Deciziile nu au efect şi asupra acţiunilor şi cererilor începute sub imperiul legii vechi, respectiv a Legii nr. 221 /2009 în forma anterioară declarării neconstituţionalităţii. Această concluzie este dată de art. 147 alin. (4) , art. 15 din Constituţie şi art. 1 din Codul Civil ce consacră efectul ex nunc al actelor Curţii, ce constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii conform căruia efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională.
Curtea de apel Ploieşti-Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie-Dec. Nr. 321/ 20 aprilie 2011
Prin Decizia nr. 321 din data de 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul formulat împotriva sentinţei civile nr.277 pronunţată la 27 ianuarie 2011 de Tribunalul Dâmboviţa şi pe cale de consecinţă a modificat în tot sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea cu obligarea pârâtului să plătească reclamantului suma de 10.000 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de acesta prin condamnare.
Pentru a pronunţa această decizie Curtea de Apel Ploieşti a constatat că deşi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare au fost declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională prin deciziile nr.1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, pentru cererile introduse anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor Curţii Constituţionale este aplicabilă legea 221/2009, astfel cum era în vigoare la acea dată.
Astfel, s-a constatat că în cadrul ambelor decizii arătate mai sus Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, nemaiputându-se acorda despăgubiri în baza acestui text legal.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, “dispoziţiile din legile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale fiind suspendate de drept.”
De asemenea, potrivit art. 147 al 4 din Constituţie, Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceste dispoziţii fiind reluate şi în legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care în art. 31 prevede că decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie, iar dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
În speţa de faţă, cele 45 de zile de la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale s-au epuizat fără ca instituţiile statului abilitate să pună de acord prevederile Legii 221/2009 cu soluţiile Curţii Constituţionale, astfel încât , potrivit legii, urmează a fi considerate abrogate, pe viitor.
Problema de bază ce se impune a fi analizată este în ce măsură deciziile Curţii Constituţionale au efect şi asupra acţiunilor şi cererilor începute sub imperiul legii vechi, respectiv a Legii nr. 221 /2009 în forma anterioară declarării neconstituţionalităţii.
Acest aspect a fost analizat şi rezolvat chiar de către Curtea Constituţională printr-o decizie anterioară, respectiv Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, care a stabilit că în aplicarea art. 147 alin. (4) din Constituţie, “efectul ex nunc al actelor Curţii constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, garanţia fundamentală a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separaţiei puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept, iar pe cale de consecinţa, efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională.”
În legătură cu principiul neretroactivităţii invocat mai sus este de observat că acesta este consacrat prin art. 1 din Codul civil, în concordanţă cu prevederea înscrisă la art. 15 alin. (2) din Constituţie şi potrivit lui o lege devine obligatorie numai după promulgare şi după aducerea ei la cunoştinţă prin publicare în Monitorul Oficial al României, ea rămânând în vigoare până când intervine o altă lege care o abrogă pe cea anterioară în mod explicit sau implicit.
Drept consecinţă, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
De aceea, în determinarea câmpului de aplicare a legilor în timp trebuie să se ţină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă faţă de cea veche, ci şi de siguranţa raporturilor sociale, care impune să nu fie desfiinţate sau modificate, fără un motiv deosebit de ordine socială,ci şi de drepturile care, în momentul intrării în vigoare a legii noi, erau deja concretizate în acte de voinţă sau în raporturi definitiv încheiate valabil după legea existentă în momentul încheierii lor.
Norma neretroactivităţii, înscrisă în art. 1 din Codul civil, se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu şi-au epuizat toate efectele.
Este adevărat că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supravieţuirea legii vechi, excepţia şi fără a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna şi asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune intrarea în vigoare a noilor dispoziţii pentru toate situaţiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi.
Principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, se aplică inclusiv situaţiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunţată în primă instanţă, care, deşi nedefinitivă, poate fi legală şi temeinică prin raportare la legislaţia aflată în vigoare la data pronunţării acesteia.
Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, iar abrogarea art. 5 alin. 1 lit. a nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziţii de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blečič v. Croaţia, paragraful 81, Hotărârea privind Cauza Thorne vs. the United Kingdom, adoptată în 2009, Hotărârea privind Cauza Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, Engel şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, pag. 30, paragraful 72 şi Rasmussen împotriva Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, seria A nr. 87, pag 13, paragraful 34), cât şi numeroase decizii ale Curţii Constituţionale, inclusiv Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în: Monitorul Oficial Nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
În cazul în care am considera că dispoziţiile noi, abrogatoare ale art. 5 din Legea 221/2009 s-ar aplica şi acţiunii de faţă, introdusă înainte de publicarea în Monitorul Oficial a Deciziilor Curţii Constituţionale, am încălca nu numai principiul neretroactivităţii legii civile ci şi principiul nediscriminării cetăţenilor consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Principiul egalităţii şi interzicerii discriminării a fost consacrat de altfel şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenţie, adoptat în anul 2000 care în art. 1 prevede că “Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, , opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie”.
În special, sfera suplimentară de protecţie stabilită de articolul 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislaţiei naţionale sau în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta de o anumită manieră.
Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, spre exemplu Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, a statuat în mod constant că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în acord cu principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil.
În cauza de faţă, sunt deplin aplicabile concluziile Deciziei nr. 1354/2010 amintită anterior, conform căreia, “tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, este în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Astfel, durata procesului şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei. De asemenea, nu ţine seama de faptul că, în numeroase cazuri, durata proceselor şi, în consecinţă, data rămânerii definitive a hotărârilor nu depind numai de atitudinea persoanei care are astfel de cereri sau de situaţii de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanţe, care ţin de organizarea justiţiei şi de gradul de încărcare a rolurilor instanţelor judecătoreşti”.
