Potrivit Legii nr. 136/1995, răspunderea asigurătorului este angajată în temeiul unui contract de asigurare, asigurătorul obligându-se să plătească fie în locul asiguratului, fie acestuia, dacă asiguratul a plătit deja.
Citarea în proces a asigurătorului este obligatorie, însă acesta nu are calitatea de parte responsabilă civilmente şi nu răspunde în solidar cu inculpatul pentru paguba produsă prin infracţiune.
(Decizia nr. 1888 din 30 septembrie 2002 – Secţia a Il-a penală)
Prin Sentinţa penală nr. 202 din 23.01.2002 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, s-a dispus, în baza art. 184 alin. 2 şi 4 din Codul penal, condamnarea inculpatului G.l. la 2 ani închisoare pentru fapta săvârşită în dauna părţii vătămate
în baza art. 184 alin. 2 şi 4 din Codul penal a fost condamnat acelaşi inculpat la 2 ani şi 6 luni închisoare pentru fapta săvârşită în dauna părţii vătămate S.S.
în baza art. 34 lit. b) din Codul penal, inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 6 luni închisoare.
în baza art. 14 şi 346 din Codul de procedură penală a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente, societatea de S.C. “A.” S.A. Bucureşti, la 45.000.000 lei despăgubiri civile şi 55.000.000 lei daune morale părţii civile G.D.E., precum şi la 40.000.000 lei despăgubiri civile şi 60.000.000 lei despăgubiri morale părţii civile S.S.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că la data de 14.11.1999, în timp ce se deplasa pe Calea Văcăreşti cu autoturismul marca Dacia 1300, inculpatul a urcat pe refugiul de pietoni R.A.T.B. “Pridvorului” şi le-a accidentat pe părţile vătămate G.D.E., care a necesitat pentru vindecarea leziunilor 65 de zile de îngrijiri medicale, şi S.S., care a necesitat 65 – 70 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.
împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat apel asigurătorul S.C. “A.” S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul obligării în solidar cu inculpatul la plata despăgubirilor civile.
Se arată în motivarea apelului că societatea de asigurare nu are calitatea de parte responsabilă civilmente în proces, ci aceea de subiect procesual secundar, şi nu poate fi obligată în solidar cu inculpatul la plata despăgubirilor civile.
Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, prin Decizia penală nr. 1099/A din 19.06.2002, a admis apelul S.C. “A.” S.A. şi a înlăturat obligarea în solidar a inculpatului cu asigurătorul la plata despăgubirilor civile către cele două părţi civile şi la plata cheltuielilor judiciare către părţile civile, urmând ca despăgubirile civile să fie suportate numai de inculpat.
Tribunalul a reţinut că obligarea la plata despăgubirilor civile în solidar a inculpatului cu S.C. “A.” S.A., în calitate de parte responsabilă civilmente, este nelegală.
Legea prevede expres cazurile de răspundere pentru altul (art. 1000- 1002 din Codul civil) şi printre acestea nu se află răspunderea asigurătorului.
între asigurător şi asiguratul făptuitor nu există raport de prepuşenie care să atragă răspunderea solidară a asigurătorului în calitate de parte responsabilă civilmente.
Asigurătorul este un garant al plăţii despăgubirilor civile acordate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, citat în procesul penal pentru opozabilitatea hotărârii ce se va pronunţa.
Răspunderea societăţii de asigurare se bazează pe contractul de asigurări, în condiţiile stipulate de acest contract, şi este posterioară soluţionării procesului penal în cadrul căruia se stabileşte numai existenţa răspunderii penale a inculpatului şi cuantumul pagubei.
Părţile civile S.S. şi G.D.E. au declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate, invocând dispoziţiile art. 3859 pct. 171 din Codul de procedură penală.
Astfel, în mod greşit instanţa de apel a înlăturat obligarea în solidar a inculpatului cu S.C. “A.” S.A. la plata despăgubirilor civile şi la plata cheltuielilor judiciare către părţile civile.
Se arată în motivarea recursului că asigurătorul de răspundere civilă auto participă în procesul penal în calitate de parte responsabilă civilmente, invocându-se dispoziţiile art. 41 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, art. 1000 alin. 1 din Codul civil, art. 14, 16 şi 22 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pentru aceste motive solicită admiterea recursului, casarea deciziei şi menţinerea sentinţei penale.
Recursul declarat de părţile civile şi întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 pct. 171 din Codul de procedură penală este neîntemeiat pentru considerentele ce urmează:
într-adevăr, potrivit art. 54 alin. ultim din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească asiguraţii sunt obligaţi să se apere în proces. Citarea în proces a asigurătorului este obligatorie.
Aceasta nu înseamnă însă că asigurătorul dobândeşte calitatea de parte responsabilă civilmente şi răspunde în solidar cu inculpatul la paguba produsă prin infracţiune.
Potrivit Legii nr. 136/1995, răspunderea asigurătorului este angajată în temeiul unui contract de asigurare, încheiat între societatea de asigurări şi cel asigurat, iar, conform art. 49 şi 55 din lege, asigurătorul se obligă prin contractul de asigurare să plătească fie în locul asiguratului, fie acestuia, dacă asiguratul a plătit deja.
Legea prevede expres cazurile de răspundere pentru altul (art. 1000- 1002 din Codul civil), iar printre acestea nu se află şi răspunderea asigurătorului.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, asigurătorul este un garant al plăţii despăgubirii civile acordate printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi este citat în procesul penal pentru opozabilitatea hotărârii ce se va pronunţa.
Având în vedere cele expuse, recursul părţilor civile urmează a fi respins ca nefondat, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală.
