Potrivit prevederilor art. 91 indice 1 din Legea nr. 188/1999, introduse prin art. I pct. 88 din Legea nr. 251/2006 este stabilită în favoarea instanţelor de administrativ competenţa de soluţionare a cauzelor care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.
În condiţiile în care la data soluţionării cauzei de către instanţa de fond erau în vigoare legale sus menţionate , iar din conţinutul noţiunii de „raport de serviciu al funcţionarului public” nu pot fi excluse drepturile salariale ale acestuia, printre care şi prima de vacanţă, competenţa de soluţionare a cererii de acordarea primei de vacanţă formulată de reclamanţi , care au calitate de funcţionari publici revine instanţei de contencios şi nu instanţei specializate în soluţionarea conflictelor de muncă.
Prin sentinţa civilă nr.477/03.04.2007 pronunţată în dosarul nr.2998/102/2006 Tribunalul Mureş a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a respins excepţia prematurităţii acţiunii; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Ministerul Mediului şi Gospodării Apelor şi Agenţiei Naţionale pentru protecţia Mediului.
A admis acţiunea civilă, având ca obiect un conflict de drepturi formulată de reclamanţii, prin reprezentant legal Sindicatul Liber ASPM Tg.Mureş.
Au fost obligaţi pârâţii în solidar să plătească reclamanţilor primele de vacanţă pentru perioada 2001-2006, în cuantumul prevăzut îăn tabelul de calcul anexat la dosar, file care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
S-a mai dispus ca sumele calculate cuvenite reclamanţilor să fie actualizate în funcţie de rata inflaţiei , calculată de la data scadenţei fiecărei prime şi până la data executării efective a prezentei hotărâri.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâţii Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului şi Agenţia pentru Protecţia Mediului Mureş, care au solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate iar în urma rejudecării cauzei respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.
În motivele de recurs se invocă faptul că în perioada 2003 – 2005 reclamanţii nu au avut dreptul la indemnizaţia de concediu iar textele de lege invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată nu fac altceva decât suspendă aplicarea unor texte de lege.
Astfel, dispoziţiile Legii nr.188/1999 privind Statutul care au fost suspendate nu mai produc efecte şi sunt potrivit art.64 al.2 din Legea nr.24/2000 ieşite temporar din vigoare. Reclamanta a fost în eroare deoarece nu s-a suspendat dreptul la prima de concediu ci s-a suspendat aplicarea dispoziţiilor din actul normativ care reglementează acest drept, mai mult, nu putem vorbi de existenţa unui drept în lipsa legii.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarele:
Conform prevederilor art. 33 alin.2 din Legea 188/1999, reclamanta în calitate de funcţionar public, are dreptul la o primă de vacanţă anuală, primă calculată în cuantum egal cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediul de odihnă. Această prevedere legală a fost suspendată succesiv, până la data de 31.12.2005, prin: art. 3 alin.l din O.U.G. nr.33/2001; art.12 alin 4 din Legea nr. 743/2001; art. 10 alin.3 din Legea nr.631/2002; art.9 alin 7 din Legea nr.507/2003; art. 8 alin 7 din Legea nr. 511/2004.
Cenzurarea legalităţii acestor suspendări succesive, revine, potrivit art. 29 alin.l din Legea nr.47/1992, instanţei de fond, iar nu , deoarece normele legale de suspendare nu mai sunt in vigoare, fiind abrogate la data sesizării instanţei. Ca atare, sub sancţiunea denegării de dreptate, instanţa este chemată să analizeze legalitatea normelor de suspendare mai sus menţionate.
În acest sens, normele legale de suspendare menţionate anterior contravin prevederilor an. 41 şi art. 53 din Constituţie. Astfel, dreptul la prima de vacanţă constituie un drept de remunerare a muncii, care face parte din conţinutul complex al dreptului fundamental la muncă ( 1. Muraru s.a. – ” României – comentată si adnotată “- Ed. Monitorul Oficial, p.234). Ca atare. potrivit art. 53 din Constituţie, acest drept nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu şi contrar echităţii impuse de o societate democratică.
