Contestaţia în anulare specială, cu prim motiv de admisibilitate – dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale – are în vedere erori materiale în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului şi care au avut drept consecinţă darea unor soluţii greşite.
Este deci vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată, textul vizând greşeli de fapt, involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a unor probe, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
Curtea reţine că, susţinerile făcute de contestatoare prin contestaţia în anulare specială dedusă judecăţii, sunt nefondate şi, pe cale de consecinţă, urmează a fi respinse, atât timp cât, „greşeala materială” în raport cu situaţia existentă la dosar la data pronunţării hotărârii, deoarece faţă de ceea ce judecătorii aveau la dispoziţie la acest moment se poate aprecia dacă soluţia este rezultatul unei greşeli materiale, nu există.
Secţia comercială, maritimă şi fluvială şi pentru cauze de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 86 din 10 februarie 2011
Prin acțiunea adresată Tribunalului Constanța și înregistrată sub nr. 3105/118/20.03.2009 reclamanta C.M. a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 98/13.01.2009 emisă de A.N.R.P, prin care a fost validată Hotărârea nr. 2885/13.06.2006 a Comisiei Județene pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, solicitând anularea acesteia, cu consecința acordării măsurilor reparatorii.
Motivând acțiunea, reclamanta a învederat în esență că, în baza Legii nr. 9/1998 a formulat cererea nr. 994/L/07.04.2005 adresată Comisiei Județene pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, solicitând compensații bănești pentru bunurile abandonate de autorul R.I. în Bulgaria.
Arată reclamanta că, în condițiile în care solicitarea de acordare a despăgubirilor – un imobil, pentru care nu au fost acordate compensații, imobilul identificat ca fiind proprietatea autorului, atât prin Declarațiunea din 10.09.1940 cât și în „Tabelul de locuitori din județul Constanța”, soluția adoptată de pârâtă nu este în acord cu legea.
Se invocă faptul că, atâta timp cât, în condițiile art. 5 din Legea nr. 9/1998, a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor solicitate, hotărârea pârâtei nu poate fi susținută.
în cauză a fost depusă Decizia nr. 98/2009 și documentația aferentă acesteia.
Prin întâmpinare, pârâta solicită respingerea acțiunii, ca nefondată.
La data de 26.01.2010 C.E. a formulat cerere de intervenție în interes alăturat reclamantei, cerere ce a fost admisă în principiu la termenul de judecată din 25.02.2010.
Prin Sentința civilă nr. 340/25.03.2010, pronunțată de Tribunalul Constanța – Secția contencios administrativ, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta C.M. și cererea de intervenție în interes alăturat reclamantei formulată de intervenienta C.E., ca nefondate.
Pentru a pronunța sus-menționata hotărâre, prima instanță a reținut în esență că, prin Hotărârea nr. 2885/13.06.2006, Comisia Județeană Constanța a respins cererea reclamantei, întrucât autorul nu figurează pe listele cu posesori de imobile în orașul Bazargic anexat la Tratat, eliberată de Ministerul Afacerilor Externe.
Prin Decizia nr. 98/2009 A.N.R.P a validat Hotărârea nr. 2885/2006, în cuprinsul acesteia figurând și intervenienta C.E., în calitate de moștenitoare a autorului R.I.
S-a reținut că, în declarațiunea din 10.09.1940 autorul R.I. figura la acel moment cu proprietăți urbane, respectiv: casă și teren 600 m2 în orașul Bazargic, iar în Situația Comisiei Mixte Româno-Bulgare din 13.12.1940 autorul nu figurează cu bunuri.
Apreciază instanța de fond că, sus-menționata situație se explică din dispozițiile Tratatului din 1940, care, în art. 4 alin. c) anexa C din 1940 prevede că: „proprietatea imobiliară urbană, aparținând populațiunilor făcând obiectul prezentului Acord, rămâne proprietate privată a actualilor și în consecință, supusă legii țării unde se află situată”, fapt ce face ca, proprietatea urbană a autorului, conform dispozițiilor Tratatului după 1940 să fi rămas în proprietatea acestuia.
Totodată, se arată că, prin Decretul nr. 513/03.12.1953 s-a prevăzut la art. 2 alin. (2) că, statul bulgar obține dreptul de proprietate asupra bunurilor urbane situate pe teritoriul Bulgariei, proprietatea persoanelor fizice sau juridice române care au făcut obiectul lucrărilor Comisiei Mixte Româno – Bulgară instituită în 1949.
