de către pârâtă a fost calificată de instanță ca o apărare de fond, întrucât contestarea dreptului reclamanților de a sesiza instanța cu această cerere, invocând dispozițiile ce țin de temeinicia cererii de suspendare și nu de aspecte obiective care să tindă la ideea că dreptul și pretențiile reclamanților nu pot fi acordate de calea procesuală aleasă de aceștia.
Dispozițiile art. 14 al Legii nr. 554/2004, la care art. 15 alin. (2) din aceeași lege face trimitere, consacră posibilitatea suspendării executării actului administrativ „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente”.
în speță reclamanții au făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile pentru actul administrativ a cărei suspendare se solicită.
Cazurile bine justificate constau, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. t) din legea contenciosului administrativ în „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința actului administrativ”, iar paguba iminentă în „prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public – lit. ș).
Arată instanța că, reprezentând operațiunea juridică de întrerupere provizorie a efectelor actului administrativ, suspendarea executării acestuia apare astfel ca, un instrument procedural eficient, prin care se asigură persoanelor o protecție jurisdicțională vremelnică.
Având însă în vedere principiul executării din oficiu al actului administrativ, care derivă din prezumțiile de legalitate, autenticitate și veridicitate ale acestuia, suspendarea actului administrativ apare în același timp ca o situație de excepție, care determină punerea în balanță a interesului social cu cel personal, reținerea priorității unuia dintre aceste interese fiind subsumată principiului legalității.
Se arată că, legiuitorul intern nu a definit conținutul cazului bine justificat, acestuia putându-i-se circumscrie existența unui argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat, conform principiului consacrat în plan european prin Recomandarea nr. R (89)8 adoptată de Comitetul de Miniștri din cadrul Consiliului Europei la 13.09.1989 referitoare la protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă, de care judecătorul național trebuie să țină seama, prin prisma calității României de membră a Consiliului Europei.
în situația din speță, se reține de către instanță, existența cazului bine justificat pentru suspendarea actului administrativ, rezultând o îndoială evidentă asupra prezumției de legalitate a acestuia, reclamanții făcând dovada existenței cererii având ca obiect anularea Deciziei de imputare nr. 8373/2009.
Cazul bine justificat este definit de art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind împrejurările legate de starea de fapt și drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.
îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ, trebuie să poată fi dovedită cu ușurință, în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului pentru că, în cadrul procedurii suspendării executării, pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nefiind permisă o prejudecare a fondului litigiului.
Instanța reține în acest sens că, drepturile și sporurile enumerate în cuprinsul deciziei Curții de Conturi se regăsesc în contractul colectiv de muncă pentru care nu s-a făcut dovada că, a fost desființat prin hotărâre judecătorească sau prin acordul părților.
Prin Decizia nr. 28/01.09.2010 s-a stabilit în sarcina ordonatorului de credite obligația de a dispune măsurile legale pentru stabilirea întinderii prejudiciului, reprezentând plăți nelegale acordate sub forma unor drepturi bănești sau în natură salariaților unității și recuperarea acestora, conform prevederilor legale (la pct. 1) și obligația de a dispune măsurile legale pentru virarea sumelor reprezentând impozit pe și a celorlalte contribuții (pct. 2).
Fără a analiza susținerile reclamanților relativ la nelegalitatea acestei decizii, întrucât s-ar antama fondul cauzei având ca obiect anularea deciziei, instanța reține că, existența unui contract colectiv de muncă valabil încheiat în urma negocierii între partenerii sociali și care, prin necontestarea sa, se impune cu putere de lege părților contractante, contract în baza căruia s-au efectuat plățile menționate la pct. 1 din decizie, se circumscrie unui argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat.
în ceea ce privește condiția privind prevenirea unei „pagube iminente”, instanța a reținut și definiția la nivel comunitar dată acestei noțiuni, prin Recomandarea sus-menționată.
