– Cod Civil, art.1853, art.1855, art.1858;
Potrivit art.1853 Cod Civil, “Actele ce exercitam sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adica în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc., sau asupra unui lucru comun, în puterea destinatiei legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar.”
Prin urmare, legea califica expres stapânirea exercitata asupra unui bun aflat în proprietate comuna ca nefiind posesie, ci detentie precara.
Prin urmare, legea califica expres stapânirea exercitata asupra unui bun aflat în proprietate comuna ca nefiind posesie, ci detentie precara.
În speta, recurenta-reclamanta tinde a opune intimatilor-pârâti, coproprietari împreuna cu ea asupra bunului în litigiu, o posesie utila, însa în virtutea textului legal amintit recurenta este prezumata a exercita numai o detentie precara asupra bunului, rezultata din situatia de coproprietate existenta între parti.
În speta, recurenta-reclamanta tinde a opune intimatilor-pârâti, coproprietari împreuna cu ea asupra bunului în litigiu, o posesie utila, însa în virtutea textului legal amintit recurenta este prezumata a exercita numai o detentie precara asupra bunului, rezultata din situatia de coproprietate existenta între parti.
În aceste conditii, si având în vedere si dispozitiile art. 1855 (“Când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune ca a conservat aceeasi calitate, daca nu este proba contrarie”), revenea recurentei-reclamante sarcina de a rasturna prezumtiile instituite de lege, mai sus amintite, si de a proba ca se întâlneste în cauza vreuna dintre modalitatile reglementate de art.1858 Cod Civil, de intervertire a precaritatii în posesie utila, spre exemplu în forma negarii dreptului celorlalti, prin acte de rezistenta la exercitiul dreptului lor, iar o asemenea dovada nu a fost administrata, potrivit celor retinute de instanta de apel. (Decizia nr.93R din 18.02.2010 – Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a IX-a Civila si Pentru Cauze Privind Proprietatea Intelectuala)
Prin cererea înregistrata la data de 18.05.2007, pe rolul Judecatoriei Sectorului 4 Bucuresti, reclamanta C.R. a chemat în judecata pe pârâtele T.A. si A.E., solicitând a se constata ca a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului de 150 mp din Bucuresti, str. C…, nr. 9, sector 4 si prin accesiune constructia edificata pe teren.
În motivarea cererii, reclamanta a aratat ca parintii sai, C.A. si C.M., au dobândit imobilul în 1938 prin cumparare, iar în 1950 acestia au hotarât sa-i vânda celei dintâi terenul si constructia, ceea ce s-a si întâmplat, fara a fi însa perfectate actele, datorita relatiilor de familie amânându-se acest lucru. Din 1950, reclamanta poseda sub nume de proprietar imobilul. Parintii au decedat succesiv, în 1976, respectiv în 1985, ramânând ca mostenitori-descendenti partile din prezenta cauza.
A sustinut reclamanta ca si în timpul vietii parintilor sai si dupa decesul lor a fost considerata proprietar exclusiv al imobilului în discutie.
Cererea a fost întemeiata în drept pe dispozitiile art.488, art.492, art.1847 si art.1890 Cod Civil.
Prin întâmpinare, pârâta A.E. a solicitat respingerea actiunii si a invocat exceptia prematuritatii actiunii, aratând ca reclamanta ar putea invoca uzucapiunea dupa anul 1985 când a murit ultimul dintre parintii lor si ca pâna în acel moment pârâtele nu aveau un drept de proprietate în indiviziune asupra întregului imobil. Pârâta a mai aratat ca reclamanta a avut doar o detentie precara si nu o posesie utila care sa poata sa duca în dobândirea dreptului de proprietate.
Prin sentinta civila nr. 1452/07.03.2008 pronuntata de Judecatoria Sectorului 4 Bucuresti, s-a respins exceptia prematuritatii cererii, invocata de pârâtele A.E. si T.A.; s-a respins ca neîntemeiata, cererea formulata de reclamanta C.R. în contradictoriu cu pârâtele A.E. si T.A.; s-a respins capatul de cerere al reclamantei privind cheltuieli de judecata ca neîntemeiat si s-a luat act ca pârâtele nu au solicitat cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunta aceasta hotarâre, prima instanta, analizând exceptia prematuritatii actiunii, a gasit-o neîntemeiata, întrucât îndeplinirea cerintei curgerii unui termen de 30 ani de posesie utila a reclamantei asupra imobilului este o chestiune de fond.