Pentru considerentele sus-expuse, apreciază instanța de fond că, în speță, reclamanta și intervenienta nu au făcut dovada că, autorul a figurat pe listele eliberate de Ministerul Afacerilor Externe, anexă la Tratat.
Autorul putea înstrăina imobilul în perioada cuprinsă între 1940 și data la care proprietățile urbane ale persoanelor fizice române au trecut în proprietatea Bulgariei, actele invocate de reclamantă respectiv: declarațiunea din 1940 și extras, fiind anterioare întocmirii listelor anexei la Tratat.
Totodată, instanța a reținut că, autorului nu îi era aplicabilă dispoziția Legii nr. 715/1946 ce reglementează stabilirea despăgubirilor cuvenite populației evacuate în urma Tratatului din 1940, motiv pentru care Oficiul Național al Colonizării a refuzat vinderea locuinței din România.
împotriva sus-menționatei sentinței civile în termen legal, au formulat recurs reclamanta C.M. și intervenienta C.E., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, în temeiul prevederilor art. 3041 C.proc.civ., solicitând:
– în principal, casarea hotărârii pentru nerespectarea prevederilor art. 304 pct. 5 C.proc.civ., și trimiterea cauzei la instanța de fond, pentru soluționarea cauzei și în contradictoriu cu Comisia Județeană pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 – Instituția Prefectului Județului Constanța;
– în subsidiar, admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, în sensul anulării Deciziei nr. 98/13.01.2009, emisă de A.N.R.P și a Deciziei nr. 2885 a Comisiei județene, și a se constata că, sunt persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 9/1998, sub aspectul obligării pârâtei de a acorda despăgubiri, sub forma de compensații bănești pentru imobilul proprietatea autorului R.I., din satul Dobrici, comuna Bazargic, județul Caliacra, abandonat statului bulgar.
Prin motivele de recurs s-a susținut că, în cauză are calitate procesuală pasivă și Comisia Județeană pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, care a emis Hotărârea nr. 2885/13.06.2006, ca instituție a Prefectului Județului Constanța, care, potrivit art. 7 din lege, verifică și rezolvă cererile de acordare a compensațiilor și stă în proces pentru opozabilitatea hotărârii instanței judecătorești.
S-a arătat că, în mod eronat instanța de fond a apreciat că, averea lui R.I. era urbană și a interpretat că, este incident art. 4 alin. c) anexa C a Tratatului, deducând că, imobilul a rămas în proprietatea autorului reclamantei, atât timp cât, din înscrisurile privind Declarația și Situația de avere rurală a locuitorului R.I., rezultă că, proprietatea autorului era rurală.
Prin Decizia civilă nr. 504/CA/06.09.2010, Curtea de Apel Constanța a respins ca nefondat recursul reținând în esență că, în mod corect prima instanță a apreciat că, autorul recurentelor -R.I- a avut în proprietate o casă de locuit și 600 mp în orașul Bazargic cartier CFR, atât declarațiunea, cât și tabloul de locuitorilor care posedă bunuri imobiliare, menționând bunul imobil ca proprietate urbană.
Se reține că, potrivit art. 4 alin. (5) din Anexa C din Tratatul din 1940 încheiat între România și Bulgaria, respectiv Acordul privind schimbul de populațiune română și bulgară: „proprietatea imobiliară urbană, aparținând populațiunilor făcând obiectul prezentului Acord, rămâne proprietatea privată a actualilor proprietari și, în consecință, supusă legilor țării unde se află situată”.
Față de dispoziția legală sus-citată, concluzionează Curtea că, bunurile imobile urbane, chiar după părăsirea teritoriilor cedate, rămâneau proprietatea privată a deținătorilor.
Acest drept de proprietate s-a menținut până în anul 1953 când, prin Decretul nr. 513/03.12.1953, Statul Bulgar a obținut dreptul de proprietate asupra bunurilor urbane situate pe teritoriul Republicii Populare Bulgaria, în Dobrogea de Sud, proprietatea persoanelor fizice sau juridice româno-bulgare, care au făcut obiectul lucrărilor Comisiei Mixte româno-bulgare instituită în mai 1949.
