art.20 din Legea nr.329/2009, art.15 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art.1 paragraful 1 din Primul Protocol Aditional la CEDO
Legea nr.329/2009 a stabilit anumite limitari în ceea ce priveste dreptul pensionarilor militari de a cumula pensia cu salariul platit din surse bugetare, iar art.20 din aceasta lege a instituit o noua cauza legala de încetare de drept a contractului individual de munca, în situatia neexercitarii obligatiei privind exprimarea optiunii în termenul legal de 15 zile. Instituirea obligatiei de a opta între si salariu nu încalca dreptul la munca prevazut de art.15 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum nici art.1 paragraful 1 din Primul Protocol Aditional la CEDO.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI – SECTIA A VII-A CIVILA SI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCA SI ASIGURARI SOCIALE, DECIZIA CIVILA
NR.7179 din 09.11.2011)
Prin sentinta civila nr.8837/25.11.2010 pronuntata Tribunalul Bucuresti – Sectia a VIII-a Conflicte de Munca si Asigurari Sociale a respins cererea de chemare în judecata formulata de contestator Z.A.T. în contradictoriu cu intimata C.D., ca neîntemeiata.
În considerente a retinut ca reclamanta este beneficiara unei pensii militare de stat începând cu data de 01.05.1999 conform deciziei din 10.05.1999.
Potrivit art.26 alin.1 din Legea nr.164/2001 în conformitate cu care “persoanele care beneficiaza de militara de serviciu pot fi încadrate în munca, pe durata nedeterminata sau pe durata determinata, dupa caz, inclusiv în sectorul public, beneficiind de drepturile salariale corespunzatoare functiei în care sunt încadrate, inclusiv sporul de vechime corespunzator vechimii în munca, dobândite la data pensionarii.
Persoanele prevazute la alin.1 pot cumula pensia cu veniturile realizate, indiferent de nivelul veniturilor respective.
În considerarea acestor prevederi contestatoarea a fost încadrata începând cu data de 01.11.2008 în functia de referent în cadrul P.R. – C.D..
Ulterior a intrat în vigoare Legea nr.329/2009 privind reorganizarea unor autoritati si institutii publice, rationalizarea cheltuielilor publice, sustinerea mediului de afaceri si respectarea acordului-cadru cu Comisia Europeana si Fondul Monetar International, care a la art.17 si 18 care stabilesc regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, în sensul ca prevede ca beneficiarii dreptului la pensie apartinând atât sistemului public de pensii, cât si sistemelor neintegrate sistemului public care realizeaza venituri salariale din exercitarea unei activitati pe baza de contract individual de munca, raport de serviciu sau în baza actului de numire potrivit legii, în cadrul autoritatilor si institutiilor publice centrale si locale, indiferent de modul de finantare si subordonare, precum si în cadrul regiilor autonome, societatilor nationale, companiilor nationale si societatilor comerciale la care capitalul social este detinut integral sau majoritar de stat sau de o unitate administrativ-teritoriala pot cumula pensia neta cu veniturile astfel realizate daca nivelul pensiei nete aflate în plata sau care urmeaza a fi pusa în plata nu depaseste nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurarilor sociale de stat si aprobat prin legea bugetului asigurarilor sociale de stat, astfel încât, persoana cumularda are obligatia de a-si exprima în scris optiunea între suspendarea platii pensiei pe durata exercitarii activitatii, pe de o parte si încetarea raporturilor de munca, de serviciu sau a actului de numire în functie, pe de alta parte.
Cu alte cuvinte, persoana cumularda nu poate continua activitatea în acelasi loc de munca (dintre cele expres mentionate de lege) decât daca opteaza pentru suspendarea platii pensiei pe durata exercitarii activitatii.
Astfel, prin prevederile art.17-26 din Legea nr.329/2009, au fost stabilite o serie de masuri, derogatorii de la dreptul comun în materie, referitoare la interdictia cumulului pensiei cu veniturile salariale pentru pensionarii care realizeaza venituri salariale, sau, dupa caz, asimilate salariilor, potrivit legii, realizate din exercitarea unei activitati pe baza de contract individual de munca, raport de serviciu sau în baza actului de numire.
Prevederile art.18-19 din Legea nr.329/2009 obliga pe cei care intra sub incidenta interdictiei cumulului pensiei cu salariul (potrivit art.17) sa opteze, într-un termen clar definit – 15 zile – între suspendarea platii pensiei (evident pe durata exercitarii activitatii) si încetarea raporturilor de munca, de serviciu sau a actului de numire în functie, daca nivelul pensiei nete aflate în plata depaseste nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurarilor sociale de stat.
În conformitate cu dispozitiile art.20 din acelasi act normativ, neexercitarea obligatiei privind exprimarea optiunii în termenul sus mentionat, constituie cauza de încetare de drept a raporturilor de munca stabilite în baza contractului individual de munca sau a actului de numire în functie, precum si a raporturilor de serviciu.
Reglementarea cuprinsa în art.20 din Legea nr.329/2009 instituie o noua cauza legala de încetare de drept a contractului individual de munca/raportului de serviciu, distincta de cele prevazute în legislatia de drept comun în materie.
Fiind în prezenta unei cauze legale de încetare de drept a contractului individual de munca, prevederile art.20 din Legea nr.329/2009 instituie un caz distinct de încetare de drept cu un regim juridic diferit de cel al concedierii reglementate de Codul muncii, motiv pentru care nu pot fi aplicate prin analogie, unei astfel de încetari speciale, conditiile de fond si forma prevazute pentru procedura concedierii, respectiv ale art.65-76 ce vizeaza desfacerea contractului de munca ca urmare a desfiintarii locului de munca din Codul muncii, dispozitii la care reclamanta face trimitere în motivarea cererii sale de chemare în judecata.
În aplicarea prevederilor Legii nr.329/2009, prin adresa din 6999/27.11.2009 (semnata de primire în data de 2 decembrie 2009) s-a comunicat reclamantei ca în conformitate cu prevederile art.18 alin.1 din Legea nr.329/2009 are obligatia ca pâna la data de 09 decembrie 2009, inclusiv, sa îsi exprime în scris optiunea între suspendarea platii pensiei pe durata exercitarii activitatii si încetarea raporturilor de munca, de serviciu sau a actului de numire în functie, daca nivelul pensiei nete aflate în plata depaseste nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurarilor sociale de stat, respectiv 1.693 lei pentru anul 2009.
Totodata, prin adresa sus mentionata, doamna Z.A.T. a fost înstiintata ca, în situatia în care pâna la data de 09 decembrie 2009 inclusiv, nu va transmite în scris optiunea sa se va declansa procedura încetarii de drept a raportului sau de munca conform prevederilor Legii nr.329/2009.
