Reclamanta fiind angajata unităţii pârâte, în calitate de funcţionar public, în cauza ce are ca obiect plata primelor de vacanţă sunt aplicabile prevederile Legii nr. 188/1999, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 251/2006.
Prevederile art. 91 indice 1 din Legea nr. 188/1999 introduse prin art. I pct. 88 din Legea nr. 251/2006 stabilesc în favoarea instanţelor de administrativ competenţa de soluţionare a cauzelor care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public.
Întrucât aceste prevederi au intrat în vigoare în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al Legii nr. 251/2006 iar acţiunea introductivă a fost formulată ulterior acestei date, competenţa de soluţionare revine instanţei de contencios administrativ.
Prin sentinţa civilă nr. 157/14 februarie 2007, Tribunalul Harghita a admis acţiunea reclamantei F. E. împotriva pârâtei Direcţia de Muncă, Solidaritate Socială şi Familiei Harghita şi, drept consecinţă, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 804 RON reprezentând prima de vacanţă aferentă anului 2006, sumă actualizată cu rata inflaţiei până în momentul plăţii.
În adoptarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut următoarele:
Conform art.33 alin.2 din Legea nr.188/1999, reclamanta are dreptul la o primă de vacanţă anuală, primă calculată în cuantum egal cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediul de odihnă.
Această prevedere legală a fost suspendată succesiv, până la data de 31 decembrie 2006, prin: art.3 alin.1 din O.U.G nr.33/2001; art.12 alin.4 din Legea nr. 743/2001; art.10 alin.3 din Legea nr. 631/2002; art.9 alin.7 din Legea nr. 507/2003; art. 8 alin.7 din Legea nr. 511/2004 şi art. 5 alin.5 din Legea nr. 379/2005.
Normele legale de suspendare mai sus menţionate, contravin prevederilor art. 41 şi art. 53 din Constituţie. Astfel, dreptul la prima de vacanţă constituie un drept de remunerare a muncii, care face parte din conţinutul complex al dreptului fundamental la muncă (în acest sens, I. Muraru ş.a – ” României – comentată şi adnotată, Ed. Monitorului Oficial, p.234). Ca atare, acest drept nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu şi contrar echităţii impuse de o societate democratică, potrivit art.53 din Constituţie.
De asemenea, normele legale de suspendare contravin şi art.16 alin.1 din Constituţie (reclamanta fiind discriminată faţă de celelalte categorii de persoane încadrate în muncă), precum şi art.15 alin.2 din Constituţie, deoarece aceste norme legale sunt retroactive, suspendând retroactiv un drept câştigat sub imperiul Legii nr.188/1999.
În consecinţă, tribunalul a apreciat ca lipsită de efecte suspendarea nelegală a acordării primei de vacanţă pentru anul 2006 reclamantei, şi a obligat pârâta, în baza art.155, art.156, art. 162-165 din Codul muncii, să plătească reclamantei drepturile băneşti cuvenite, cu aplicarea ratei inflaţiei potrivit art.161 alin.4 din Codul muncii.
Împotriva hotărârii anterior descrise a declarat recurs pârâta Direcţia de Muncă, Solidaritate Socială şi Familie Harghita, solicitând modificarea integrală a acesteia, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei ca nefondată.
În motivarea recursului s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, susţinându-se nelegalitatea hotărârii instanţei de fond pe considerentul nesocotirii de către aceasta a împrejurării că textele de lege invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată au suspendat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 188/1999, referitoare la acordarea primei de concediu.
De asemenea, pârâta a susţinut că nu se face vinovată pentru neacordarea acestor drepturi, întrucât a respectat legislaţia în vigoare. Mai mult, nici prin bugetele anuale nu au fost prevăzute şi repartizate sume în acest scop, iar Direcţia de Muncă, Solidaritate Socială şi Familie este numai ordonator terţiar de credite, astfel că a procedat corect neacordând prima de vacanţă.
Examinând recursul dedus judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 şi 306 alin.2 Cod procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:
Reclamanta este angajata unităţii pârâte, în calitate de funcţionar public, astfel că în cauză sunt aplicabile prevederile Legii nr. 188/1999, astfel cum aceasta a fost modificată şi completată prin Legea nr. 251/23 iunie 2006, publicată în Monitorul oficial nr. 574 din 4 iulie 2006
Prevederile art. 911, din Legea nr. 188/1999, introduse prin art. I pct. 88 din Legea nr. 251/2006, stabilesc în favoarea instanţelor de contencios administrativ competenţa de soluţionare a cauzelor care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.
Prin dispoziţiile art. XIII din Legea nr.251/2006 s-a prevăzut că aceasta din urmă „intră în vigoare la 15 zile de la data publicării în Monitorul oficial al României, partea I, cu excepţia prevederilor art. 29, 56, 57, 581 şi ale art. 601 alin. 1, lit. b) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, care intră în vigoare la 1 ianuarie 2007”.
Din interpretarea textului de lege menţionat, rezultă că la data de 1 ianuarie 2007 vor intra în vigoare doar excepţiile în mod expres enunţate, respectiv prevederile art. 29, 56, 57, 581 şi 601 alin. 1, lit. b) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin Legea nr. 251/2006, restul prevederilor modificatoare ale acesteia din urmă intrând în vigoare la 15 zile de la data publicării ei în Monitorul oficial.
Ar fi lipsit de sens a da o altă interpretare prevederilor art. XIII din Legea nr. 251/2006, deoarece aceasta modifică şi completează Legea nr. 188/1999 în ansamblul ei, iar în situaţia în care intenţia legiuitorului ar fi fost aceea ca întreaga Lege nr. 251/2006 să intre în vigoare la data de 1 ianuarie 2007, nu ar mai fi utilizat sintagma „prezenta lege (adică 251/2006) intră în vigoare la 15 zile de la data publicării în Monitorul oficial”.
Raportat la considerentele anterior relevate, Curtea a constatat că, la data la care prima instanţă a fost învestită cu soluţionarea cauzei – 11 decembrie 2006, erau în vigoare prevederile art. 911 din Legea nr. 188/1999, introduse prin Legea nr. 251/2006.
Prin urmare, competenţa de soluţionare a litigiului aparţinea instanţei de contencios administrativ, deoarece din conţinutul noţiunii de „raport de serviciu al funcţionarului public”, uzitată de textul de lege menţionat, nu pot fi excluse drepturile salariale ale acestuia, printre care şi prima de vacanţă solicitată în cauză.
Cum, însă, prima instanţă a soluţionat litigiul în complet specializat pentru soluţionarea conflictelor de muncă, se constată incidenţa prevederilor art. 304 pct. 1 şi 3 Cod procedură civilă, astfel că, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. 1, 3 şi 6 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul supus examinării, a casat hotărârea atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Harghita, ca instanţă de contencios administrativ.