Astfel, se arată că, prin acest act juridic european s-a statuat că, executarea imediată și integrală a actelor administrative contestate sau susceptibile de a fi contestate, poate cauza persoanelor, în anumite circumstanțe, un prejudiciu ireparabil, pe care echitatea îl impune a fi evitat, în măsura posibilului.
Printre principiile menționate în Recomandare referitoare la suspendarea executării unui act administrativ, ca măsură de protecție jurisdicțională provizorie, se regăsește și cel conform căruia, autoritatea jurisdicțională chemată să decidă o atare măsură, trebuie să aprecieze ansamblul circumstanțelor și intereselor prezente.
Se arată că, astfel de măsuri pot fi acordate în special în situația în care executarea actului administrativ este de natură să producă pagube grave, dificil de reparat.
Susținerile reclamanților privind prejudiciul ce urmează să se producă – constând în perturbarea gravă a funcționării unui serviciu public administrativ, întrucât neplata în continuare a drepturilor de natură socială în beneficiul angajaților este de natură a determina denunțarea contractelor individuale de muncă încheiate cu aceștia, la inițiativa angajaților, determinând astfel, blocarea activității administrației publice locale – reprezintă un motiv suficient și concludent pentru a considera întrunită cerința analizată mai sus.
Instanța a mai avut în vedere și termenul cert, până la care măsurile stabilite în cuprinsul deciziei trebuie aduse la îndeplinire, precum și posibilitatea ca în caz de nerespectare a acestui termen, să se aplice sancțiuni, chiar penale, față de persoanele responsabile cu aducerea la îndeplinire a deciziei, aspecte care conturează iminența unei perturbări previzibile a funcționării serviciului public.
în acest context, nu a putut fi primită susținerea pârâtelor în sensul că, un act administrativ prin care se recomandă stabilirea întinderii prejudiciului, nu poate reprezenta o pagubă iminentă, în condițiile în care, îndeplinirea obligațiilor stabilite prin decizie are, în mod logic, repercusiuni asupra situației angajaților instituției și, implicit, asupra modului de desfășurare a activității acesteia.
Pe de altă parte, s-a mai reținut că, nerespectarea termenului de luare a măsurilor, poate avea, așa cum s-a arătat, repercusiuni asupra persoanelor responsabile cu aducerea la îndeplinire a deciziei, aspect ce configurează pericolul perturbării propriei activități, arătându-se că, prejudiciul este previzibil cu evidență, adică cert, sigur ca și producere, cunoscându-se cuantumul acestuia.
S-a mai apreciat că, suspendarea deciziei este oportună a proteja nu numai interesele patrimoniale ale reclamanților, dar și a unei securități juridice privind dreptul la plată a muncii prestate, evitându-se crearea unor situații juridice noi, care să facă anevoioasă repunerea părților în situația anterioară emiterii actului, deoarece va fi afectată desfășurarea în bune condiții a serviciilor administrației publice locale, în condițiile în care, prin anularea deciziei, autoritatea va fi obligată să restituie reclamanților ,sume de bani reținute în urma măsurilor luate, conform dispozițiilor Curții de Conturi.
Față de cele sus-expuse, cererea de suspendare formulată în conformitate cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 a fost apreciată ca fiind întemeiată, și pe cale de consecință a fost admisă, de către instanța de fond.
împotriva acestei hotărâri, în termen a declarat recurs Curtea de Conturi a României, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, cu indicarea temeiurilor de drept prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 9 C.proc.civ., cu referire la art. 3041 C.proc.civ., cu următoarea motivație, în esență:
– 1. în mod greșit instanța de fond a respins excepția inadmisibilității cererii de suspendare act administrativ, hotărârea fiind pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 cu referire la art. 15 din Legea nr. 554/2004, neexaminând condițiile de admisibilitate ale cererii, respectiv aceea privind „producerea unui prejudiciu”;
– 2. instanța de fond nu a ținut cont de faptul că, decizia atacată a fost emisă în urma efectuării unui control prin care s-au propus înlăturarea unor nereguli constatate la sediul intimatei reclamante, în calitate de entitate controlată;
– 3.cât privește fondul cererii de suspendare a executării actului administrativ, instanța de fond în mod greșit a apreciat că, în speță, ar fi vorba de „un caz bine justificat” ;
– 4. instanța de fond nu a ținut seamă de faptul că, legea cere ca pe lângă „iminența pagubei” intimata avea obligația să înfățișeze instanței și alte împrejurări legate de starea de fapt și de drept, ce ar fi de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, deoarece:
– actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate;
– suspendarea acestuia este o situație de excepție;
– nu se produce un prejudiciu intimaților, ci bugetului local, ce este cel la a cărui prejudiciere a contribuit acordarea unor drepturi salariale ce exced cadrului legal.