Având în vedere ca pâna la data de 09 decembrie 2009 inclusiv, reclamanta nu a facut nicio optiune, constatându-se existenta cauzei prevazute la art. 20 din Legea nr. 329/2009, Secretarul General al C.D. a emis Ordinul nr.1213/11.12.2009 conform caruia raporturile juridice de munca stabilite prin contractul individual de munca înregistrat în data de 1.11.2008 înceteaza de drept.
Prin Ordinul Secretarului General al C.D. din 11.12.2009 2009 s-a dispus încetarea de drept a contractului individual de munca al reclamantei si nu concedierea, cum sustine reclamanta în cuprinsul contestatiei sale, încetare de drept având ca temei juridic art.55 lit.a) din Codul muncii si art.20 din Legea nr.329/2009.
Ordinul Secretarului General al C.D. din 11 decembrie 2009 s-a dispus încetarea de drept a contractului individual de munca al reclamantei, este temeinic si legal pentru urmatoarele argumente:
Potrivit art.20 din Legea nr.329/2009, neexercitarea obligatiei privind exprimarea optiunii în termenul sus mentionat, constituie cauza de încetare de drept a raporturilor de munca stabilite în baza contractului individual de munca sau a actului de numire în functie, precum si a raporturilor de serviciu.
Asadar, potrivit legii, în cazul unui salariat care se afla în ipoteza prevazuta de lege si nu-si exprima optiunea în termen contractul sau individual de munca înceteaza de drept, fara nici o alta formalitate, la data expirarii termenului acordat de legiuitor.
Fiind vorba de o încetare în virtutea legii – ope legis – contractul este reziliat în chiar momentul aparitiei cauzei de încetare, fara sa mai fie nevoie de vreo formalitate ori sa intervina un act al angajatorului.
În aceste conditii emiterea de catre angajator a unui act de constatare (în speta data Ordinul Secretarului General al C.D. din 1 decembrie 2009 contestat) are menirea sa constate ca s-a produs una din cauzele care atrag încetarea de drept a contractului individual de munca al salariatului, acesta încetând, asa cum instanta a subliniat, de drept, prin efectul legii.
Apararea contestatoarei pleaca de la o premisa gresita si anume aceea ca angajatorul poate decide daca dispune încetarea de drept a contractului de munca al unui salariat la expirarea termenului de exprimare a optiunii acordata de lege.
În acest context, sustinerea reclamantei în sensul ca potrivit acestui text, respectiv art.20 din Legea nr.329/2009, desfacerea contractului de munca ar fi trebuit sa urmeze procedura impusa de legea speciala, respectiv de codul muncii, nu poate fi retinuta de instanta, întrucât asa cum s-a subliniat încetarea intervine în acest caz de drept, ope legis iar angajatorul nu are nici o libertate de apreciere asupra aplicarii legii în sensul constatarii încetarii de drept a contractului, întrucât încetarea nu intervine prin vointa sa nefiind o concediere din initiativa angajatorului, astfel încât, în cazul încetarii de drept partile nu beneficiaza de o asemenea libertate de apreciere ( daca un contract de munca încetat prin efectul legii poate fi mentinut prin vointa angajatorului sau a partilor).
O astfel de interpretare nu poate fi retinuta de instanta câta vreme încetarea de drept a contractului individual de munca nu este lasata de legiuitor la vointa partilor, ci este reglementata tocmai în vederea ocrotirii unor interese generale, ale societatii sau ale anumitor categorii de persoane, iar angajatorul, prin emiterea deciziei într-un asemenea caz nu înceteaza din initiativa sa contractul individual de munca al salariatului ci doar constata intervenit unul dintre cazurile de încetare de drept a contractului de munca al salariatului.
De altfel, o interpretare în sensul ca angajatorul poate ignora intervenirea cauzei ce duce la încetarea de drept a contractului individual de munca si poate decide mentinerea acestui contract poate reprezenta o încalcare de catre angajator a legii, întrucât nu se poate sustine ca desi legea prevede încetarea de drept a contractului individual de munca în situatia în care de exemplu, salariatului i se retrag de catre autoritatile sau organismele competente avizele, autorizatiile ori atestarile necesare pentru exercitarea profesiei (art. 56 litera h) sau încetarea intervine ca urmare a interzicerii exercitarii unei profesii sau a unei functii, ca masura de siguranta ori pedeapsa complementara, de la data ramânerii definitive a hotarârii judecatoresti prin care s-a dispus interdictia (art. 56 litera i) ori a intervenit retragerea acordului parintilor sau al reprezentantilor legali, în cazul salariatilor cu vârsta cuprinsa între 15 si 16 ani ( art. 56 litera K), angajatorul poate decide continuarea contractului de munca în lipsa autorizarii sau a cordului parintilor minorului ori cu ignorarea instituirii interdictiei judecatoresti.
Or, cazurile de încetare de drept, sunt obligatorii si sunt reglementate unitar (în acelasi capitol, în aceeasi sectiune si chiar în acelasi articol, astfel încât sunt supuse aceluiasi regim juridic si produc aceleasi efecte indiferent de cauza de încetare.
Asa cum am mai subliniat angajatorul nu are libertatea de a aprecia asupra necesitatii si oportunitatii mentinerii raporturilor de munca cu persoana pensionata care se gaseste în ipoteza de a cumula pensia peste un anumit cuantum cu salariul iar în lipsa optiunii salariatului pentru suspendarea platii pensiei si continuarea activitatii salarizate nu poate adopta o alta conduita decât cea prevazuta de lege, încetarea de drept a contractului individual de munca nefiind o optiune a angajatorului ci, în contextual legislative analizat, o obligatie legala.
Prin urmare, în conditiile în care încetarea de drept a raporturilor de munca ale reclamantei cu pârâta a operat prin efectul legii-ope legis, urmare neîndeplinirii de catre reclamanta, în termenul prevazut de legiuitor, a obligatiei legale prevazuta de art.18 din Legea nr.329/2009 de a opta pentru continuarea activitatii si suspendarea platii pensiei sau pentru încetarea activitatii si mentinerea în plata a pensiei, sustinerile acesteia privind pretinse încalcari ale Codului muncii cu referire la o desfacere a contractului de munca fara sa-i fi fost respectat dreptul la preaviz, necomunicarea listei locurilor de munca disponibile sau alte asemenea masuri ce tin strict de institutia concedierii, sunt lipsite de temei legal.
În acest context, câta vreme contestatoarea nu invoca vreun motiv de netemeinicie al ordinului contestat, referitor de exemplu la emiterea acestuia în conditiile în care nu erau îndeplinite conditiile pentru încetarea de drept a contractului de munca (nu este comunicata decizia de pensionare, aceasta a fost desfiintata prin vreuna din modalitatile prevazute de lege, cuantumul pensiei aflata în plata depaseste plafonul prevazut de lege, etc.), Tribunalul a constatat ca ordinul contestat este emis de angajator in mod legal si temeinic, cu consecinta mentinerii acestuia.