Se reține că, declarațiunea și Tabloul de locuitori întocmit în anul 1948, menționate în contestație și depuse în dovedirea susținerilor, nu constituie acte doveditoare cu privire la acordarea despăgubirilor pentru proprietăților din mediul urban deoarece, autorul a beneficiat de prevederile art. 5 din Tratatul din 1940, fiind liber să dispună neîngrădit de proprietatea lui, o perioada de 18 luni, ulterior aceasta prelungindu-se până la apariția Decretului 513/03.12.1953, prin care se definitiva situația juridică a imobilelor din mediul urban, care nu fuseseră înstrăinate de proprietarii lor și care, au făcut dovada existenței acestora cu acte autentice.
Listele – anexă de la Tratatul de la Craiova sunt deținute de Arhiva Ministerului Afacerilor Externe întrucât, pentru proprietarii de bunuri urbane s-a întocmit, ulterior anului 1940, o altă situație decât cea a Comisiei Mixte, din listele – anexă rezultând situația persoanelor din mediul urban, bunurile deținute în mediul urban și abandonate în teritoriile cedate, altfel că, nu se poate face dovada circulației juridice în condițiile în care, persoanele respective (inclusiv autorul recurentelor), au deținut proprietatea bunurilor urbane până în anul 1953, timp în care bunul ar fi putut fi înstrăinat.
Se reține că, nici critica referitoare la cadrul procesual și calitatea procesuală pasivă a Comisiei nu poate fi reținută, atât timp cât, reclamanta a stabilit prin cererea de chemare în judecată, limitele investirii instanței, iar judecătorul fondului a respectat, în conformitate cu art. 129 C.proc.civ. aceste limite, pronunțând hotărârea recurată în contradictoriu cu partea chemată în judecată.
Așa fiind, reține Curtea că, în condițiile în care reclamanta, prin contestația formulată, a fixat cadrul procesual și obiectul cauzei, nu poate invoca, în recurs, nelegalitatea hotărârii pronunțată în aceste limite și cu respectarea procedurii stabilite de legea specială respectiv, Legea nr. 9/1989.
Prin urmare, față de aceste considerente Curtea, apreciind că, nu sunt motive temeinice care să atragă reformarea hotărârii recurate, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.
împotriva acestei hotărâri a formulat contestație în anulare contestatoarele C.M. și C.E., invocând ca temei de drept aplicabil dispozițiile art. 318 alin. (1) C.proc.civ., cu referire la art. 320 C.proc.civ., cu următoarea motivație, în esență:
Din considerentele hotărârii atacate rezultă că, instanța de recurs a reținut că autorul lor – R.I. – a avut în proprietate o casă de locuit și 600 mp. în oraș Bazargic, cartier CFR, situație ce ar rezulta, atât din declarațiunea, cât și din tabloul locuitorilor care posedă bunuri imobiliare, menționând bunul imobil ca proprietate urbană.
Instanța de fond, motivând că, proprietatea autorului era urbană și reținând că, sunt incidente prevederile art. 4 alin. (5) din Anexa C a Tratatului din 1940, a săvârșit o eroare substanțială prin confundarea unor elemente importante și a unor date materiale ale dosarului, care au determinat soluția pronunțată, eroare ce se referă la confundarea averii rurale a autorului R.I. cu proprietatea urbană.
Arată contestatoarele că, din actul oficial al județului Caliacra, comuna Bazargic emis la 10.09.1940 intitulat „Declarațiune”, certificat de notarul comunei, cu aplicarea sigiliului și din înscrisul oficial al autorității bulgare denumit „Situație de avere imobilă rurală a locuitorului R.I.”, cu ștampila Comisiei mixte și parafa „Executat la Arhivele Naționale”, rezultă că, averea locuitorului R.I. este rurală, în satul Bazargic, județ Caliacra.
Solicită admiterea contestației, anularea deciziei atacate și reluarea judecății deoarece, prin confundarea averii imobiliară rurală a locuitorului Radu Ion, cu avere imobiliară urbană și ignorarea datelor din cuprinsul actelor autentice, instanța de recurs și-a întemeiat soluția dată pe o eroare materială involuntară.