Pe fondul cauzei, instanta a constatat actiunea neîntemeiata întrucât, potrivit art. 1846-1847 C.civ., pentru a fi apta sa duca la uzucapiune, posesia exercitata de reclamanta trebuie sa fie utila, si anume sa fie exercitata sub nume de proprietar, public, neîntrerupt, continuu, netulburat si neechivoc.
Caracterul public si neechivoc al posesiei trebuie sa existe mai ales în raport de persoanele interesate, adica de pârâtele, susceptibile de a suporta sanctiunea uzucapiunii (pierderea drepturilor în cote parti asupra imobilului).
În conditiile în care reclamanta afirma, în 1963, în fata unui instante, ca locuieste ca tolerat în imobilul parintilor sai (a se vedea sentinta civila nr. 5767/1963), în care la organele fiscale au figurat întotdeauna impusi ca parintii reclamantei si niciodata reclamanta, si în care pârâtele neaga ca ar fi cunoscut despre existenta vreunei conventii între reclamanta si parintii lor prin care sa fi fost înstrainat acesteia imobilul în anii 1950 rezulta ca, cel putin pâna în 1985, la data decesului ultimului dintre parinti, stapânirea imobilului de catre reclamanta a fost echivoca si nepublica în raport de pârâte.
Nefiind facuta dovada vreunei intervertiri a detentiei precare initiale în posesie si în lipsa unei posesii utile cel putin pâna în 1985, rezulta ca nu s-a împlinit nici termenul prevazut de art. 1890 C.civ, nici conditiile posesiei prevazute de art. 1846-1847 C.civ, iar actiunea a fost astfel respinsa.
În temeiul art. 274 C.p.civ, instanta a respins capatul de cerere al reclamantei privind cheltuielile de judecata ca neîntemeiat, retinându-se culpa sa procesuala si a luat act ca pârâtele nu au solicitat cheltuieli de judecata.
Împotriva acestei sentinte a declarat apel, în termenul legal, reclamanta C.R. criticând hotarârea pentru nelegalitate si netemeinicie.
În motivarea cererii de apel, apelanta reclamanta a aratat ca, în mod gresit instanta de fond a respins actiunea ca neîntemeiata pentru motivul ca stapânirea sa, de peste 50 de ani, mai precis 58 de ani, a imobilului situat în Bucuresti, sector 4, str. … nr. 9 a fost nepublica si echivoca, motivat de faptul ca în 1963 în fata unei instante a declarat ca locuieste ca tolerat în imobilul parintilor.
A aratat ca, prin contractul de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 30.774/ 31.08.1938 la Tribunalul Ilfov Sectia Notariat C.A. si C.M. au cumparat de la M.Gh. I. si M.T. un teren în suprafata de 150 mp si o constructie situata în Bucuresti, str. N…. nr. 9, strada purtând aceasta denumire pana la nivelul anului 1943, iar ulterior artera s-a numit str. C…, (la dosarul cauzei exista adresa din partea Primariei Capitalei privind istoricul strazii C… ia si cum s-a numit în decursul timpului).
A mai aratat ca, la momentul cumpararii imobilului în anul 1943, pe teren era construita o singura camera, imobilul fiind renovat de apelanta si totodata a edificat dependintele si ulterior înca o camera, lucru care reiese din expertiza, raspunsul la interogatoriu si din declaratiile martorilor. La întrebarea nr.12 din interogatoriul propus de parate, apelanta a raspuns ca imobilul initial existent pe teren a cazut si l-a refacut. A aratat si ca parintii împreuna cu apelanta au locuit în imobil aproximativ un an, dupa care, începând cu anul 1940, parintii au hotarât sa se mute în Ardeal, iar casa sa fie închiriata.
În anul 1947 parintii au hotarât sa îi vânda casa, întrucât ei au ramas în Ardeal si având în vedere ca apelanta lucra în Bucuresti, iar surorilor sa le dea imobilele detinute în Ardeal, astfel ca, având în vedere aceasta întelegere, a început sa plateasca periodic parintilor sume de bani reprezentând pretul imobilului si totodata a intrat în posesia efectiva a imobilului. Datorita relatiilor de familie a amânat sa definitiveze actele de proprietate pentru imobilul cumparat, mai mult, acest lucru nici nu mai era posibil întrucât terenurile nu mai puteau face obiectul transferului de proprietate prin contracte de vânzare-cumparare.