Prin urmare, în conditiile în care încetarea de drept a raporturilor de munca ale reclamantei cu institutia a operat prin efectul legii-ope legis, urmare neîndeplinirii de catre reclamanta, în termenul prevazut de legiuitor, a obligatiei legale prevazuta de art.18 din Legea nr.329/2009 de a opta pentru continuarea activitatii si suspendarea platii pensiei sau pentru încetarea activitatii si mentinerea în plata a pensiei, iar nu în cazul unei concedieri a salariatei dispuse la initiativa angajatorului nu se pune problema unor încalcari a procedurii prevazute de lege la concediere.
Reclamanta a invocat existenta unui conflict între prevederea din dreptul intern care i-a impus exprimarea unei optiuni între plata pensiei si pastrarea locului de munca, pe de o parte, si dreptul comunitar, pe de alta parte, solicitând judecatorului national sa constate preeminenta dreptului comunitar asupra celui intern.
S-a invocat, în esenta, faptul ca dreptul la a cumula pensia cu salariul constituie un drept dobândit în temeiul Legii nr.164/2001 privind pensiile militare de stat si ca dispozitiile art.18 si 20 din Legea nr.329/2009 sunt în contradictie cu legislatia comunitara privind protectia drepturilor câstigate.
Reclamanta a mai sustinut si faptul ca dreptul la pensie reprezinta un “bun” protejat de art.1 paragraful 1 din Primul Protocol aditional la Conventia pentru apararea drepturilor si libertatilor fundamentale si ca suspendarea platii pensiei afecteaza însasi substanta dreptului.
În ce priveste sustinerea reclamantei, în sensul ca dreptul de a cumula pensia cu salariul reprezinta un drept dobândit, deja câstigat, recunoscut de norma de drept intern si protejat de legislatia comunitara care l-a proclamat la nivel de principiu, tribunalul a retinut ca, într-adevar, la nivel comunitar pe cale jurisprudentiala s-a retinut ca drepturile fundamentale fac parte integranta din principiile generale de drept a caror respectare este asigurata de Curte.
Cu toate acestea tribunalul a constatat ca dreptul de a cumula pensia cu salariul, desi este un drept recunoscut la un moment dat de legea interna categoriei din care face parte reclamanta si în particular chiar acesteia sub forma invocata de reclamanta, respectiv prin prevederile art.26 alin.1 din Legea nr.164/2001 (în conformitate cu care “persoanele care beneficiaza de pensie militara de serviciu pot fi încadrate în munca, pe durata nedeterminata sau pe durata determinata, dupa caz, inclusiv în sectorul public, beneficiind de drepturile salariale corespunzatoare functiei în care sunt încadrate, inclusiv sporul de vechime corespunzator vechimii în munca, dobândite la data pensionarii. Persoanele prevazute la alin. 1 pot cumula pensia cu veniturile realizate, indiferent de nivelul veniturilor respective) si recunoscut si în prezent cu limitarile mentionate instituite prin art.17-18 din Legea nr.329/2009 nu poate reprezenta un drept fundamental al ordinii juridice interne, prin însasi natura si importanta acestui drept raportat la alte drepturi si libertati, recunoscute in genere prin norme constitutionale ca fiind fundamentale.
Chiar daca s-ar aprecia ca acest drept are caracter fundamental, tribunalul constata ca, prin hotarârea pronuntata de Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene în cauza Hauer (13 decembrie 1979), s-a retinut ca drepturile fundamentale nu sunt absolute, ci trebuie luate în considerare în raport cu rolul pe care îl joaca în societate.
În consecinta se pot aduce limitari exercitiului acestor drepturi, mai ales în cadrul unei organizari comune a pietei, cu conditia ca aceste limitari sa corespunda efectiv obiectivelor de interes general urmarite de Comunitate si sa nu reprezinte, în raport de scopul urmarit, o ingerinta disproportionata si intolerabila care ar aduce atingere însasi substantei drepturilor.
Prin urmare sunt permise limitari ale exercitiului unui drept daca sunt justificate, proportionale cu scopul urmarit si daca nu afecteaza însasi substanta dreptului.
În speta dispozitiile art.18 din Legea 329/2009 limiteaza exercitiul dreptului de a cumula pensia cu salariul pentru perioada determinata de timp în care sunt îndeplinite cumulativ doua conditii:
– cuantumul pensiei sa fie mai mare decât venitul mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurarilor sociale de stat si
– pensionarul sa desfasoare activitati profesionale pe baza de contract; individual de munca, raport de serviciu sau în baza actului de numire în functie în cadrul autoritatilor si institutiilor publice centrale si locale, indiferent de modul de finantare si subordonare, precum si în cadrul regiilor autonome, societatilor nationale, companiilor nationale si societatilor comerciale la care capitalul social este detinut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ-teritoriala.
Cu alte cuvinte interdictia vizeaza dreptul de a cumula pensia (indiferent daca aceasta este platita de la bugetul asigurarilor sociale sau de la bugetul de stat) cu salariul platit de la bugetul de stat.
Astfel dupa cum a retinut Curtea Constitutionala în decizia nr.1414/4 noiembrie 2009, “Justificarea unei astfel de limitari rezida în degrevarea bugetului de stat, respectiv a celui al asigurarilor sociale de stat, într-o masura care nu afecteaza veniturile persoanei sub pragul salariului mediu brut pe economie. Prin urmare, masura adoptata este proportionala cu situatia care a determinat-o, fiind rezultatul unui echilibru între scopul declarat al legii si mijloacele folosite în realizarea lui, si este aplicata în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei.”
Cu alte cuvinte Tribunalul a apreciat pe de o parte ca dreptul la cumul invocat de reclamanta nu este un drept fundamental dintre cele protejate de ordinea juridica comunitara iar în plus, chiar daca acesta ar putea fi apreciat ca fiind un drept fundamental, normele juridice interne ce prevad limitarea temporara si conditionata a acestuia nu vin în conflict, astfel cum s-a aratat mai sus, cu principiul ocrotirii drepturilor câstigate.
Contestatoarea mai arata ca prin normele ce prevad obligatia de a opta între pensie si salariu a fost încalcata libertatea de alegere a ocupatiei si dreptul la munca, prevazuta în art. 15 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, recunoscuta oficial ca facând parte din normele dreptului comunitar.
Referitor la încalcarea dreptului la munca prin obligatia de a opta între pensie si salariu, drept prevazut de art.15 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, integrata în dreptul comunitar prin Tratatul de la Lisabona, se retine ca actul normativ prevede exercitarea unui drept de optiune si nu o suprimare a dreptului la munca sau la pensie, iar dreptul la pensie nu este desfiintat, suspendarea intervenind doar ca urmare a optiunii exprimate a persoanei pensionate de a se reîncadra în corpul activ al societatii, prin angajarea în cadrul sistemului public. Aceasta suspendare nu opereaza si în situatia reîncadrarii în sistemul privat.
