Prin sentinţa civilă nr.361/28.02.2010 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 9014/110/2010 a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanţii A. E., B. N. şi alţii în contradictoriu cu pârâţii Poliţia Primăriei Municipiului Bacău, Consiliul Local al Municipiului Bacău şi Municipiul Bacău, acţiunea având ca obiect obligarea pârâţilor la plata către fiecare dintre reclamanţi a sumei de 5538 lei, reprezentând echivalentul a trei salarii medii pe economie, reactualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, cu titlu de plăţi compensatorii.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarele:
Reclamanţii au fost salariaţi în cadrul Poliţiei Primăriei Municipiului Bacău.
Prin deciziile nr. 530, 531, 532, 533, 534, 535, 536/27.09.2010, au încetat contractele individuale de muncă prin concediere colectivă în conform art. 65, art. 66 si art.68 din Legea nr.53/2003.
Conform art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996 „Contractele Colective de Muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor, clauzele putând fi stabilite, numai în limita condiţiilor prevăzute de lege”. Art.12 din acelaşi act normativ prevede: ,,contractele colective de se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare, însă prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin lege.
In speţă dispoziţiile art.8 din Contractul colectiv de muncă invocat de reclamant stabileşte doar vocaţia acestuia la plata plăţilor compensatorii, şi nu un drept, sindicatele şi ministerul nu au stabilit sursele din care se vor face aceste plăţi nefiind emise hotărâri de guvern întrucât aceste sume trebuiau acordate din Bugetul de Stat.
Potrivit dispoziţiilor art.9 alin.2 Contractul colectiv unic la nivel naţional „părţile contractante vor purta negocieri în vederea includerii drepturilor respective în actele normative care reglementează acordarea acestora cu încadrarea în prevederile bugetare aprobate sau cu identificarea altor resurse pentru acoperirea cheltuielilor suplimentare”.
Faţă de situaţia reţinută, instanţa având în vedere si dispoziţiile art.5 potrivit cărora „ Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea publică şi bunurile moravuri” a respins acţiunea ca nefondată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii, scutit de plata taxei judiciare de timbru conform dispoziţiilor art.15 lit.a din Legea nr.146/1997.
În motivarea recursului recurentei a fost criticată hotărârea primei instanţe pentru nelegalitate, susţinându-se că motivarea instanţei nu reflectă probele administrate în cauză, ci doar apărările formulate de pârâţi prin întâmpinare cu privire la interpretarea dispoziţiilor art.88 din Contractul colectiv de muncă care stabilesc doar vocaţia reclamanţilor, nu şi dreptul acestora la plata plăţilor compensatorii. Dispoziţiile menţionate reglementează plăţile compensatorii ca măsuri de protecţie socială prevăzute în favoarea salariaţilor, persoane ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor pe motive ce nu ţin de persoana angajaţilor. Având în vedere că încă de la momentul încheierii contractului colectiv de muncă cuantumul compensaţiei a fost negociat, pârâta Poliţia Locală a Municipiului Bacău avea obligaţia de a prinde în buget şi de a solicita alocarea de fonduri ordonatorilor principali de credite, iar împrejurarea că în bugetul local nu au fost prevăzute aceste sume echivalează cu invocarea de către pârâtă a propriei culpe.
Pentru susţinerea recursului a fost depusă copia deciziei nr.707/2010 pronunţată de curtea de Apel Bacău în dosarul nr.1795/110/2009 şi decizia nr.14/2008 pronunţată de Î.C.C.J. în soluţionarea recursului în interesul legii.
Intimata-pârâtă Poliţia Locală a Municipiului Bacău, legal citată, a formulat întâmpinare în cauză solicitând respingerea recursului ca nefondat, având în vedere că dispoziţiile art.88 din Contractul colectiv de muncă stabilesc doar o vocaţie a reclamanţilor de plata plăţilor compensatorii, şi nu un drept.
Examinând recursul promovat pentru motivele arătate, în condiţiile art.304, 3041 Cod procedură civilă instanţa îl apreciază ca fiind fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Reglementarea beneficiului compensaţiei în situaţia concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului prin dispoziţiile art.88 din Contractul colectiv de muncă la nivelul aparatului de specialitate al primarului şi al instituţiilor subordonate Consiliului Local al Municipiului Bacău impune prin sintagma „pot beneficia” doar vocaţia la compensaţiile prevăzute, vocaţie condiţionată de dispoziţiile legale şi ale contractului colectiv de muncă aplicabil.
Caracterizarea naturii beneficiului nu în drept, ci în vocaţie în favoarea salariatului este consecinţa reglementării cu caracter dispozitiv, iar nu imperativ, ce rezultă din modul de formulare, dar şi de interpretare literală impusă de terminologia folosită.
Pe de altă parte, reglementarea acestui beneficiu este condiţionată de respectarea dispoziţiilor legale aplicabile materiei, dar şi de conformitatea cu contractul colectiv de muncă aplicabil.
Din această perspectivă, instanţa constată că prin dispoziţiile art.12 din Legea nr.130/1996 republicată, în forma în vigoare la data concedierii recurenţilor-reclamanţi, a fost recunoscută posibilitatea încheierii contractelor colective de muncă şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare, stabilindu-se cu caracter imperativ că prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin lege. Cât priveşte Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010 înregistrat la M.M.S.S.F. sub nr.2895/2006 prin art.9 este stabilită modalitatea de acordare a drepturilor prevăzute în contract, în sensul obligaţiei existenţei de negocieri cu guvernul pentru stabilirea fondurilor aferente categoriei de personal vizate şi pentru constituirea surselor de finanţare.
În acelaşi scop părţile contractante vor purta negocieri în vederea includerii drepturilor respective în actele normative ce reglementează astfel de drepturi, cu încadrarea în prevederile bugetare aprobate, respectiv cu identificarea altor resurse pentru acoperirea cheltuielilor suplimentare.
Din această perspectivă instanţa constată că în cauză recurenţii-reclamanţi nu au dovedit existenţa unor asemenea negocieri cu guvernul, şi nici finalitatea acestora, în sensul modificării actelor normative incidente şi al identificării resurselor financiare necesare finanţării executării obligaţiilor corespunzătoare drepturilor recunoscute.
Drept urmare, în cauză nu se poate considera că dispoziţiile art.88 din Contractul colectiv de muncă la nivelul unităţii, invocate ca temei al acţiunii reclamanţilor, au fost respectate din punctul de vedere al condiţiilor impuse prin textul menţionat.
În consecinţă, împrejurarea neîndeplinirii condiţiilor enunţate atrage lipsirea de efectele juridice invocate de către reclamanţi prin acţiunea, dar şi recursul promovate.
De altfel, inexistenţa negocierilor finalizate în concretizarea resurselor necesare finanţării cheltuielilor suplimentare s-a materializat în imposibilitatea executării de către debitorul obligaţiei, fundamentată pe lipsa creditelor bugetare având această destinaţie.
Invocarea obligaţiei angajatorului în identificarea resurselor financiare, dar şi a culpei în ipoteza eşecului stabilirii acestora, este neîntemeiată în acest context, culpa revenind deopotrivă şi salariaţilor care nu au iniţiat negocieri finalizate în sensul urmărit şi prevăzut explicit de dispoziţiile art.9 din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional nr.2895/2006.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 118/2010, în vigoare la data încetării raporturilor juridice de muncă dintre părţi, începând cu data intrării în vigoare a acestei legi nu se mai acordă ajutoare sau, după caz, indemnizaţii la ieşirea la şi, în consecinţă acţiunea şi recursul se vădesc nefondate şi pentru acest motiv.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă a fost respins recursul ca nefondat.