În toata aceasta perioada de când s-a mutat acolo si pâna acum, aproape 60 de ani, a avut o posesie utila, neafectata de niciunul din viciile posesiei, continua, neîntrerupta, netulburata, publica si sub nume de proprietar, edificând pe teren si o constructie compusa din doua camere si dependinte.
Critica solutia pronuntata de instanta de fond sub dublu aspect, respectiv sentinta pronuntata nu are nici un suport în probatoriul administrat în cauza, iar pe de alta parte, chiar daca în 1963 era tolerata, de atunci si pâna la momentul introducerii actiunii s-a împlinit termenul de 30, întrucât au trecut 48 de ani.
Problema care se pune în speta de fata este daca sunt îndeplinite conditiile prevazute de art. 1847 cod civil în sensul în care pentru a putea prescrie posesia asupra imobilului trebuie sa fie continua, neîntrerupta, netulburata, publica si sub nume de proprietar.
Problema care se pune în speta de fata este daca sunt îndeplinite conditiile prevazute de art. 1847 cod civil în sensul în care pentru a putea prescrie posesia asupra imobilului trebuie sa fie continua, neîntrerupta, netulburata, publica si sub nume de proprietar.
Apreciaza ca posesia sa este utila, deoarece actele materiale pe care le-a efectuat în exercitarea posesiei au fost continue, apelanta actionând ca bun gospodar, diligent si dornic sa realizeze întreaga utilitate a terenului. Atât din declaratiile martorilor, cat si din înscrisurile depuse la dosar rezulta foarte clar ca posesia a fost continua, în tot acest timp imobilul fiind racordat la gaze, platind utilitatile, renovând si edificând dependintele, pârâtele neprobând prin nici un mijloc de proba faptul contrar si anume ca lucrul a fost abandonat sau posesia a fost marcata de absente sistematice sau absenta prelungita.
Posesia sa este neîntrerupta, deoarece chiar pârâtele au recunoscut prin raspunsul dat în interogatoriu si nu au contestat faptul ca începând cu anul 1947 a locuit neîntrerupt în imobilul situat în Bucuresti, sector 4, str. C… nr. 9. Apelanta a locuit singura în imobil începând din timpul vietii parintilor sai si dupa decesul acestora, posedând imobilul în mod exclusiv.
Posesia sa este de asemenea netulburata, având în vedere ca, desi i se contesta calitatea de proprietar asupra imobilului, pârâtele nu au facut prin nici un mijloc de proba dovada ca ar fi facut vreun demers prin care sa îsi manifeste calitatea de coproprietar asupra imobilului.
Astfel se poate observa din mijloacele de proba administrate (declaratiile martorilor sai si raspunsul la interogatoriu) ca timp de 60 de ani cat a exercitat posesia asupra imobilului, nici pârâtele si nici un alt tert nu au exercitat vreun act care sa îi tulbure posesia sau sa îi puna la îndoiala calitatea de proprietar pe care o are asupra imobilului.
Posesia sa este si publica. Desi instanta a considerat ca posesia asupra imobilului a fost nepublica este prezentata ca fiind un element în realizarea prescriptiei achizitive asupra imobilelor, atât jurisprudenta cat si practica judiciara au stabilit ca posesia asupra bunurilor imobile nu poate fi clandestina si se presupune a fi publica, întrucât este foarte greu ca cineva sa realizeze o posesie clandestine asupra unui imobil.
Posesia sa este neechivoca, considerând ca a avut loc o intervertire a posesiei asa cum a consacrat-o jurisprudenta, care pe lânga cazurile de intervertire a posesiei prevazute de codul civil, a mai consacrat unul si anume când unul din mostenitori întelege sa transforme posesia comuna în posesie exclusiva.
Astfel a decis si Tribunalul Suprem prin deciziile nr. 769/1979 si 786/1977 care a statuat ca unul dintre mostenitori poate uzucapa în pofida celorlalti daca a înteles sa transforme posesia comuna intr-una exclusiva. Pentru aceasta reclamantul trebuind sa probeze în cauza ca a perceput fructele sau a realizat lucrari de constructii sau de reparatii asupra imobilului.
Considera ca a demonstrat prin probatoriul administrat (interogatoriu, înscrisuri si martori) fara putinta de tagada ca posesia sa a fost una exclusiva, neprecara, iar în tot acest timp s-a purtat ca un adevarat proprietar, în acest sens facând lucrari de edificare, introducând si alte utilitati, traind în acest imobil ea si copii sai timp de aproape 60 ani.