Concluzionând, urmează a se constata că acţiunii de faţă, introdusă la data de 06.05.2010, îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii 221/2009 în vigoare la acea dată, hotărârea instanţei de fond urmând a fi analizată cu ocazia exercitării controlului jurisdicţional, în limitele cererii de recurs şi raportat la stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
În acest sens se constată că potrivit art.1 din Legea nr.221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
În speţa de faţă, reclamantul a fost condamnat pentru fapta prevăzută şi pedepsită de art. 209 din Codul penal din 1936, la o pedeapsă de un an si şase luni închisoare, fiind arestat la data de 17.06.1960, în baza mandatului de nr. 824/1960 emis de Tribunalul Militar Bucureşti, conform biletului de eliberare nr. 3820/1961 (fila 8 dosar fond).
Această condamnare se încadrează în dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 221/2009, fiind de drept o condamnare cu caracter politic, astfel încât, reclamantul este îndreptăţit să beneficieze de prevederile acestei legi speciale de reparaţie.
Cum prima instanţă, deşi a constatat caracterul politic al condamnării suferite de soţul reclamantei, a apreciat în mod nelegal că aceasta nu mai poate beneficia acordarea daunelor morale în condiţiile Legii 221/2009, deşi la data promovării acţiunii aceasta era pe deplin aplicabilă, Curtea de Apel, constatând incidenţa disp. art. 304 pct. 9 c.pr.civ., a admis recursul declarat în cauză şi pe cale de consecinţă, a modificat în tot sentinţa primei instanţe, în sensul obligării Statului Român la plata despăgubirilor cu caracter moral.
În ceea ce priveşte cuantumul acestor despăgubiri, instanţa, făcând aplicarea disp. art. 304 1 C.pr.civilă, care acordă posibilitatea instanţei de a examina cauza sub toate aspectele, în cadrul recursului declarat împotriva unei hotărâri care potrivit legii nu poate fi atacată cu apel, a apreciat că este admisibilă doar în parte cererea reclamantului câtă vreme suma de 1.600.000 lei solicitată nu se justifică.
În acest sens se constată că în literatura şi practica judiciară, s-a conchis ca dauna morală constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se refera la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.
Din această perspectivă, prin privarea de libertate pe o perioadă de 1 un şi şase luni închisoare, conform sentinţei nr. 824/1960 a Tribunalului Militar Bucureşti, reclamantului i s-a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, iar durerile psihice şi suferinţele fizice provocate de o atare măsură, pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.
Dar, chiar dacă, în raport cu natura acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune şi luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, ceea ce impune şi existenţa unei anumite eventualităţi de aproximare, pentru limitarea efectelor unei atari eventualităţi este, totuşi, necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt consecinţele negative suportate sub aspect fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării şi urmările produse, măsura în care au fost afectate familia şi situaţia profesională sau socială .
Pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii apare însă necesar ca cel ce pretinde daunele morale să producă un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituţie, i-au fost afectate prin arestarea ilegală şi pe cale de consecinţă să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.
Aceste dovezi au fost produse în speţă, prin înscrisurile depuse la dosar, în sensul că ulterior perioadei de încarcerare care prin ea însăşi înseamnă privaţiuni de natură fizică şi psihică, reclamantul a suferit şi consecinţe ulterioare constând în interdicţii pe plan social, dobândirea unor boli pe perioada detenţiei, cariera sa având de suferit, în condiţiile constatării existentei unei infracţiuni în cazierul judiciar.
Potrivit Legii nr.221/2009, la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate, instanţa trebuie să ia în considerare, fără a se limita la acestea, durata măsurii cu caracter politic, perioada de timp scursă de la aceasta şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr.118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.214/1999, privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice .
În acest sens, se constată că reclamantul a beneficiat deja de o indemnizaţie lunară de 753.533 lei vechi, precum şi de toate celelalte drepturi acordate de art. 3 alin. 2 şi art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, conform înscrisului aflat la fila 9 dosar fond.
Pe de altă parte, trebuie observat că despăgubirile morale au ca scop a da o satisfacţie sau o compensare victimei fără a urmări repunerea într-o situaţie anterioară şi fără a conduce la îmbogăţirea fără justă cauză a acesteia, astfel încât practica, atât a instanţelor naţionale, cât şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului este aceea de a acorda sume rezonabile cu caracter reparatoriu care să ofere o compensare şi satisfacţie morală victimei, fără a-i furniza acesteia venituri nejustificate.
În aceste condiţii, suma de 10 000 lei ce urmează a fi acordată ca despăgubiri reclamantului, reprezintă o justă compensare a suferinţei provocată acestuia prin aplicarea unei sancţiuni de maximă duritate, respectiv privarea de libertate, cu importante repercursiuni, atât asupra acestuia, cât şi a familiei sale, pe plan psihic şi material.
Acestea au fost stabilite fără a depăşi pragul de rezonabilitate impus de către jurisprudenţa naţională şi de către practica CEDO, conform cărora despăgubirile morale nu sunt de natură a duce reclamantul în situaţia unei persoane îmbogăţită fără justă cauză, ci au ca scop a da o satisfacţie sau o compensaţie acestuia, atât pentru prejudiciul produs de privaţiunile impuse de situaţia socială ulterioară încarcerării, cât şi pentru cel produs ulterior eliberării.
Faţă de considerentele sus-arătate, urmare a admiterii recursului declarat în cauză şi modificării în tot a sentinţei instanţei de fond, va fi admisă în parte acţiunea reclamantului, cu consecinţa obligării pârâtului de a plăti acestuia suma de 10.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