Asa cum prin lege se impun conditii specifice referitoare la studii, vechime etc., în acelasi mod, printr-un act normativ cu forta juridica de lege, poate fi stabilita conditia de a nu beneficia de pensie la momentul încadrarii într-o functie din sistemul public. Posibilitatea de a cumula dreptul pensiei cu salariul, desi recunoscut titularului dreptului la actiune printr-un act normativ, nu reprezinta un drept în sine, cu atât mai putin un drept fundamental, ci o optiune a legiuitorului în functie de realitatile sociale si economice de la un moment dat. Nu se poate pune problema unei limitari a exercitiului unor drepturi, care, fiecare în sine si separat, se pot exercita în conditii nemodificate de actul normativ contestat, iar dreptul la munca nu presupune obligatia corelativa a statului de a asigura tuturor angajarea în sistemul public.
Guvernul nu poate fi împiedicat sa promoveze, cu respectarea dispozitiilor constitutionale a principiilor neretroactivitatii legii, nediscriminarii si egalitatii în drepturi si a celorlalte norme si principii prevazute de Constitutie, masurile necesare cu privire la cazurile si conditiile în care pensia poate fi cumulata cu veniturile realizate din munca.
Articolul 52 din Carta prevede posibilitatea restrângerii exercitiului drepturilor si libertatilor recunoscute prin carta, care trebuie sa fie prevazuta de lege si sa respecte substanta acestor drepturi si libertati.
Textul mentioneaza ca prin respectarea principiului proportionalitatii, pot fi impuse restrângeri în cazul în care acestea sunt necesare si daca raspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesitatii protejarii drepturilor si libertatilor celorlalti.
Argumentele mentionate anterior conduc la concluzia ca nu se poate retine încalcarea art. 15 privitoare la dreptul la munca din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
În ce priveste incidenta în cauza a art.1 din Protocolul 1 Aditional la Conventie Tribunalul retine ca atât salariul, ca si contraprestatie a muncii depuse cat si pensia reprezinta conform practicii constante a Curtii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) un “bun” în sensul art.1 din Protocolul 1 Aditional astfel ca toate principiile aplicabile în general în cauzele interesând art. 1 din Protocolul 1 sunt în egala masura relevante când vine vorba despre drepturile de pensie.
Reclamanta pretinde ca dispozitiile art.18 si 20 din Legea nr.2009 care îi impun sa opteze între pensie si salariu, sub sanctiunea de a îsi vedea încetat de drept, la expirarea termenului de optiune, contractul individual de munca constituie o ingerinta în dreptul sau de proprietate, incompatibila cu art. 1 din Protocolul 1 aditional.
Textul invocat de reclamant prevede ca “orice persoana fizica sau juridica are dreptul de a se bucura liber de bunurile sale. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauza de utilitate publica, în conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc, în orice caz, atingere dreptului Statului de a adopta reglementarile necesare în ce priveste exercitiul dreptului de proprietate în concordanta cu interesul general sau pentru a asigura plata taxelor sau a altor contributii sau penalitati.”
Dupa cum Curtea a statuat în repetate rânduri acest text cuprinde trei reguli distincte. Prima, exprimata în prima fraza a primului paragraf este de natura generala, exprimând principiul conform caruia orice persoana are dreptul de a se bucura liber de proprietatile sale.
Cea de-a doua regula, cuprinsa în a doua fraza a primului paragraf, acopera privarea de proprietate, ce poate avea loc numai în anumite conditii.
Cea de-a treia, cuprinsa în al doilea paragraf, recunoaste Statelor Contractante dreptul de a controla exercitiul dreptului de proprietate în acord cu interesul general.
Aceste trei reguli nu sunt “distincte” in sensul de a nu fi interconectate astfel ca a doua si a treia regula, ce privesc forme particulare ale interferentei in dreptul de proprietate trebuie sa fie privite in lumina principiului general instituit de prima regula. (The former king of Greece vs. Greece, Application no. 25701/94).
Asadar prima si cea mai importanta cerinta a art. 1 din Protocolul 1 Aditional este ca orice ingerinta în dreptul de proprietate sa fie prevazuta de lege: a doua fraza a primului paragraf autorizeaza lipsirea de proprietate numai în conditiile prevazute de lege. De altfel, regula legalitatii, unul dintre principiile fundamentale într-o societate democratica, este inerenta în toate articolele Conventiei.
În cauza s-a retinut catre instanta ca nu avea de-a face cu o privare de proprietate.
Astfel, pe lânga atingerile dreptului de proprietate ce pot fi calificate ca fiind privari de proprietate exista ingerinta în situatia în care exista o masura a statului care afecteaza esenta dreptului de proprietate fara ca persoana afectata sa îsi piarda fondul dreptului sau.
Aceasta este si situatia în speta întrucât dreptul reclamantei la pensie a ramas în vigoare si dupa aparitia Legii nr.329/2009, ceea ce se suspenda fiind numai exercitiul acestuia, respectiv încasarea pensiei, astfel încât, suspendarea platii pensiei din perspectiva regulii generale privind dreptul la respectarea bunurilor, desi reprezinta o ingerinta în exercitiul dreptului nu constituie o privare de proprietate.
De altfel, reclamantei nu i-a fost suspendat dreptul al pensie, aceasta fiind beneficiara acestui drept si în continuare dupa data încetarii de drept a contractului sau individual de munca.
Asa cum însa am subliniat îngradirea în anumite conditii si limite a dreptului la cumulul pensiei cu salariu constituie o ingerinta în exercitiul dreptului de proprietate al reclamantei astfel încât, sub acest aspect, instanta a apreciat ca aceasta ingerinta trebuie analizata pe tarâmul art.1 din Protocolul 1 Aditional.
Este de asemenea indiscutabil faptul ca aceasta ingerinta este prevazuta de lege, respectiv Legea nr.329/2009.
Asa fiind tribunalul a analizat daca masura dispusa corespunde unui scop legitim, “în interes public” în sensul celei de-a doua reguli dezvoltate de art.1 din Protocolul 1 Aditional.
În speta tribunalul a retinut ca masurile edictate de art.17-21 din Legea 329/2009 au fost justificate de legislativ de degrevarea bugetului asigurarilor sociale, respectiv a bugetului de stat de anumite cheltuieli, pe fondul unei crize economice generalizate ai profunde ai pentru a se crea premizele unei relansari economice reale.
În aceasta analiza Tribunalul a constatat ca nu este rolul sau de a verifica în ce masura existau solutii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmarit ci numai daca solutia aleasa protejând interesul general a asigurat un just echilibru între acesta din urma si protectia drepturilor fundamentale ale persoanelor.
Asa fiind, analizând în lumina practicii constante a CEDO ingerinta în dreptul de proprietate al reclamantei, tribunalul apreciaza ca aceasta este justificata de un scop legitim si corespunde unui interes public.