Este de mentionat ca în tot acest rastimp nici parintii sai si nici pârâtele în cauza nu au facut nici un act sa tulbure aceasta posesie, întrucât o considerau adevaratul proprietar (în cauza nu a fost administrate nici o proba în acest sens).
În drept, au fost invocate dispozitiile art. 282 si urmatoarele Cod Procedura Civila.
Prin decizia civila nr.288A/23.02.2009, Tribunalul Bucuresti – Sectia a V-a Civila a respins apelul ca nefondat.
Tribunalul a retinut ca apelanta critica sentinta primei instante sustinând ca aceasta nu are nici un suport în probatoriul administrat în cauza. Tribunalul a apreciat însa ca în mod corect prima instanta a retinut situatia de fapt, facând o corecta interpretare a probelor administrate în cauza. Astfel, sustine apelanta ca parintii sai ar fi hotarât sa-i vânda imobilul, lucru care s-ar fi întâmplat fie în anul 1950, asa cum sustine în cererea de chemare în judecata, fie în anul 1947, dupa cum sustine prin motivele de apel. Prin contractul de închiriere însa depus la dosarul de fond, înregistrat sub nr. 977 din 29.08.1954, rezulta ca autorii apelantei, M. si A.C., se considerau înca proprietari la acea data, calitate în care au si încheiat contractul de închiriere cu o terta persoana. De asemenea, asa cum a retinut si instanta de fond, prin sentinta civila nr. 5767 din 17.10.1963 a Tribunalului Popular al Raionului Nicolae Balcescu – Bucuresti, prin care s-a solutionat cererea de a apelantei din prezenta cauza, s-a retinut în privinta situatiei locative a acesteia ca “locuinta sotilor a fost în imobilul parintilor reclamantei, unde ei au stat ca tolerati”. De asemenea, niciunul dintre martorii propusi de apelanta reclamanta nu cunoaste cum ar fi dobândit aceasta proprietatea asupra imobilului.
Rezulta deci ca din probatoriul administrat în cauza, în mod corect nu a retinut instanta de fond ca parintii apelantei reclamante ar fi înteles sa-i vânda acesteia imobilul. În consecinta, detentia acesteia a fost una precara, pâna cel putin în anul 1985, data decesului ultimului autor.
Nu se poate retine nici sustinerea potrivit careia dupa anul 1963, data pronuntarii sentintei de divort, apelanta ar fi intervertit posesia sa în una utila, având în vedere ca asemenea acte de intervertire ar fi trebuit sa fie pe de-o parte neechivoce, iar pe de alta parte, acestea ar fi trebuit sa se manifeste la acea data fata de autorii apelantei, proprietarii imobilului. Din probatoriul administrat în cauza însa, rezulta ca apelanta a continuat sa locuiasca în imobil deoarece lucra în Bucuresti si deci avea nevoie de o locuinta, în timp ce autorii sai se mutasera în alt oras, tolerând pe apelanta în imobilul pe care l-au considerat însa în continuare proprietatea lor, asa cum rezulta din copiile cartii de imobil depuse la dosar, precum si din declaratiile facute în fata organelor administrative. Rezulta deci ca apelanta nici nu a indicat care au fost actele prin care a înteles sa interverteasca posesia sa în una utila, si nici nu a facut dovada unor astfel de acte.
Cât priveste diversele contracte pe care le-a încheiat apelanta în nume propriu cu furnizorii de utilitati, acestea nu sunt suficiente prin ele însele pentru a face dovada intervertirii posesiei, având în vedere ca pentru încheierea valabila a unor astfel de contracte nu era necesara calitatea de proprietar, fiind suficienta si cea de chirias, sau chiar de simplu tolerat.
În consecinta nu se poate retine nici sustinerea apelantei în sensul ca începând din 1963 ar fi înteles sa se manifeste ca adevarat proprietar în imobilul parintilor sai, câta vreme nu a facut nici un act sau fapt din care sa rezulte neîndoielnic aceasta intentie a sa.
