Art. 8 alin. (1) al Legii nr. 554/2004, se referă, atât la atacul în justiţie al actului administrativ tipic, adică al manifestării unilaterale exprese de voinţă, cât şi la atacul în justiţie al actului administrativ atipic, adică a tăcerii, respectiv a refuzului nejustificat, dispoziţiile venind să contureze şi sfera subiectelor obligate să introducă plângere prealabilă.
În practică s-a statuat că, acţiunile reglementate de teza II a alin. (1) din Legea contenciosului sunt, în primul rând, în constatare, în sensul că, prin ele se solicită a se constata că nu s-a primit nici un răspuns în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, iar conform art. 2 alin. (1) lit. h) din lege, să se constate că există un refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din lege.
Această distincţie, foarte tranşantă în dreptul comun, unde operează regula după care nu se poate introduce o acţiune în constatare dacă există posibilitatea unei acţiuni în realizarea dreptului, nu este relevată în acţiunile de administrativ, care au ca obiect „tăcerea administraţiei” sau „refuzul nejustificat”, reclamantul, cum este situaţia din speţă, putând cere obligarea administraţiei să elibereze un act, un înscris etc.
Cu toate acestea, reţine Curtea că, susţinerile recurentului făcute prin acţiunea dedusă judecăţii, cât şi prin motivele de recurs, au rămas la nivel de simple afirmaţii, nefiind susţinute probator, în sensul că, nu au fost produse dovezi în sensul art. 1169 C.civ., din care să rezulte veridicitatea lor.
Secţia comercială, maritimă şi fluvială şi pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 207 din 17 martie 2011
Prin acțiunea adresată Tribunalului Constanța – Secția comercială, contencios administrativ și fiscal, și înregistrată sub nr. 3043/118/18.03.2010, reclamantul B.V.A. a solicitat instanței în contradictoriu cu Ministerul Internelor și Reformei Administrative – Inspectoratul General al Poliției Române și Inspectoratul de Poliție al Județului Constanța și Ministerul Internelor și Reformei Administrative – Inspectoratul General al Poliției Române, Direcția Poliției Rutiere, ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:
1.) – obligarea pârâtelor la comunicarea unei copii de pe procesele verbale menționate în cazierul auto nr. 122573/14.10.2008;
1.) – obligarea pârâtelor la comunicarea unei copii de pe procesele verbale menționate în cazierul auto nr. 122573/14.10.2008;
2.) – obligarea celor 2 pârâte să înainteze plângerile contravenționale instanțelor judecătorești competente sau inspectoratelor județene competente.
Motivând acțiunea, reclamantul învederează în esență că, la 14.10.2008 a luat la cunoștință că, figurează în evidențele Serviciului Poliției Județene Constanța cu un număr de 14 contravenții, sancționate prin tot atâtea procese verbale.
Pretinde reclamantul că, aceste procese verbale nu i-au fost comunicate, împrejurare față de care a solicitat comunicarea, pentru a fi în măsură să le conteste, dar nici până la momentul investirii instanței nici Serviciul Poliției Rutiere Constanța, nici Direcția Poliției Rutiere, nu au dat curs solicitării sale, aceasta chiar în condițiile în care după ce a înțeles că i se refuza comunicarea, dată fiind o dispoziție a comisarului șef C.D., a procedat la 21.08.2009, la notificarea prin intermediul executorului judecătoresc.
Se susține că, s-a adresat Judecătoriei Constanța, formulând plângeri împotriva unora din procesele verbale menționate în cazierul auto, însă „unele instanțe” au suspendat deja plângerile, întrucât Serviciul Poliției Rutiere Constanța nu a depus o copie a procesului verbal.
Apreciază reclamantul că, se află în ipoteza consacrată de art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, deoarece prin refuzul pârâtelor de a-i comunica o copie de pe procesele verbale sau de a înainta instanțelor competente plângerile formulate, accesul său la justiție este inexistent, fiind pur și simplu în situația de a nu se putea plânge unei instanțe (drept garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului).
Pentru termenul de judecată din 16.04.2010, la dosarul cauzei a fost înaintă cererea formulată de Inspectoratul General al Poliției Române, prin care se solicita instanței, ca reclamantul să precizeze „ cu cine înțelege să se judece”.
