O.G. nr. 26/2000, art. 23 alin. 1, art. 24 alin. 2 lit. „b şi d”
Potrivit art.23 alin.1 din O.G. nr.26/2000 hotărârile adunării generale a asociaţiei sunt obligatorii chiar şi pentru membrii asociaţi care nu au luat parte la adunarea generală sau au votat împotrivă. Condiţia impusă de lege ca aceste hotărâri să fie în limitele legii, statutului sau actului constitutiv nu înlătură puterea lor obligatorie pentru asociaţi.
Astfel nu se poate susţine cu succes că o hotărâre a organului de conducere al persoanei juridice nu îi este opozabilă membrului asociat, având în vedere că dispoziţiile legale reglementează în mod expres obligativitatea acesteia.
Potrivit prevederilor statutare ale pârâtei coroborate cu dispoziţiile O.G. nr.26/2000 conducerea persoanei juridice este asigurată, între două conferinţe, de Consiliul Director.
Consiliul Director poate împuternici una sau mai multe persoane să îndeplinească atribuţiile prevăzute de art. 24 alin.2 lit. „b. şi d” din O.G. nr.26/2000.
Întrucât, în speţă, componenţa Consiliului Director a fost modificată, fosta preşedintă a pârâtei nu se mai afla în drept să acţioneze în numele persoanei juridice deoarece nu era mandatată în acest sens, nemaiputând să emită dispoziţii sau să încheie acte juridice în numele şi pe seama persoanei juridice.
În acest context decizia de suspendare a contractului individual de muncă al reclamantului emisă de fosta preşedintă a asociaţiei este nelegală şi se impune a fi anulată.
Prin Sentinţa civilă nr.100/14 ianuarie 2011, Tribunalul Mureş a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul K.L. în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Mureş şi, drept consecinţă, a anulat Decizia nr. 211832/06.05.2010, emisă de către pârâtă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, prin decizia atacată, pârâta a stabilit în sarcina reclamantului un debit de 260 lei, reprezentând încasată necuvenit, însă nu a făcut dovada comunicării deciziei nr.211832/18 august 2009, prin care s-a procedat la recalcularea pensiei reclamantului şi care a stat la baza emiterii deciziei de recuperare a debitului menţionat.
În aceste condiţii, s-a apreciat că decizia contestată este lovită de nulitate absolută, deoarece fiind emisă în baza art. 187 din Legea nr. 19/2000, are caracter accesoriu faţă de decizia de recalculare a cuantumului pensiei, emisă în baza art. 89 din aceeaşi lege şi susceptibilă de a fi contestată în termen de 45 de zile de la comunicare, conform prevederilor art.87. Or, nefăcându-se dovada comunicării deciziei de recalculare, aceasta nu era definitivă la data la care pârâta a emis decizia de recuperare a debitului, aflată în litigiu. Prin urmare, s-a constatat că au fost încălcate prevederile art. 86 alin. 3 şi ale art. 169 alin. 2 din Legea nr. 19/2000, fiind eludat chiar dreptul de contestaţie garantat de art. 155 din aceeaşi lege şi art. 21 din Constituţie.
Împotriva hotărârii anterior descrise a declarat recurs pârâta, susţinând că instanţa de fond a reţinut în mod greşit faptul că reclamantul nu a avut posibilitatea de a contesta decizia de recalculare, câtă vreme aceasta i-a fost comunicată împreună cu decizia de recuperare a drepturilor de încasate necuvenit.
De asemenea, pârâta a susţinut că a dispus în mod corect recuperarea sumelor încasate necuvenit de către reclamant, respectând astfel prevederile art. 89 şi 187 din Legea nr. 19/2000, precum şi pe cele ale art. 992 – 993 şi 1092 din Codul civil.
În drept, au fost invocate motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 şi 9 Cod procedură civilă.
Examinând recursul dedus judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 şi 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea a constat că acesta este nefondat, astfel că a fost respins ca atare, pentru considerentele relevate în continuare:
Din cuprinsul deciziei contestate în cauză rezultă că aceasta a fost emisă în vederea recuperării unui debit în sumă de 260 lei, reprezentând drepturi de pensie încasate necuvenit pentru perioada 01.06.2007 – 30.09.2007.
Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 89 alin.1 din Legea nr. 19/2000, în situaţia în care se constată erori în stabilirea şi în plata drepturilor de pensie, se vor opera revizuirile şi modificările legale, atrăgând, după caz, răspunderea celor vinovaţi, însă aceasta nu înseamnă că persoanei vizate de procedura revizuirii nu trebuie să i se acorde dreptul de a contesta în justiţie decizia nou emisă, mai ales în situaţia în care drepturile de pensie i-au fost diminuate. În caz contrar s-ar încălca prevederile art. 87 din Legea nr. 19/2000, mai ales că, potrivit dispoziţiilor art. 88 din lege, decizia casei teritoriale de pensii, necontestată în termen, este definitivă. De asemenea, s-ar aduce atingere şi îngrădire dreptului constând în accesul liber la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Prin urmare, în condiţiile necomunicării cu reclamantul a deciziei de revizuire prin care drepturile de pensie i-au fost diminuate retroactiv, aceasta nu a rămas definitivă, astfel că nu putea constitui, în mod legal, temei pentru emiterea deciziei de recuperare a debitului rezultat în urma revizuirii, cu atât mai mult cu cât decizia de recuperare constituie – conform prevederilor art. 187 din Legea nr. 19/2000, titlu executoriu.
De asemenea, pentru considerentele anterior expuse, nu poate fi primită nici critica referitoare la comunicarea concomitentă a celor două decizii – de recalculare a pensiei şi de recuperare a debitului rezultat în urma acestei operaţiuni, în caz contrar fiind negat însuşi dreptul reclamantului de a recurge la procedura prevăzută de art. 87 din Legea nr. 19/2000.
Având în vedere motivele arătate, Curtea a constat că recursul dedus judecăţii este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă.