Urmeaza asadar a fi analizat daca masura dispusa este de natura a pastra un just echilibru între necesitatea protejarii interesului general si protectia drepturilor fundamentale ale persoanelor. Consideratii cu privire la analiza de proportionalitate.
În particular, instanta a cercetat daca a existat un raport rezonabil de proportionalitate între masurile luate si scopul urmarit.
În cauza instanta a retinut ca dreptul reclamantei de a cumula pensia cu salariu a fost limitat numai pentru perioada cat cuantumul acestei pensii este mai mare decât salariul mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurarilor sociale de stat si reclamantul este angajat al unei institutii publice de natura celor prevazute la art.17 din Legea nr.329/2009.
Orice ingerinta în exercitarea unui drept sau a unei libertati recunoscute de Conventie trebuie sa urmareasca un scop legitim. Principiul “justului echilibru”, inerent însusi art.1 din Protocolul nr.1, presupune existenta unui interes general al comunitatii. Datorita unei cunoasteri directe a societatii lor si a nevoilor acesteia, autoritatile nationale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecatorul international pentru a determina ceea ce este de “utilitate publica”. În mecanismul de protectie instituit de Conventie, acestora le revine, asadar, obligatia de a se pronunta primele asupra existentei unei probleme de interes general ce justifica masuri aplicabile în domeniul exercitarii dreptului de proprietate, inclusiv masuri ce presupun privari si restituiri de bunuri. Prin urmare, ele se bucura aici de o anumita marja de apreciere, ca în alte domenii asupra carora se extind garantiile Conventiei (Hotarârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu si altii împotriva României – Cererile nr. 30.767/05 si 33.800/06).
În plus, notiunea “utilitate publica” este ampla prin natura sa. În mod special, decizia de a adopta legi referitoare la privarea de proprietate presupune, de obicei, analiza unor chestiuni politice, economice si sociale. Considerând ca este normal ca legislatorul sa dispuna de o larga marja în politica sa economica si sociala, Curtea a declarat ca respecta modul în care acesta concepe imperativele “utilitatii publice”, cu exceptia cazului în care judecata sa se dovedeste a fi vadit lipsita de temei rezonabil.
Atingerea adusa respectarii bunurilor trebuie sa pastreze un just echilibru între cerintele interesului general al comunitatii si imperativele apararii drepturilor fundamentale ale individului. În mod special, trebuie sa existe un raport rezonabil de proportionalitate între mijloacele utilizate si scopul urmarit prin orice masura aplicata de stat, inclusiv masurile care priveaza o persoana de proprietatea sa. În fiecare cauza ce presupune pretinsa încalcare a acestei prevederi, trebuie verificat daca, din cauza actiunii sau inactiunii statului, persoana în cauza a fost nevoita sa suporte o sarcina disproportionata si excesiva.
În speta tribunalul a retinut ca masurile edictate de art.17-21 din Legea nr.329/2009 au avut ca scop, asa cum deja s-a mai aratat mai sus, degrevarea bugetului asigurarilor sociale, respectiv a bugetului de stat de anumite cheltuieli, pe fondul unei crize economice generalizate si profunde si pentru a se crea premizele unei relansari economice reale.
Asa fiind, analizând în lumina practicii constante a CEDO ingerinta în dreptul la cumul al reclamantei, tribunalul apreciaza ca aceasta este justificata de un scop legitim si corespunde unui interes public.
Rezulta asadar ca masura este, pe de o parte, una temporara (de îndata ce macar una din cele doua conditii nu va mai fi îndeplinita, cumulul pensiei cu salariu va putea opera) iar pe de alta parte ca dreptul reclamantei nu a fost atins în substanta sa, reclamanta putând opta pentru realizarea unui cumul a pensiei cu salariul din mediul privat indiferent de cuantumul acestora, exercitarea acestui drept fiind limitat în mod justificat si proportional cu scopul urmarit.
S-a retinut si ca obligatia de a opta este prevazuta numai pentru situatia în care cuantumul pensiei este mai mare decât venitul mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurarilor sociale de stat, astfel ca persoanele vizate nu sunt nevoite sa suporte o sarcina disproportionata si excesiva, având posibilitatea de a-si pastra drepturile banesti ce asigura un trai decent raportat la standardele economiei nationale.
Referitor la obiectiunea legata de ignorarea principiului neretroactivitatii.
Nu poate fi retinuta nici încalcarea principiului neretroactivitatii legii, întrucât prin Legea nr.329/2009 se dispune pentru viitor, aceasta necontinând dispozitii care sa implice restituiri de sume câstigate anterior intrarii în vigoare, obligatia de optiune incumbând destinatarilor actului normativ dupa expirarea unui termen de 15 zile de la intrarea în vigoare.
Pe de alta parte, Legea nr.329/2009 nu abroga dispozitia referitoare la dreptul de cumul al pensiei cu salariul, exercitiul dreptului fiind limitat pentru o perioada de timp, justificat de conditiile economice.
Referitor la existenta unei discriminari în raport de prevederile art.14 si Protocolul 12 art.1 si (2) al Conventiei Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la ne, “deoarece nu se poate dispune ca o persoana care a contribuit mai mult la fondul de pensii, prezumându-se cel putin ca a muncit mai mult decât alta, sa fie privata, pentru acest motiv, de plata pensiei, chiar pentru o perioada determinata de timp”, Tribunalul a reamintit ca ceea ce legiuitorul a limitat este dreptul de cumul al pensiei cu salariul iar nu dreptul la pensie, de altfel reclamanta prin încetarea de drept a contractului individual de munca beneficiaza de plata pensiei de serviciu.
Daca însa critica vizeaza existenta unei discriminari între persoane aflate în aceeasi situatie respectiv de pensionari cumularzi ai pensiei cu salariul din sectorul bugetar dar care nu au obligatia exprimarii optiunii întrucât nivelul pensiei nete aflate în plata nu depaseste nivelul salariu mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurarilor sociale de stat, aprobat prin legea bugetului asigurarilor sociale de stat, Tribunalul a reamintit ca daca legea interna creeaza un tratament diferentiat între persoane aflate în aceeasi situatie sau în situatii comparabile, nefiind în discutie aplicarea discriminatorie a legii ci chiar caracterul discriminatoriu al normei legale, în masura în care o asemenea chestiune încalca sau este de natura a înfrânge ordinea constitutionala, persoanele vizate au posibilitatea sa solicite sesizarea Curtii Constitutionale în vederea verificarii existentei unei practici discriminatorii, la momentul legiferarii unor conditii diferite pentru persoane aflate în aceeasi situatie cu singura deosebire a nivelului pensiei aflata în plata la un anumit moment dat fara a exista alte ratiuni evidente care sa justifice diferenta de tratament instituita, solicitare pe care însa reclamantii nu au facut-o în cauza.