Prin „Precizările” depuse la termenul de judecată din 28.05.2010, reclamantul menționează că, înțelege să poarte judecata în contradictoriu cu Inspectoratul General al Poliției Române și cu Inspectoratul de Poliție al Județului Constanța.
La termenul de judecată din 10.09.2010, instanța a solicitat reclamantului, în acord cu dispozițiile art. 129 alin. (4) C.proc.civ., „precizări scrise” în referire la obiectul pricinii, prin care să arate care au fost instanțele competente ce trebuiau a fi sesizate cu plângerile contravenționale formulate și totodată, să de pună la dosarul cauzei dovada înregistrării acestor plângeri, respectiv dovada comunicării de către birourile executorilor judecătorești a notificărilor adresate pârâților.
S-a dispus, totodată, luarea interogatoriului reclamantului, probă care a fost administrată la termenul de judecată din 12.11.2010.
Pârâții nu au înaintat la dosarul cauzei întâmpinare.
Inspectoratul Județean al Poliției Constanța a solicitat prin „notele scrise” și concluziile orale expuse de reprezentantul convențional, respingerea ca a inadmisibilă a acțiunii deduse judecății, „motivat de faptul că instituția nu are calitatea de organ constatator pentru a da curs cererii”, iar în ipoteza cenzurării apărărilor formulate pe cale de excepție, respingerea ca nefondată.
Prin Sentința civilă nr. 1465/CA/12.11.2010, Tribunalul Constanța, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât și acțiunea formulată de reclamantul B.V.A., ca nefondată.
Pentru a aprecia de această manieră, instanța de fond, în considerarea dispozițiilor art. 137 C.proc.civ., potrivit cu care „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte cercetarea în fond a pricinii” a analizat cu prioritate excepția inadmisibilității, reținând următoarele:
Excepția este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Mijloc de apărare specific, caracterizat prin trăsături ce o apropie și în același timp o deosebesc atât de excepțiile de procedură, cât și de apărările de fond, inadmisibilitatea se circumscrie excepției numai în măsura în care, dreptul sau pretențiile reclamantului nu pot fi ocrotite pe calea procesuală aleasă sau pentru valorificarea lor se cere parcursă o procedură prealabilă, care face incidentă prevederea art. 109 alin. (2) C.proc.civ.
în raport de limitele investirii, obiectul acțiunii în contencios, astfel cum a fost precizat de reclamant, îl constituie refuzul de a-i fi comunicată o copie a proceselor verbale de contravenție, respectiv de a fi înaintate plângerile instanțelor judecătorești competente.
Art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că:
„Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-u act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art.2 alin.1 lit.”h”, poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.
Din analiza dispoziției legale menționate, reține instanța de fond că ar rezulta faptul că, actul atacat în justiție poate fi, atât actul administrativ tipic, cât și actul atipic, adică tăcerea administrativă, respectiv refuzul nejustificat, ca acte asimilate actului administrativ unilateral.
Prin urmare, apreciază instanța de fond că, apărarea procesuală formulată de pârât, sub motiv că IPJ Constanța nu are calitatea de organ constatator al contravențiilor, pentru a da curs cererii reclamantului, a fost cenzurată, fiind respinsă excepția inadmisibilității și analizate, pe fond, pretențiile reclamantului.
Analiza cererii reclamantului, prin prisma argumentelor invocate și a apărărilor formulate de pârât și a materialului probator administrat în cauză, relevă caracterul nefondat al pretențiilor deduse judecății, apreciază instanța, deoarece:
Susținerile din cererea introductivă de instanță privitoare la „tăcerea administrației publice” desprinsă din atitudinea funcționarilor care nu au dat curs solicitărilor sale de comunicare a informațiilor solicitate, din ordinul comisarului șef D.C., au rămas la nivel de simple afirmații, nefiind susținute probator.
Deși în cuprinsul cererii, reclamantul a arătat că, în probațiune înțelege să se folosească de interogatoriu și martori, acesta nu a indicat numele martorilor și nici nu a depus interogatoriu, iar la termenul de judecată la care s-a prezentat în instanță spre a-i fi administrat interogatoriul dispus în temeiul art. 129 alin. (5) C.proc.civ., nu a stăruit în cererea de probațiune.