Se solicită admiterea recursului, cu consecința modificării în tot a sentinței recurate, în sensul respingerii cererii de suspendare executare, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca netemeinică și nelegală.
Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor aduse hotărârii recurate, și a probatoriului administrat, conform dispozițiilor art. 1169 C.civ., văzând și dispozițiile art. 312 C.proc.civ., Curtea respinge recursul formulat de Curtea de Conturi ca nefondat, pentru următoarele considerente, în esență:
Instanța a fost investită cu soluționarea cererii având ca obiect suspendarea executării Deciziei nr. 28/01.09.2010 emisă de către Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi a Județului Constanța, sub aspectul măsurilor dispuse la pct. 4 și 5 din decizie, până la soluționarea cauzei de către instanța de fond.
Reține Curtea că, prin măsura de la pct. 4 din decizie s-a dispus luarea unor măsuri legale pentru stabilirea mărimii și întinderii prejudiciului reprezentând plăți nelegale acordate sub forma unor drepturi bănești sau în natură, salariaților entității și recuperarea acestuia conform prevederilor legale, în referire la următoarele drepturi:
– spor de confidențialitate acordat lunar în procent de 10% din salariul de bază;
– spor de stabilitate calculat la salariul de bază în tranșele pentru care se acordă spor de vechime;
– indemnizația de dispozitiv în procent de 25% din salariul de bază;
– drepturile speciale pentru menținerea sănătății și securității muncii, în cuantum de 800 lei, neimpozabil;
– o primă egală cu salariul de bază la plecarea în concediu, pentru personalul contractual.
Prin măsura de la pct. 5 din decizie, s-a dispus luarea măsurilor legale pentru stabilirea mărimii și întinderii prejudiciului adus bugetului local și recuperarea acestuia, în ceea ce privește plata unor indemnizații comisiilor de vânzare a terenurilor aparținând Primăriei Municipiului Constanța.
Totodată, Curtea reține că, constatarea nelegalității acordării drepturilor menționate la fiecare dintre punctele sus-expuse, a fost efectuată prin: Procesul verbal de constatare din 07.07.2010, iar pentru aceste măsuri Curtea de Conturi a stabilit termen de realizare la data de 29.10.2010, cu mențiunea că, în total sumele cu privire la care s-au dispus măsurile vizate cuantificându-se la suma totală de 8.088.550,923 lei.
1. în referire la primul motiv de recurs privind excepția inadmisibilității cererii de suspendare dedusă judecății, pe considerentul inexistenței riscului producerii unui prejudiciu, Curtea reține în esență că, acesta este nefondat și văzând și dispozițiile art. 312 C.proc.civ., dispune respingerea sa, pentru următoarele considerente:
Invocarea inadmisibilității cererii de suspendare, pe considerentul sus-expus „inexistenței riscului producerii unui prejudiciu” este calificată ca o apărare de fond deoarece, riscul producerii unei pagube iminente este una din condițiile de admisibilitate ale cererii.
Curtea reține că, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art.14 , și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. în acest caz, instanța poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acțiunea principală sau printr-o acțiune separată, până la soluționarea acțiunii în fond”, pentru ca, potrivit art. 15 alin. (2) legiuitorul să fi dispus „Dispozițiile art. 14 alin. (2)-(7) se aplică în mod corespunzător”.