Dreptul la munca în conditii egale si nediscriminatorii poate fi solicitat a fi respectat în prezent fara a se învedera o ipoteza în care legea interna creeaza un tratament diferentiat în conexiune cu un drept fundamental ce face obiectul de reglementare al CEDO, daca reclamantul identifica un tratament diferentiat sub aspectul aratat, însa este de competenta Curtii Constitutionale în cadrul Controlului constitutionalitatii prevazut de art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale sa se pronunte cu privire la existenta unor situatii discriminatorii instituite prin lege, ceea ce reclamantii nu au solicitat, în cauza nefiind în discutie aplicarea discriminatorie a unor prevederi legale ci caracterul discriminatoriu al acestora, astfel încât, Tribunalul a apreciat ca nu are competenta sa examineze problema decurgând din existenta unor norme legale de reglementare a cumulului pensiei cu salariul sub aspectul cuantumului pensiei aflate în plata care împiedica exercitarea cumulului sub forma obtinerii unor venituri salariale prin angajare în sectorul de stat, fiind o chestiune de legiferare pe care doar interventia legiuitorului o poate reglementa.
Nu în ultimul rând Tribunalul a constatat ca pretinsa discriminare invocata de reclamanta nu poate fi retinuta din perspectiva motivelor de discriminare sustinute de reclamanta, întrucât comportamentul discriminatoriu identificat de reclamanta vizeaza o categorie distincta de persoane, deoarece nu este în discutie la momentul luarii masurii în ceea ce o priveste pe reclamanta o pensie stabilita în sistem contributiv pentru ca Tribunalul sa poata aprecia în ce masura acesteia i s-a creat o situatie mai defavorabila în raport de o persoana care “a contribuit mai putin” pensia reclamantei fiind o pensie de serviciu, speciala, astfel încât aspectele ce vizeaza respectarea principului contributivitatii nu pot fi analizate.
În consecinta, fata de dispozitiile legale incidente cauzei, Ordinul Secretarului General al C.D. din 2009 este temeinic si legal, emis în respectarea dispozitiilor speciale derogatorii prevazute de Legea nr.329/2009, fapt pentru care a fost respinsa contestatia formulata ca neîntemeiata.
Împotriva acestei sentinte a declarat recurs motivat în termen legal recurenta Z.A.T..
În sustinerea recursului a aratat ca Legea nr.329/2009, chiar daca a fost declarata constitutionala, nu este si conforma cu dreptul comunitar, astfel cum gresit a retinut instanta de fond.
Instanta a omis, de asemenea, sa ia în considerare si faptul ca beneficiaza de prevederile art.24 din OUG nr.7/1998 “privind unele masuri de protectie sociala a personalului militar si civil care se vor aplica în perioada restructurarii marilor unitati, unitatilor si formatiunilor din compunerea M.Ap.N.” (modificata de Legea nr.37/07.03.2001) potrivit cu care personalul militar si civil, pensionat în conditiile prezentei ordonante, poate cumula pensia cu salariul obtinut, în cazul în care îsi continua activitatea ca angajat, sau cu veniturile suplimentare realizate din activitati cu scop lucrativ.
Acest text de lege, în vigoare, a fost emis de catre Statul Roman în perioada de aderare a României la NATO si a constituit garantia pe care statul i-a acordat-o, recurentei si altor militari ce a fost disponibilizati din acest motiv. O garantie pe care Legea nr.329/2009 nu o mai respecta, aplicarea ei fiind neconforma, în privinta acestei categorii de persoane, cu tratatele la care România este parte si pe care este obligata sa le respecte, în lumina prevederilor art.20 din Constitutia României.
De asemenea, Curtea de Justitie a Comunitatii Europene a decis ca instantele nationale, sesizate cu un potential conflict între norme din dreptul intern si norma din dreptul comunitar au obligatia de a înlatura de la aplicare normele din dreptul intern si de a da prioritate celor comunitare, atunci când încalcarea vizeaza drepturi ale omului.
Recurenta a reamintit faptul ca dreptul la pensia de serviciu face parte din Pilonul I – Comunitatea Economica Europeana. Dar, desi instanta de fond a admis faptul ca atât salariul, ca si contraprestatie a muncii depuse, cât si pensia, reprezinta, conform practicii constante a Curtii Europene a Drepturilor Omului, un bun în sensul art.1 din Protocolul 1 Aditional, astfel ca toate principiile aplicabile în general în cauzele art.1 din Protocolul 1 sunt în egala masura relevante când vine vorba despre dreptul la pensie, a concluzionat, în mod gresit, ca în speta nu ar fi vorba de nici o încalcare a acestor principii si ca masura – aplicata fara nici un fel de discernamânt si cu încalcarea legilor ocupationale emise de acelasi Stat Roman – ar fi justificata.
Nu in ultimul rând, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronuntat asupra obligatiei statului de a avea o legislatie predictibila care sa nu încalce principiul legalitatii, astfel încât cetateanul sa beneficieze de existenta unor norme de drept suficient de accesibile, precise si previzibile în aplicarea lor (în acest sens, si solutiile CEDO pronuntate în cauzele ex -regele Greciei si altii vs. Grecia – 1994, Beyeler vs. Italia – 1996, Fener Rum Patrikli vs. Turcia – 2008).
În opinia recurentei, chiar daca au fost declarate, generic vorbind, constitutionale, prevederile Legii nr.329/2009 care interzic cumulul pensiei cu salariul si care obliga angajatorul sa dispuna încetarea raportului de serviciu pentru ca recurenta nu si-a exprimat dreptul de optiune în termen de 15 zile între continuarea activitatii de functionar sau pastrarea pensiei, i-a încalcat drepturi fundamentale, astfel cum a aratat în cererea introductiva de instanta.
Contrar concluziilor instantei de fond, legea speciala aplicabila raportului juridic în baza caruia recurenta a îndeplinit functia de referent în cadrul C.D., având si calitatea de pensionar militar (rezervist), este Codul muncii, conflictul dintre dreptul intern si cel comunitar fiind evident, atâta vreme cât legiuitorul, nefacând nici o distinctie între categoriile carora li se aplica legea, a ignorat drepturile acesteia câstigate tot prin intermediul unor legi ale aceluiasi stat.
Pe de alta parte, din punct de vedere strict procedural, contrar sustinerilor instantei de fond, a apreciat ca modificarea unei legi speciale, cum este Codul muncii, pe care l-a invocat în sustinerea actiunii, trebuia sa se faca în mod explicit. Or, Legea nr.329/2009, astfel cum rezulta din chiar titlul ei, priveste reorganizarea, rationalizarea cheltuielilor publice; acest lucru nu se poate face prin încalcarea unor drepturi deja dobândite si a legii speciale ce ocroteste dreptul sau de proprietate, în speta pensia speciala si salariu, precum si dreptul sau de a le cumula. Prin urmare din punct de vedere al uzului drepturilor recurentei, Legea nr.329/2009 nu poate modifica OG nr.7/1998, decât prin încalcarea lor.