înscrisurile depuse de pârât, infirmă existența unei „tăceri administrative” în referire la pretinsa lipsă de răspuns la solicitările adresate prin notificările transmise prin intermediul birourilor executorilor judecătorești.
Inspectoratul de Poliție al Județului Constanța a răspuns cu adresa nr. 15357/24.10.2008, la notificarea transmisă prin intermediul biroului executorului judecătoresc, comunicând-o reclamantului prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, la adresa sa de domiciliu.
Expediția poștală a fost avizată/reavizată, însă reclamantul nu a ridicat corespondența, fapt ce nu poate fi imputat autorității.
Este adevărat că, reclamantul a invocat și notificarea adresată copârâtului Inspectoratul General al Poliției Române, înregistrată sub nr. 448/21.10.2008 la BEJ „D.V și G.A”, însă nu s-a făcut dovada, sub aspect probator a comunicării acestei notificări.
Se mai reține că, nici critica privitoare la „refuzul nejustificat” al pârâților de a-i rezolva cererea, respectiv „de a-i fi comunicată o copie a proceselor verbale de contravenție sau de a înainta instanțelor competente plângerile” nu se verifică.
„Refuzul nejustificat” – în accepțiunea art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, semnifică „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane”, în vreme ce „ excesul de putere” este definit la lit. n) din art. 2 ca fiind „exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competențelor prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor”.
Urmare sus-menționatelor rețineri, instanța apreciază că, în speță, nu se află în ipoteza unui refuz nejustificat, în raport de dispozițiile legii cadru a contravențiilor – O.G. nr. 2/2001, nerevenind nici unuia din pârâți obligația de a da curs cererilor reclamantului, de vreme ce nici una dintre entități nu avea calitatea de organ constatator al faptelor contravenționale constatate prin procesele verbale dresate pe numele reclamantului.
Pentru considerentele expuse, instanța de fond a apreciat întemeiată susținerea din „Notele scrise” formulate de Inspectoratul de Poliție al Județului Constanța, potrivit cu care, prin cererea sa reclamantul urmărește „suspendarea executării sancțiunilor contravenționale stabilite în procesele verbale”.
Astfel, chiar dacă scopul declarat al acțiunii este sancționarea refuzului apreciat ca nejustificat, de soluționare a cererii, instanța constată că, scopul imediat al demersului judiciar declanșat de reclamant îl reprezintă, practic, repunerea în termenul de contestare al proceselor verbale, care curge – după cum se dispune de art. 31 din O.G. nr. 2/2001, de la data înmânării sau comunicării acestora.
împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs B.V.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, cu următoarea motivație, în esență:
– în mod greșit instanța de fond a apreciat că, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, atât timp cât, cererea însoțită de plângere împotriva fiecărui proces verbal a fost trimisă către pârâta intimată, prin intermediul executorului judecătoresc, solicitând comunicarea unei copii de pe fiecare proces verbal, precum și înaintarea plângerilor instanței competente.
Se arată că, recurentul nu are cunoștință de organul constatator, întrucât nu i-au fost comunicate procesele verbale și nici nu are cum să intre în posesia lor pentru a cunoaște cine ar fi instanța competentă a le soluționa.
Prin întâmpinare, pârâtul Inspectoratul de Poliție al Județului Constanța, solicită a se constata că, instanța de fond în mod corect a reținut inadmisibilitatea cererii reclamantului, apreciind că, hotărârea pronunțată de aceasta este temeinică și legală.
Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma susținerilor părților, văzând și dispozițiile art. 312 C.proc.civ., Curtea respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente, în esență:
Instanța a fost investită de către recurentul B.V.A. cu soluționarea cauzei având ca obiect:
2.) – obligarea celor 2 pârâte să înainteze plângerile contravenționale instanțelor judecătorești competente sau inspectoratelor județene competente,
invocându-se ca temei de drept aplicabil, dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004.
Potrivit sus-menționatului text de lege „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art.2 alin.1 lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.