Fata de toate aceste considerente, în mod corect a retinut instanta de fond ca posesia apelantei a fost afectata de viciul echivocului în raport cu pârâtele intimate, cel putin pâna în anul 1985, si cum de la aceasta data înca nu s-a împlinit termenul de 30 de ani, este de prisos analiza în continuare a conditiilor prevazute de art. 1846-1847 Cod Civil, apelul fiind nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta C.R., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile nr. 288/23.02.2009 pronuntata de Tribunalul Bucuresti – Sectia a V-a Civila, iar pe fondul cauzei admiterea actiunii asa cum a fost formulata, iar prin hotarârea ce veti pronunta sa se constate ca a dobândit proprietatea imobilului compus din teren în suprafata de 150 mp situat în Bucuresti, sector 4, str. C… nr. 9 prin efectul uzucapiunii si sa se constate ca a dobândit proprietatea constructiei compusa din doua camere si dependinte situata pe terenul mai sus mentionat prin efectul accesiunii imobiliare.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamanta a aratat ca se refera la interpretarea gresita a dispozitiilor art. 1846 si urmatoarele Cod Civil si art. 1890 Cod Civil. Astfel, în cauza de fata a fost exercitata o posesie de peste 50 ani, publica, utila si sub nume de proprietar, fiind întrunite întrutotul conditiile uzucapiunii ca mod de dobândire a proprietatii.
Este cunoscut faptul ca uzucapiunea reprezinta prescriptia prin care se dobândeste un drept de proprietate sau un alt drept real, ca urmare a posedarii lucrului în timp determinat, astfel încât starea de fapt sa fie transformata în stare de drept.
Justificarea acestui mod de dobândire al proprietatii se naste din nevoia de a se stabili raporturile juridice si de a se recunoaste efecte juridice unei aparente îndelungate de proprietate, reprezentând totodata si o sanctiune împotriva vechiului proprietar.
Atât instanta de fond, cât si cea de apel trebuiau sa analizeze starea de fapt raportându-se la dispozitiile art. 1890 Cod Civil. Pentru dobândirea dreptului de proprietate ca urmare a prescriptiei achizitive de 30 ani se impunea a fi analizate doua conditii, respectiv exercitarea neîntrerupta a posesiei timp de 30 ani si faptul ca aceasta posesie sa fie utila, adica sa nu fie afectata de un viciu al posesiei.
Conditia exercitarii neîntrerupte a posesiei o perioada de 30 ani a fost dovedita si implicit recunoscuta de parti, posesia fiind de aproximativ 60 ani, astfel ca aceasta prima conditie este îndeplinita.
Instanta de apel gresit a considerat ca reclamanta trebuia a fi înscrisa în evidentele fiscale pentru a uzucapa, iar terenul nu poate fi dobândit în proprietate prin uzucapiune, fiind al unui proprietar.
În cauza, reclamanta nu a fost posesor precar al imobilului în litigiu, deoarece l-a folosit sub nume de proprietar si pentru care a platit taxe si impozite, mai mult decât atât pe terenul stapânit a edificat o constructia imobiliara. Imobilul, proprietatea indiviza a antecesorilor partilor, a devenit proprietatea pe cote parti a reclamantului si pârâtilor, prin mostenire, fara înscriere în cartea funciara.
Posesia exercitata de reclamanta s-a caracterizat prin continuitate, publicitate si a fost exclusiva, fapt ce este de natura a determina dobândirea proprietatii asupra cotei mostenite de pârâti.
Si Tribunalul Suprem prin deciziile nr. 769/1979 si 786/1977 a statuat ca unul dintre mostenitori poate uzucapa în pofida celorlalti daca a înteles sa transforme posesia comuna într-una exclusiva. Pentru aceasta reclamantul trebuind sa probeze în cauza ca a perceput fructele sau a realizat lucrari de constructii sau de reparatii asupra imobilului.
Reclamanta a probat deplin si în mod absolut existenta dreptului sau de proprietate imobiliara dobândit prin uzucapiune.
Invoca recurenta aprecierea gresita a probelor si interpretarea gresita a starii de fapt, întrucât din probele administrate rezulta imobilul a fost stapânit peste 50 ani, timp în care pârâtii nu au formulat nici o actiune de drept comun pentru a iesi din pasivitate.
1. înscrisuri:
~ contractul de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 30.774/31.08.1938 la Tribunalul Ilfov Sectia Notariat C.A. si C.M. au cumparat de la M.Gh.I. si M.T. un teren în suprafata de 150 mp si o constructie situata în Bucuresti, str. G… nr. 9, strada purtând aceasta denumire pâna la nivelul anului 1943, iar ulterior artera s-a numit str. C…. (la dosarul cauzei exista adresa din partea Primariei capitalei privind istoricul strazii C… si cum s-a numit în decursul timpului). Este de mentionat ca la momentul cumpararii imobilului în anul 1943 pe teren era construita o singura camera, imobilul fiind renovat de recurenta si totodata a edificat dependintele si ulterior înca o camera.