Prin întâmpinare, A.N.R.P a solicitat respingerea contestației în anulare, ca nefondată, cu motivația în esență că, singurele documente doveditoare pentru bunurile deținute în mediul urban sunt Listele anexe la Tratat eliberate de Ministerul Afacerilor Externe, verificate de Comisia mixtă româno-bulgară și deoarece, autorul beneficia de prevederile art. 5 din Tratatul din 1940, fiind liber să dispună neîngrădit de proprietățile sale, cum imobilul s-a aflat în mediul urban, nefiind înstrăinate în vreun fel, susținerile contestatoarelor sunt nefondate.
Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, văzând și dispozițiile art. 318^#alin. (1) C.proc.civ., Curtea respinge contestația în anulare, ca nefondată, pentru următoarele considerente, în esență:
Contestatoarele reclamante au dedus judecății cererea având ca obiect contestație împotriva Deciziei nr. 98/13.01.2009 emisă de A.N.R.P, prin care a fost validată Hotărârea nr. 2885/13.06.2006 a Comisiei Județene pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, solicitând anularea acesteia, cu consecința acordării măsurilor reparatorii.
Prin contestația în anulare formulată împotriva Deciziei civile nr. 504/CA/06.09.2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosar nr. 3105/118/2009, în temeiul art. 318 alin. (1) C.proc.civ., contestatoarele au susținut în esență că, pronunțând sus-menționata decizie, instanța de recurs a săvârșit greșeli materiale prin confundarea unor elemente importante și a unor date materiale ale dosarului, ce au determinat soluția pronunțată.
Reține Curtea că, contestația în anulare specială, cu prim motiv de admisibilitate – dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale – are în vedere erori materiale în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință darea unor soluții greșite.
Este deci vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată, textul vizând greșeli de fapt, involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a unor probe, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
în speță, s-a susținut că, „greșeala materială” se referă la confundarea averii rurale a autorului contestatoarelor R.I. cu proprietatea urbană, arătându-se că, în actul oficial intitulat „Declarațiune” s-ar fi consemnat averea imobiliară a locuitorului, al contestatoarelor, ca fiind rurală, în satul Bazargic, comuna Bazargic, județ Caliacra.
Examinând susținerea contestatoarelor Curtea reține că, într-adevăr în antetul actului oficial s-a consemnat „județul Caliacra, comuna Bazargic”, însă în conținutul actului indicat, la rubrica „Avere imobiliară – a) Proprietăți rurale” nu apar indicate nici un fel de proprietăți, pentru ca, la rubrica „b) Proprietăți urbane” să fi fost identificată ca și compunere „casă de 60 mp. și teren în suprafață de 440 mp. în orașul Bazargic – Cartier CFR”, cu mențiunea că, aceeași situație rezultă și din Tabloul locuitorilor care posedă bunuri imobiliare, întocmit în anul 1948, eliberat de Ministerul Afacerilor Externe și verificat de Comisia mixtă româno-bulgară.
în contextul dat, Curtea apreciază că, în mod corect prima instanță și ulterior, instanța de recurs, au reținut că autorul contestatoarelor – R.I. – a avut în proprietate o casă de locuit și 600 m.p teren în orașul Bazargic – Cartier CFE, aspect ce rezultă din actele oficiale sus-precizate.
Pe de altă parte, într-adevăr, potrivit art. 4 alin. (5) din Anexa C din Tratatul din 1940 intervenit între România și Bulgaria, respectiv Acordul privind schimbul de populație româno-bulgar, s-a statuat că, „proprietatea imobiliară urbană, aparținând populațiunilor făcând obiectul prezentului Acord, rămâne proprietatea privată a actualilor proprietari și, în consecință, supusă legilor țării unde se află situată”, deci, bunurile imobile urbane, chiar după părăsirea teritoriilor cedate, rămân proprietatea privată a deținătorilor.
Prin urmare, Curtea reține că, susținerile făcute de contestatoare prin contestația în anulare specială dedusă judecății, sunt nefondate și, pe cale de consecință, urmează a fi respinse, atât timp cât, „greșeala materială” în raport cu situația existentă la dosar la data pronunțării hotărârii, deoarece față de ceea ce judecătorii aveau la dispoziție la acest moment se poate aprecia dacă soluția este rezultatul unei greșeli materiale, nu există.
Pe cale de consecință, văzând și dispozițiile art. 318 alin. (1) C.proc.civ., Curtea respinge contestația în anulare, ca nefondată.