Or, din punct de vedere al fondului, actiunea a fost respinsa pentru ca recurenta nu si-ar fi exprimat în scris optiunea de a beneficia fie de pensie fie de salariu, instanta de judecata apreciind ca emiterea Ordinului prin care i s-a desfacut contractul de munca nu ar echivala cu o privare de proprietate, deoarece masura, care este prevazuta de lege, ar si corespunde unui interes legitim, interes public, în sensul celei de-a doua reguli dezvoltate de art.1 din Protocolul 1 aditional.
În realitate însa, exact acest element lipseste din ecuatia de mai sus, atâta vreme cât prin aceste masuri, aplicate pe o categorie ocupationala careia statul îi garantase drepturi câstigate, nu au avut rolul de a degreva în mod real bugetul de stat, pe fondul crizei generala.
Asa cum recurenta a aratat în cererea de chemare în judecata, instanta avea posibilitatea sa constate faptul ca bugetul nu a suferit nici o modificare: în realitate nefiind vorba de o desfiintare a locului de munca, în functia pe care a fost obligata sa o parasesc a fost angajata, ca întotdeauna în asemenea situatii, o alta persoana care, daca nu cumula pensia cu salariu, câstiga în cel mai rau caz aceeasi suma de bani. Prin urmare, nici o economie nu a fost facuta la buget, dimpotriva.
Pentru motivele de mai sus, si data fiind calitatea sa de fost militar, pensionat anticipat la cererea Statului Român, ca urmare a aderarii României la NATO si a obligatiei acestei tari de a reduce efectivele militare, recurenta nu putea exprima o asemenea optiune care încalca, printre altele, si Protocolul 12 al Conventiei.
Sub acest aspect, art.1 al Protocolului 12 ofera o sfera suplimentara de protectie si vizeaza situatiile în care discriminarea se produce în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislatiei sale nationale, precum si în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligatie clara a unei autoritati publice în conformitate cu legislatia nationala astfel spus în cazul în care o autoritate publica, în temeiul legislatiei nationale, are obligatia de a se comporta de o anumita maniera. Aceste principii se regasesc din plin în jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului.
Având in vedere aceste considerente, solutia instantei care a analizat exclusiv caracterul constitutional al Legii nr.329/2009 si faptul ca ea ar trebui sa se aplice neconditionat în fata lipsei recurentei de optiune, este neîntemeiata si nelegala.
Chiar daca de principiu un text de lege trebuie aplicat pentru ca legea este suverana, aceasta suveranitate nationala este circumscrisa suveranitatii legii comunitare. Prin urmare, din aceasta perspectiva, admitând actiunea si constatând, încalcarea dreptului comunitar în ceea ce priveste încetarea raportului recurentei de munca, instanta avea dreptul sa se pronunte în temeiul prioritatii pe care legea comunitare o are fata de dreptul intern, si acest lucru, în respectul total al articolelor 11 si 20 ale Constitutiei României care consacra tocmai acest principiu de drept.
Prin urmare, recurenta nu a criticat Legea nr.329/2009 în integralitatea ei, lege care nu poate fi modificat printr-o hotarâre judecatoreasca, ci a solicitat instantei sa constate inaplicabilitatea ei în speta, mai exact a recurentei, cadru militar pensionat anticipat care beneficiez de un regim special instituit chiar de Statul Român prin legi speciale aflate în vigoare (OUG nr.7/1998, raportata la Legea nr.164/2001, în vigoare la data introducerii actiunii).
Intimata C.D. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
Analizând actele si lucrarile dosarului din perspectiva criticilor formulate cât si a dispozitiilor art.3041 Cod procedura civila, Curtea gaseste recursul formulat ca nefiind fondat, considerentele avute în vedere fiind urmatoarele:
Prima instanta a facut o corecta aplicare a dispozitiilor legale incidente în cauza, iar Curtea îsi însuseste în întregime toate argumentele expuse pe larg în sentinta tribunalului.
Tribunalul a expus în mod exhaustiv motivele pentru care încetarea de drept a contractului individual de munca al recurentei, în baza art.20 din Legea nr.329/2009, nu este lovita de nulitate, iar prevederile legale în baza carora s-a emis Ordinul contestat sunt conforme dreptului comunitar si Conventiei Europene a Drepturilor Omului.
Cu privire la preeminenta dreptului comunitar, Curtea retine ca, într-adevar, chemat sa aprecieze în prima instanta asupra compatibilitatii legislatiei interne cu dreptul comunitar este judecatorul national (Costa c. Enel, nr. 6/64 din 1964). De asemenea, ca acesta are obligatia ca, în masura în care constata o astfel de incompatibilitate, sa înlature de la aplicare norma interna si sa aplice direct norma comunitara, în masura în care aceasta este constituita dintr-o prevedere a unui Tratat, anexele si protocoalele aditionale la acestea, având în vedere ca directivele au efect direct numai la nivel vertical, iar nu si orizontal, cu alte cuvinte se adreseaza Statelor membre si nu pot fi invocate în raporturile cu persoane fizice (Faccini Dori vs. Recreb, cauza C91/92).
În prima instanta, recurenta a invocat incompatibilitatea dispozitiilor art.17-21 din Legea nr.329/2009 cu dispozitiile legislatiei comunitare, respectiv cu art.15 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, privitoare la dreptul la munca.
Obligatia de a opta între pensie si salariu nu presupune încalcarea dreptului la munca, drept prevazut de art. 15 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, deoarece nu echivaleaza cu o suprimare a dreptului la munca, recurenta având posibilitatea de a fi parte într-un raport juridic de munca în sistemul privat. Interdictia vizeaza dreptul de a cumula pensia, indiferent daca aceasta este platita de la bugetul asigurarilor sociale sau de la bugetul de stat, cu salariul platit de la bugetul de stat, dar nimic nu o împiedica pe recurenta sa se angajeze în orice unitate din sistemul privat.
Justificarea unei astfel de limitari, asa cum a retinut Curtea Constitutionala în decizia nr.1414/4 noiembrie 2009, rezida în degrevarea bugetului de stat, respectiv a celui al asigurarilor sociale de stat, într-o masura care nu afecteaza veniturile persoanei sub pragul salariului mediu brut pe economie. Prin urmare, masura adoptata este proportionala cu situatia care a determinat-o, fiind rezultatul unui echilibru între scopul declarat al legii si mijloacele folosite în realizarea lui, si este aplicata în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei.