Față de conținutul textului de lege sus-citat, Curtea reține că, formularea „Nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut de alin. (1) lit. h) din teza I al alin. (1) al art. 8 din Legea nr. 554/2004, și, respectiv, formularea „prin nesoluționarea în termen” teza II a aceluiași alineat, evocă, în esență, ceea ce tradițional se exprimă prin sintagma „tăcerea administrației publice” .
Totodată, Curtea reține că, așa după cum corect a apreciat și instanța de fond, alin. (1) al textului de lege sus-citat, se referă, atât la atacul în justiție al actului administrativ tipic, adică al manifestării unilaterale exprese de voință, cât și la atacul în justiție al actului administrativ atipic, adică a tăcerii, respectiv a refuzului nejustificat, dispozițiile venind să contureze și sfera subiectelor obligate să introducă plângere prealabilă.
în practică s-a statuat că, acțiunile reglementate de teza II a alin. (1) din Legea contenciosului sunt, în primul rând, în constatare, în sensul că, prin ele se solicită a se constata că nu s-a primit nici un răspuns în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, iar conform art. 2 alin. (1) lit. h) din lege, să se constate că există un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din lege.
Această distincție, foarte tranșantă în dreptul comun, unde operează regula după care nu se poate introduce o acțiune în constatare dacă există posibilitatea unei acțiuni în realizarea dreptului, nu este relevată în acțiunile de contencios administrativ, care au ca obiect „tăcerea administrației” sau „refuzul nejustificat”, reclamantul, cum este situația din speță, putând cere obligarea administrației să elibereze un act, un înscris etc.
Cu toate acestea, reține Curtea că, susținerile recurentului făcute prin acțiunea dedusă judecății, cât și prin motivele de recurs, au rămas la nivel de simple afirmații, nefiind susținute probator, în sensul că, nu aui fost produse dovezi în sensul art. 1169 C.civ., din care să rezulte veridicitatea lor.
Mai mult decât atât, apreciază Curtea că, în mod legal și temeinic instanța de fond a reținut că, înscrisurile depuse de recurentul pârât infirmă existența unei „tăceri administrative” în referire la pretinsa lipsă de răspuns la solicitările adresate prin notificările trimise prin intermediul birourilor executorilor judecătorești.
Astfel, Inspectoratul de Poliție al Județului Constanța, a răspuns solicitării recurentului cu adresa nr. 15357/24.10.2008, la notificarea transmisă prin BEJ D.V., comunicând-o recurentului prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, la adresa de domiciliu indicată și la sediul BEJ, în care a menționat că „Nu IPJ Constanța este emitentul proceselor verbale pe care acesta le contestă”, cu recomandarea de a se adresa potrivit prevederilor legale în vigoare instituțiilor emitente.
Probatoriul administrat în cauză determină Curtea a reține că, o parte din procesele verbale reclamate a nu fi comunicate, au ca organ emitent IPJ Prahova – exemplu PV seria CC nr. 1054352, ori, o astfel de situație face veridică reținerea instanței de fond precum că, în speță, nu ne aflăm în ipoteza unui refuz nejustificat, în raport cu dispozițiile legii cadru a contravențiilor O.G. nr. 2/2001, republicat, nerevenind nici uneia dintre părți obligația de a da curs cererilor recurentului, de vreme ce, cele două entități nu aveau calitatea de organ constatator al faptelor contravenționale constatate prin procese verbale dresate pe numele recurentului.
Curtea apreciază că, susținerile recurentului privind aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 32 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001 republicat, privind regimul juridic al contravențiilor, sunt nefondate deoarece, IPJ Constanța nu este organul din care face parte agentul constatator, intimata nu are cum să dețină procesele verbale de contravenție contestate și nici documentația ce a stat la baza încheierii acestora, pentru a le putea înainta instanței competente, iar în lipsa actului constatator, aceasta nu poate înainta nici eventuala plângere a petentului întrucât nu cuprinde date cu privire la locul săvârșirii contravenției, pentru a identifica instanța competentă teritorial să soluționeze plângerea, conform prevederilor art. 118 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, privind circulația pe drumurile publice.
Pentru toate considerentele sus-expuse, cum nu sunt motive pentru a se dispune reformarea hotărârii recurate, văzând și dispozițiile art. 312 C.proc.civ., Curtea apreciază în sensul respingerii recursului, ca nefondat.