~ certificatul fiscal de la Directia Taxe si Impozite Locale – Sector 4 (administrata în fata instantei de apel) din care rezulta ca la adresa din str. C… nr. 9 exista o constructie edificata în anul 1960 (edificata de recurenta pe perioada cât a locuit acolo).
~ înscrisuri din care reiese faptul ca este titularul contractelor de utilitati (apa, gaze, telefon, cablu) existente la imobilul în litigiu.
2. proba cu interogatoriu:
~ la întrebarea nr. 12 din interogatoriul propus de pârâte, recurenta a raspuns ca imobilul initial existent pe teren a cazut si l-a refacut.
~ din raspunsurile la interogatoriul luat pârâtelor în fata instantei de fond ambele au recunoscut ca nu i-au contestat calitatea de proprietar timp de peste 40 de ani
~ ambele pârâte au recunoscut ca nu au platit nici o taxa sau impozit pentru imobil si timp de multi ani nici nu au nici macar sa o viziteze.
3. proba cu martori:
~ martori propusi de recurenta au spus ca o cunosc de proprietara si ca locuieste acolo de mai bine de 30 de ani, iar pe pârâte nici nu le cunosc.
~ martora propusa de pârâte nici macar nu o cunoaste, fiind colega de serviciu cu nepotul uneia dintre pârâte.
4. proba cu expertiza:
~ expertiza vine sa confirme faptul consemnat si certificatul fiscal.
În concluzie, din materialul probator rezulta ca reclamanta a exercitat o posesie utila, publica, neîntrerupta si sub nume de proprietari de peste 30 de ani asupra terenului.
Posesia sa fie continua. Actele materiale pe care eu le-a efectuat în exercitarea posesiei au fost continue, recurenta actionând ca bun gospodar, diligent si dornic sa realizeze întreaga utilitate a terenului. Atât din declaratiile martorilor, cât si din înscrisurile depuse la dosar rezulta foarte clar ca posesia a fost continua, în tot acest timp imobilul fiind racordat la gaze, platind utilitatile, renovând si edificând dependintele, pârâtele neprobând prin nici un mijloc de proba faptul contrar si anume ca lucrul a fost abandonat sau posesia a fost marcata de absente sistematice sau absenta prelungita.
Posesia sa fie neîntrerupta. Chiar pârâtele au recunoscut prin raspunsul dat în interogatoriu si nu au contestat faptul ca începând cu anul 1947 a locuit neîntrerupt în imobilul situat în Bucuresti, sector 4, str. C… nr. 9. Recurenta a locuit singura în imobil începând din timpul vietii parintilor sai si dupa decesul acestora, posedând imobilul în mod exclusiv.
Posesia sa fie netulburata. Desi îi contesta calitatea de proprietar asupra imobilului, pârâtele nu au facut prin nici un mijloc de proba dovada ca ar fi facut vreun demers prin care sa îsi manifeste calitatea de coproprietar asupra imobilului.
Astfel se poate observa din mijloacele de proba administrate (declaratiile martorilor sai si raspunsul la interogatoriu) ca timp de 60 de ani cât a exercitat posesia asupra imobilului, nici pârâtele si nici un alt tert nu au exercitat vreun act care sa îi tulbure posesia sau sa îi puna la îndoiala calitatea de proprietar pe care o are asupra imobilului.
Posesia sa fie publica. Desi instanta a considerat ca posesia asupra imobilului a fost nepublica, este prezentata ca fiind un element în realizarea prescriptiei achizitive asupra imobilelor, atât jurisprudenta cât si practica judiciara au stabilit ca posesia asupra bunurilor imobile nu poate fi clandestina si se presupune a fi publica, întrucât este foarte greu ca cineva sa realizeze o posesie clandestina asupra unui imobil.
Însa si din raspunsul la interogatoriu se poate observa ca nu a avut un comportament disimulat cu privire la imobil fata de cei care aveau interes sa împiedice uzucapiunea. Astfel pârâtele au stiut întotdeauna ca ea locuieste acolo, chiar de foarte multe ori vizitându-o.