Curtea nu poate retine sustinerile recurentei în sensul ca, în fapt, nu s-a realizat o degrevare a bugetului de stat, deoarece masura respectiva face parte dintr-un întreg ansamblu de norme menite sa rationalizeze cheltuielile publice si sa sustina mediul de afaceri. Chiar daca o alta persoana a fost angajata pe acelasi post, în locul recurentei, s-a atins scopul prevazut de lege, deoarece s-a creat un loc de munca pentru o persoana neangajata, limitându-se astfel cheltuielile sociale ale statului.
Mai mult, limitarea impusa de lege are în vedere doar situatia în care nivelul pensiei nete aflate în plata sau care urmeaza a fi pusa în plata depaseste nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurarilor sociale de stat si aprobat prin legea bugetului asigurarilor sociale de stat.
În ceea ce priveste notiunea de “drept câstigat”, Curtea constata ca Legea nr.329/2009 nu a suprimat nici dreptul la munca si nici dreptul la pensie al recurentei, ci doar a stabilit anumite conditii în care pensia platita din bugetul asigurarilor de stat si, în parte, din bugetul de stat, în cazul pensiilor de serviciu, poate fi cumulata cu veniturile dobândite tot din surse bugetare în calitate e salariat. Limitarea posibilitatii sale de a beneficia prin cumul atât de salariu în calitate de bugetar, cât si de pensie se refera doar la un anumit cuantum al veniturilor salariale si la o anumita sursa a acestora, respectiv surse bugetare.
Sub aspectul retroactivitatii prevederilor respective din Legea 329/2009, Curtea constata dispozitiile amintite se aplica doar de la data intrarii în vigoare a acestui act normativ, fara a afecta drepturile dobândite anterior. Legea invocata nu dispune pentru trecut si nu intervine asupra unor drepturi dobândite, drepturile salariale si pensiile încasate anterior intrarii ei în vigoare nefiind afectate. Obligatia de a opta priveste doar prestatiile viitoare, recurentei nefiindu-i afectate drepturile dobândite anterior.
Obligatiile executate în baza contractului individual de munca si plata pensiei reprezinta prestatii periodice, iar statul, în virtutea dreptului sau suveran de a dispune cu privire la modalitatea de organizare a sistemului de asigurari sociale, poate oricând interveni, pentru viitor. Legea noua nu poate reglementa efectele produse de o situatie juridica înainte de intrarea ei în vigoare, dar se va aplica efectelor produse de aceeasi situatie juridica dupa intrarea ei în vigoare, în baza principiului aplicarii imediate a legii noi.
Referitor la încalcarea art.1 paragraful 1 din Primul Protocol aditional la C.E.D.O., analizata pe larg de prima instanta, prin parcurgerea întregului rationament dezvoltat de C.E.D.O. în jurisprudenta sa si prin efectuarea testului de proportionalitate, Curtea trimite la consideratiile ample expuse în hotarârea tribunalului, pe care le considera întemeiate. S-a aratat în mod just ca atingerea adusa dreptului de proprietate al recurentei nu se poate analiza ca o privare de proprietate, întrucât nu suntem în prezenta unei astfel de privari, în sensul dezvoltat pe cale jurisprudentiala de catre CEDO.
De asemenea, retinem ca ingerinta este prevazuta de lege (art.17-21 din Legea nr.329/2009) si corespunde unui scop legitim, de interes public, respectiv degrevarea bugetului de stat si a bugetului asigurarilor sociale de stat de anumite cheltuieli, pe fondul unei crize economice generalizate si profunde, pentru crearea premiselor unei relansari economice. Totodata, retinem ca este îndeplinita si conditia privind existenta unui raport rezonabil de proportionalitate între masura luata si scopul urmarit, recurentul reclamant nefiind nevoit ca, prin exercitarea acestui drept de optiune, sa suporte o sarcina disproportionata si excesiva.
Recurenta putea opta pentru suspendarea temporara a dreptului la pensie, care intervine numai în conditiile expres prevazute de actul normativ, referitoare la cuantumul pensiei si la identitatea angajatorului actual al titularului pensiei, În lipsa optiunii, raportul juridic de munca a încetat de drept, recurenta ramânând beneficiara drepturilor de pensie, care îi dau posibilitatea de a-si mentine un nivel de trai decent, prin raportare la salariul mediu brut pe economie.
Pe de alta parte, dreptul de a cumula pensia cu salariul, desi este un drept recunoscut la un moment dat de legea interna categoriei din care face parte recurenta-reclamanta si, în particular, chiar acesteia, sub forma invocata de reclamanta, respectiv prin prevederile art. 26 alin. 1 din Legea nr.164/2001 si recunoscut si în prezent, cu limitarile mentionate instituite prin art.17-18 din Legea nr.329/2009, nu poate reprezenta un drept fundamental al ordinii juridice interne.
Legea nr.329/2009 a modificat art.26 alin.1 din Legea nr.164/2001 si OG nr.7/1998, stabilind anumite limitari în ceea ce priveste dreptul pensionarilor militari de a cumula pensia cu salariul platit din surse bugetare, iar art.20 din Legea nr.329/2009 instituie o noua cauza legala de încetare de drept a contractului individual de munca, în plus fata de cele prevazute în legislatia de drept comun în materie.
În aceste conditii, neexercitarea obligatiei privind exprimarea optiunii în termenul de 15 zile, constituie cauza de încetare de drept a raporturilor de munca stabilite în baza contractului individual de munca sau a actului de numire în functie, precum si a raporturilor de serviciu.
Recurenta afirma ca nu-si putea exprima optiunea prevazuta de lege, deoarece aceasta ar fi încalcat Protocolul 12 la Conventie prin încalcarea unei obligatii clare a unei autoritati publice în conformitate cu legislatia nationala. Sustinerile recurentei se bazeaza pe obligatiile Statului prin aderarea la Alianta Nordatlantica, dar niciuna din aceste obligatii nu au avut în vedere cumul pensiei militare cu salariul în sistemul bugetar. Mai mult, nu se poate vorbi de discriminare deoarece limitarea adusa prin art. 17-18 din Legea nr.329/2009 se aplica în mod egal tuturor persoanelor aflate în aceiasi situatie respectiv celor al caror cuantumul al pensiei e mai mare decât venitul mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurarilor sociale de stat si care desfasoara activitati profesionale pe baza de contract individual de munca, raport de serviciu sau în baza actului de numire în functie în cadrul autoritatilor si institutiilor publice centrale si locale, indiferent de modul de finantare si subordonare, precum si în cadrul regiilor autonome, societatilor nationale, companiilor nationale si societatilor comerciale la care capitalul social este detinut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ-teritoriala.
Cu alte cuvinte interdictia vizeaza toate persoanele care cumuleaza pensia (indiferent daca aceasta este platita de la bugetul asigurarilor sociale sau de la bugetul de stat) cu salariul platit de la bugetul de stat.
Fata de toate aceste considerente, în temeiul art.312 cod procedura civila, Curtea va respinge recursul ca nefondat, hotarârea instantei de fond fiind legala si temeinica.