Textul de lege citat stabilește expres că, suspendarea executării actului administrativ este o operațiune de întrerupere temporară a efectelor unui act administrativ, care intervine la cererea părții interesate sau din oficiu, cu mențiunea că, măsura suspendării poate fi luată numai împotriva unui anumit tip de act și numai în anumite împrejurări.
Prin urmare, distingem ca fiind condiții ale suspendării:
– cele care privesc actul administrativ care poate fi suspendat;
b) cele care privesc temeiul de fapt al suspendării.
a) Condiții privitoare la actul supus suspendării:
Obiectul suspendării îl reprezintă actul administrativ, definit de art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării, executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice..”.
Așa fiind, reține Curtea că, pentru a fi suspendată executarea actului, este necesar ca acesta să fie susceptibil de executare, cu alte cuvinte să producă efecte în curs, a căror stopare să tindă a se realiza prin cerere.
Prin urmare, nu poate fi suspendat un act administrativ care și-a epuizat efectele înainte de pronunțarea instanței, fie chiar și după sesizarea acesteia, deoarece, ordinul emis de instanță se raportează la momentul pronunțării.
De asemenea, reține Curtea că, nu poate fi suspendat un act administrativ a căror efecte se produc eo ipso, fără un impact palpabil, material, în mediul înconjurător și fără o activitate ulterioară emiterii prin care să fie adus la îndeplinire, fiind de netăgăduit că, Procesului verbal FN/07.07.2010 este cel ce stabilește impactul palpabil material, și care urma a fi dus la îndeplinire prin emiterea Deciziei nr. 28/01.09.2010.
2. în referire la motivul de recurs privind emiterea deciziei urmare efectuării unui control, prin care s-a propus înlăturarea unor nereguli constatate, Curtea apreciază că, și acest motiv de recurs este nefondat, urmând a fi respins conform art. 312 C.proc.civ., deoarece „îndoiala serioasă” asupra legalității actului administrativ, nu poate fi stabilită printr-o analiză sumară a aparenței dreptului , astfel încât, măsura suspendării să fie provizorie, știut fiind că, nu este permisă o prejudecare a fondului litigiului.
în contextul dat, Curtea reține că, drepturile și sporurile enumerate în conținutul deciziei Curții de Conturi, se regăsesc în contractul colectiv de muncă, pentru care nu s-a făcut dovada că ar fi fost desființat prin hotărâre judecătorească sau prin acordul părților, ori, prin decizie, s-a stabilit în sarcina ordonatorului de credit, obligația de a dispune măsuri legale pentru stabilirea întinderii prejudiciului ce ar reprezenta:
– plăți nelegale acordate sub forma unor drepturi bănești sau în natură salariaților instituției;
– recuperarea acestora și obligația de a dispune măsuri legale pentru virarea sumelor reprezentând impozit pe venit și a celorlalte contribuții.
Concluzionând în privința acestui aspect, Curtea reține că, intimații reclamanți se află în prezența unui contract colectiv de muncă valabil încheiat în urma negocierii între partenerii sociali, și care, prin necontestarea sa se impune cu putere de lege între părțile contractante, acesta fiind mobilul efectuării plăților, situație ce se circumscrie unui argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului administrativ.
3-4. în referire la motivele de recurs privind fondul cererii de suspendare a executării actului administrativ – „caz bine justificat” și „pagubă iminentă”, Curtea apreciază că, și acestea sunt nefondate urmând a fi respinse, conform art. 312 C.proc.civ., deoarece, potrivit art. 14 alin. (1) din lege „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral, până la pronunțarea instanței de fond…”.
Formularea textului de lege sus-citat sugerează a fi necesare de îndeplinit următoarele condiții de admisibilitate:
– caz bine justificat;
– prevenirea unei pagube iminente, ținând cont de toate interesele confruntate în proces.