Posesia sa fie neechivoca. Este unul dintre cele mai importante elemente pe care trebuie sa le îndeplineasca posesia, întrucât posesia este echivoca daca actele savârsite nu exprima cu claritate un animus possidendi exclusiv.
Este de mentionat ca în tot acest rastimp nici parintii recurentei si nici pârâtele în cauza nu au facut nici un act sa tulbure aceasta posesie, întrucât o considerau adevaratul proprietar. (în cauza nu a fost administrata nici o proba în acest sens).
Cererea de recurs a fost întemeiata în drept pe dispozitiile art. 488, art. 492, art. 1847 si art. 1890 Cod Civil, art. 299 si urmatoarele Cod Procedura civila.
La data de 02.06.2009 a decedat intimata-pârâta A.E., prin încheierea de sedinta din data de 28.01.2010 dispunându-se de catre instanta de recurs introducerea în cauza a mostenitorilor acesteia, numitii A.M. si P.V.-A., potrivit certificatului de mostenitor depus la dosar.
Intimata T.A. a formulat întâmpinare la data de 21.01.2010, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând decizia recurata prin prisma motivelor de critica mai sus expuse si în raport de prevederile art.304 Cod Proc.Civ., curtea constata ca recursul este nefondat.
Se impune a arata cu precadere ca în calea extraordinara de atac a recursului nu pot fi cenzurate decât aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate si, fata de abrogarea prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 138/2000 a punctului 11 din art.304 (când hotarârea se întemeiaza pe o greseala grava de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronata a probelor administrate), modalitatea de interpretare si apreciere a probatoriului, invocata de recurenta-reclamanta ca motiv de critica, nu mai poate face obiectul controlului instantei de recurs.
Ca atare, si constatând ca recurenta reclamanta nu a încadrat în drept motivele sale de critica (fiind indicate numai dispozitii de drept material care sustin pretinsa temeinicie a actiunii sale, nu si prevederile procedurale pe care se întemeiaza criticile de nelegalitate aduse hotarârii instantei de apel), în conformitate cu prevederile art.306 alin.3 Cod Proc.Civ., curtea va proceda la analizarea recursului prin prisma dispozitiilor art.304 pct.9 Cod Proc.Civ., carora li se circumscriu o parte din criticile formulate.
Nu pot fi primite, asadar, deoarece nu pot fi încadrate în cazurile de casare sau de modificare reglementate expres si limitativ, sustinerile referitoare la împrejurarile care au rezultat, în opinia recurentei-reclamante, din probatoriul administrat (respectiv chestiunile de fapt rezultate din mijloacele de proba prezentate exhaustiv), deoarece situatia de fapt este cea retinuta de instanta de fond si însusita de instanta de apel.
Curtea va da examina critica (întemeiata pe art.304 pct. 9 Cod Proc.Civ.), referitoare la gresita aplicare a dispozitiilor legale ce reglementeaza posesia ca cerinta obligatorie pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, constatând ca aceasta este nefondata.
Astfel, potrivit art.1853 Cod Civil, “Actele ce exercitam sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adica în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc., sau asupra unui lucru comun, în puterea destinatiei legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar.”
În aceste conditii, si având în vedere si dispozitiile art. 1855 Cod Civil (“Când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune ca a conservat aceeasi calitate, daca nu este proba contrarie”), revenea recurentei-reclamante sarcina de a rasturna prezumtiile instituite de lege, mai sus amintite, si de a proba ca se întâlneste în cauza vreuna dintre modalitatile reglementate de art.1858 Cod Civil, de intervertire a precaritatii în posesie utila, spre exemplu în forma negarii dreptului celorlalti, prin acte de rezistenta la exercitiul dreptului lor.
Asemenea împrejurari nu au fost retinute în cauza, motive pentru care curtea constata ca în mod corect au apreciat instantele ca stapânirea exercitata de recurenta-reclamanta cu privire la bunul litigios nu întruneste elementele unei posesii utile, necesare pentru a prescrie.
Devin lipsite de relevanta argumentele recurentei-reclamante legate de caracterul util si de însusirile posesiei pe care o pretinde, deoarece curtea constata ca nu se poate vorbi despre o posesie în sensul art.1846 alin.2 si urmatoarele Cod Civil.
Pentru ansamblul acestor considerente, constatând legalitatea deciziei recurate si ca nu se identifica motive de recurs ce pot fi invocate din oficiu, în temeiul art.312 Cod Proc.Civ., curtea va respinge recursul ca nefondat.