De asemenea, normele legale de suspendare contravin şi art. 16 alin. l din Constituţie ( membrii sindicatului reclamant fiind discriminaţi faţă de celelalte categorii de persoane încadrate în muncă), precum si art. 15 alin.2 din Constituţie, deoarece aceste norme legale sunt retroactive, suspendând retroactiv un drept câştigat sub imperiul Legii 188/1999.
Ţinând cont de cele prezentate, instanţa apreciază ca lipsită de efecte suspendarea nelegală a acordării primei de vacanţă pentru anul 2006, urmând a obliga pârâta, în calitate de angajator şi totodată ordonator secundar de credite, la plata acestor drepturi, aferente perioadei menţionate.
Având în vedere modul în care a fost formulată acţiunea, în contextul celor prezentate anterior, instanţa consideră că problema sumelor concrete pe care pârâta trebuie să le achite se va rezolva, pe baza normelor de procedură civilă, în cadrul executării prezentei hotărâri.
De asemenea, potrivit art. 1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit, ori în speţă este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constante în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanţei conform indicelui de inflaţie.
Examinând recursul dedus judecăţii , prin raportare la motivele invocate , precum şi din oficiu, în limitele prev.de art.3041 şi 306 alin.2 Cod pr.civilă, Curtea a reţinut următoarele:
Reclamanţii au calitatea de funcţionari publici, astfel că în cauză sunt aplicabile prev.Legii nr.188/1999, astfel cum aceasta a fost modificată şi completată de 251/23.06.2006, publicată în Monitorul Oficial nr.574/04.07.2006.
Prevederile art. 911, din Legea nr. 188/1999, introduse prin art. I pct. 88 din Legea nr. 251/2006, stabilesc în favoarea instanţelor de contencios administrativ competenţa de soluţionare a cauzelor care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.
Prin dispoziţiile art. XIII din Legea nr.251/2006 s-a prevăzut că aceasta din urmă „intră în vigoare la 15 zile de la data publicării în Monitorul oficial al României, partea I, cu excepţia prevederilor art. 29, 56, 57, 581 şi ale art. 601 alin. 1, lit. b) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, care intră în vigoare la 1 ianuarie 2007”.
Din interpretarea textului de lege menţionat, rezultă că la data de 1 ianuarie 2007 vor intra în vigoare doar excepţiile în mod expres enunţate, respectiv prevederile art. 29, 56, 57, 581 şi 601 alin. 1, lit. b) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin Legea nr. 251/2006, restul prevederilor modificatoare ale acesteia din urmă intrând în vigoare la 15 zile de la data publicării ei în Monitorul oficial.
Ar fi lipsit de sens a da o altă interpretare prevederilor art. XIII din Legea nr. 251/2006, deoarece aceasta modifică şi completează Legea nr. 188/1999 în ansamblul ei, iar în situaţia în care intenţia legiuitorului ar fi fost aceea ca întreaga Lege nr. 251/2006 să intre în vigoare la data de 1 ianuarie 2007, nu ar mai fi utilizat sintagma „prezenta lege (adică 251/2006) intră în vigoare la 15 zile de la data publicării în Monitorul oficial”.
Raportat la considerentele anterior relevate, Curtea a constatat că, la data la care prima instanţă a fost învestită cu soluţionarea cauzei – 20 decembrie 2006, erau în vigoare prevederile art. 911 din Legea nr. 188/1999, introduse prin Legea nr. 251/2006.
Prin urmare, competenţa de soluţionare a litigiului aparţinea instanţei de contencios administrativ, deoarece din conţinutul noţiunii de „raport de serviciu al funcţionarului public”, uzitată de textul de lege menţionat, nu pot fi excluse drepturile salariale ale acestuia, printre care şi prima de vacanţă solicitată în cauză.
Cum, însă, prima instanţă a soluţionat litigiul în complet specializat pentru soluţionarea conflictelor de muncă, se constată incidenţa prevederilor art. 304 pct. 1 şi 3 Cod procedură civilă, astfel că, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. 1, 3 şi 6 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursurile supuse examinării, a casat hotărârea atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Mureş, ca instanţă de contencios administrativ.