Așa fiind, reține Curtea că, atunci când legiuitorul a avut în vedere cazul bine justificat, a urmărit ca instanța să analizeze dacă dosarul care i se prezintă spre soluționare este justificat, în măsura necesară pronunțării unei măsuri, ordin, dispoziție, pentru aplicarea imperium-ului care-i este conferit.
Formularea din textul în discuție arată doar că, examinarea temeiniciei cererii dedusă spre judecată se face, în această materie, cu o intensitate sporită și cu o chibzuire mai aprofundată, instanța trebuind să fie deosebit de atentă cu tranșarea provizorie a materiei litigioase.
Procedând la analizarea „cazului bine justificat” Curtea reține că, interpretarea normelor juridice de către pârâtă, la emiterea actelor administrative și care privesc: „acordarea unui anumit drept, nu poate fi acordat angajatului, chiar dacă există un contract colectiv de muncă negociat de părți”, sunt prin ele însele de natură a crea convingerea existenței unui caz bine justificat.
în atare condiții, Curtea apreciază ca fiind corectă, legală și temeinică, interpretarea instanței de fond, precum că, ne-am afla în fața unui caz bine justificat în accepțiunea art. 2 lit. t) coroborat cu art. 14 din Legea nr. 554/2004, deoarece, prezumția de legalitate a actului administrativ este o prezumție relativă, care poate fi răsturnată prin proba contrarie.
Astfel, Curtea constată că, instanța de fond s-a aflat în situația de a „pipăi fondul cauzei” nu să-l soluționeze în întregime, în acest sens, statuându-se în doctrină și jurisprudență că, nu vor fi admise probe care presupun o tergiversare a procesului, însă singurele apărări permise pentru ca instanța să poată verifica „aparența în drept” sunt argumentele legale, apărări pe care instanța trebuie să le ia în considerare.
Așa fiind, luând în considerare aparența dreptului în speță, Curtea apreciază în sensul îndeplinirii sus-menționatei condiții privind cazul bine justificat, ca unul dintre cazurile de admisibilitate a cererii, așa după cum legal și temeinic a reținut și instanța de fond.
De altfel, în aprecierea făcută, în mod legal instanța de fond a avut în vedere principiul consacrat în plan european prin Recomandarea nr. R/(89)8 adoptată de Comitetul de Miniștri din cadrul Consiliului Europei la 13.09.1989 referitoare la protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă, de care judecătorul național trebuie să țină seama, prin prisma calității României de membră a Consiliului Europei.
în ceea ce privește condiția privind paguba iminentă, Curtea reține că, instituția suspendării actului administrativ este singura care folosește această noțiune, pe care o definește în art. 2 lit. s) din Legea nr. 554/2004, definiția fiind elaborată special pentru această procedură, toate caracteristicile surprinse în ea referindu-se la ipoteze care pot fi întâlnite în practică și care impun constatarea pagubei iminente.
Astfel, paguba iminentă este prejudiciul material viitor, dar previzibil cu evidență sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice ori a unui serviciu public.
Sus-menționatele rețineri sunt în deplină concordanță cu aceeași Recomandare europeană sus-citată, care a statuat că, „executarea iminentă și integrală a actelor administrative contestate sau a fi susceptibile contestate, poate cauza persoanelor, în anumite circumstanțe, un prejudiciu ireparabil, pe care echitatea îl impune a fi evitat în măsura posibilului”, ori, în speță, este de netăgăduit că instanța de fond, în mod legal a apreciat că suspendarea executării actului administrativ, este o măsură de protecție jurisdicțională provizorie, ce a fost dispusă prin examinarea ansamblului circumstanțelor și intereselor prezente.
Având în vedere caracterul provizoriu al măsurii, în mod legal și temeinic instanța de fond a apreciat ca fiind un motiv suficient și concludent pentru a considera întrunită cerința „pagubei iminente”, urmare constatării că, neplata în continuare a drepturilor de natură socială în beneficiul angajaților, este de natură a determina denunțarea contractelor individuale de muncă, încheiate cu aceștia la inițiativa angajatorului, determinând astfel blocarea activității administrației publice locale și perturbarea gravă a funcționării unui serviciu public administrativ, cu consecințe directe și imediate.
De altfel, noțiunea de „prejudiciu iminent”, astfel cum este cuprinsă în conținutul art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004 prevede două sensuri alternative ale conceptului de prejudiciu iminent, după cum urmează:
– primul sens se referă la „prejudiciu material viitor și previzibil”;
– al doilea sens se referă la „perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități sau a unui serviciu public”,
astfel că, Curtea apreciază îndeplinirea în speță a ambelor sensuri ale noțiunii, atât timp cât, salariații vizați de măsură ar suporta un prejudiciu material viitor și previzibil, iar din punct de vedere economic ar apare o perturbare gravă a funcționării autorității ai căror salariați sunt.
Sus-menționata apreciere a Curții, este justificată și prin împrejurarea că, noțiunea de „perturbare” nu este definită de lege, ceea ce înseamnă că, aceasta este folosită în înțelesul său din limbajul obișnuit și care înseamnă, conform Dicționarului explicativ al limbii române „deranjament, tulburare în starea sau în mersul firesc al unui lucrul, al unui fenomen”.
Cu alte cuvinte, la fel ca și în cazul primei ipoteze, cea a prejudiciului material viitor previzibil cu evidență, este apreciată de Curte ca un început de perturbare a funcționării autorității, deci o distorsionare în curs , ce amenință însăși funcționarea autorității publice, iar nu simpla sa activitate.
Celelalte argumente ale recurentei privind actul administrativ, suspendarea actelor administrative ca o situație de excepție, precum și aspectele privind crearea unui prejudiciu bugetului local, apar ca fiind nepertinente în raport cu argumentele sus-expuse, ele nefiind de natură a modifica aprecierile instanței.
Pentru toate considerentele arătate, cum nu sunt motive pentru a se dispune reformarea hotărârii recurate, Curtea văzând și dispozițiile art. 312 C.proc.civ., respinge recursul dedus judecății, ca nefondat.
în referire la cheltuielile de judecată privind activitatea procesuală desfășurată, Curtea reține:
Pornind de la împrejurarea că, cheltuielile de judecată reprezintă ansamblul sumelor de bani pe care trebuie să le suporte părțile în legătură cu activitatea lor procesuală, și văzând și dispozițiile art. 274 C.proc.civ., potrivit cărora „Partea, care cade în pretenții, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, Curtea apreciază în sensul obligării recurentei la plata sumei de 372 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatelor, reprezentând onorariu de avocat.
La baza aprecierii sus-expuse, stă împrejurarea că, obligația de restituire a cheltuielilor de judecată derivă din culpa procesuală a părții ce a generat-o, altfel spus partea din vina căreia s-a purtat procesul, trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat de partea câștigătoare, pentru că, cheltuielile de judecată nu pot fi limitate numai la finalitatea de a constitui o sancțiune procedurală.
Reține Curtea că, cheltuielile de judecată au și rolul de a despăgubi partea care a câștigat procesul și care nu este vinovată de declanșarea activității judiciare, astfel că, ele au fost acordate de către Curte deoarece, nu există posibilitatea cenzurării lor, astfel cum solicită recurenta, pe considerentul că „și-a îndeplinit atribuțiile prevăzute de lege”.
De altfel, potrivit dispozițiilor Legii nr. 51/1995 republicată, privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, contractul dintre avocat și clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului, iar onorariul se stabilește prin negociere, astfel că, instanța nu este îndreptățită să reducă cuantumul acestuia.
în speță nu pot fi aplicabile nici dispozițiile art. 274 alin. (3) C.proc.civ., deoarece, acestea reglementează un aspect al raportului juridic de drept procesual civil dintre părțile litigante, textul stabilind modalitatea de calculare a sumei datorate cu titlu de cheltuieli e judecată de către cel ce a căzut în pretenții, părții care le solicită.
Așa fiind, Curtea dispune obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, în sumă totală de 372 lei, reprezentând onorariu avocat.
