– Codul Muncii, art. 67
Curtea constata ca drepturile cuvenite salariatilor în cazul concedierii trebuie analizate prin prisma dispozitiilor legale de la momentul intervenirii cauzei ce determina acordarea acestor drepturi, respectiv încetarea contractului individual de munca.
Potrivit art. 67 Codul muncii, salariatii concediati pentru motive care nu tin de persoana lor pot beneficia de compensatii în conditiile prevazute de lege si de contractul colectiv de munca aplicabil.
Potrivit art. 67 Codul muncii, salariatii concediati pentru motive care nu tin de persoana lor pot beneficia de compensatii în conditiile prevazute de lege si de contractul colectiv de munca aplicabil.
În ceea ce priveste existenta unui contract de munca aplicabil, cu toate ca în conformitate cu dispozitiile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 era posibila încheierea unor contracte colective de munca în cadrul institutiilor bugetare (cu precizarea ca prin aceste contracte nu se puteau negocia clauze referitoare la drepturile ale caror acordare si cuantum erau stabilite prin dispozitii legale), la nivelul intimatului-pârât nu a fost încheiat un contract colectiv de munca între reprezentantii salariatilor si conducere.
În absenta încheierii unui atare contract, nu pot fi retinute sustinerile recurentului în sensul ca procesul verbal de negociere din data de 08.10.2009 poate constitui un contract colectiv de munca la nivel de unitate. Aceasta întrucât art. 2 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 prevedea ca fac parte din contractele colective de munca si acordurile dintre partile semnatare ale contractelor colective de munca, prin care se solutioneaza conflicte colective de munca, dar, pe de o parte, procesul verbal de negociere mentionat nu a fost încheiat de catre parti semnatare ale unui contract colectiv de munca, iar, pe de alta parte, nu a rezultat în cauza nici faptul ca ar fi existat un conflict colectiv de munca ce ar fi fost solutionat de catre partile respective prin acel proces verbal.
Astfel cum s-a retinut si prin sentinta recurata, cu privire la compensatia solicitata de recurentul-reclamant existau prevederi în Contractul colectiv de munca unic la nivel national pentru anii 2007-2010, aplicabil tuturor salariatilor încadrati la toti angajatorii din tara (potrivit art. 241 lit. d si 247 Codul muncii), art. 78 din acest contract colectiv stabilind ca la încetarea contractului individual de munca din motive ce nu tin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda acestuia o compensatie de cel putin un salariu lunar, în afara drepturilor salariale la zi.
Astfel cum s-a retinut si prin sentinta recurata, cu privire la compensatia solicitata de recurentul-reclamant existau prevederi în Contractul colectiv de munca unic la nivel national pentru anii 2007-2010, aplicabil tuturor salariatilor încadrati la toti angajatorii din tara (potrivit art. 241 lit. d si 247 Codul muncii), art. 78 din acest contract colectiv stabilind ca la încetarea contractului individual de munca din motive ce nu tin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda acestuia o compensatie de cel putin un salariu lunar, în afara drepturilor salariale la zi.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI – SECTIA A VII-A CIVILA SI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCA SI ASIGURARI SOCIALA, DECIZIA NR. 8034 din 06.12.2011
DECIZIE Nr. 8034
Sedinta publica de la 06 Decembrie 2011
Prin sentinta civila nr. 783/26.01.2011, pronuntata de Tribunalul Bucuresti – Sectia a VIII-a Conflicte de Munca si Asigurari Sociale în dosarul nr. 46806/3/2008, a fost admisa în parte actiunea formulata de reclamantul O.J, în contradictoriu cu pârâtul IICMER si a fost obligat pârâtul la plata catre reclamant a unui salariu lunar în cuantumul avut la momentul încetarii raporturilor de munca, la care se va calcula dobânda legala, începând cu 05.05.2010, pâna la data platii efective. Totodata, au fost respinse celelalte pretentii ale reclamantului, ca neîntemeiate.
Pentru a pronunta aceasta hotarâre, prima instanta a retinut ca reclamantul a fost salariat al IICCR, în functia de director general, în baza contractului individual de munca nr. 2/1/10.04.2006.
Institutul functiona în baza HG nr. 1724/2005, cu modificarile si completarile ulterioare si era o institutie din administratia publica centrala de specialitate, fiind finantat de la bugetul de stat, prin bugetul Cancelariei Primului-ministru, iar dupa desfiintarea acesteia, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului.
La data de 12.10.2009, între reclamant si angajator a intervenit Actul aditional nr. 2/3 la contractul individual de munca mentionat anterior, potrivit caruia, la încetarea raporturilor de munca din motive ce nu tin de persoana salariatului, angajatorul îi va acorda acestuia o compensatie de 6 salarii brute, în afara drepturilor la zi, actul aditional urmând sa îsi produca efectele începând cu data de 14.10.2009.
Ulterior, în temeiul art. 1 din HG nr. 1372/2009, în vigoare de la data de 25.11.2009, a fost înfiintat IICCMER, institutie publica cu personalitate juridica, aflata în subordinea Guvernului si în coordonarea primului-ministru, prin comasarea prin fuziune a IICCR cu INMER, institutii publice care se desfiinteaza.
Astfel, IICCMER face parte din categoria acelora finantate integral de la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului, presedintele executiv fiind ordonator tertiar de credite.
Raporturile de munca dintre parti au încetat în temeiul deciziei de concediere nr. 14/05.04.2010, emisa de pârât conform art. 65 Codul muncii, ca urmare a desfiintarii locului de munca ocupat de salariat, fara legatura cu persoana acestuia.
Desi conform dispozitiilor art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, este posibila încheierea unor contracte colective de munca în cadrul institutiilor bugetare, cum este pârâtul, la nivelul IICCR si IICCMER nu a fost încheiat un contract colectiv de munca între reprezentantii salariatilor si conducere, care sa justifice negocierea unor salarii compensatorii.
În speta, salarizarea personalului din sectorul bugetar (categorie în care se încadreaza si personalul pârâtului) a fost supusa în perioada de referinta Legii nr. 330/2009, nefiind posibila negocierea nivelului salariului sau alte drepturi de natura salariata care exced prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009.
Referitor la capatul principal de cerere privind obligarea pârâtului la plata a 6 salarii compensatorii, întemeiate pe actul aditional la contractul individual de munca, semnat la data de 12.10.2009, instanta de fond a retinut ca acesta este întemeiat în parte, pentru considerentele ce urmeaza.
Asa cum s-a aratat anterior, atât IICCR cât si IICCMER sunt institutii publice finantate integral de la bugetul de stat.
Din examinarea dispozitiilor legale incidente, Tribunalul a retinut ca, potrivit art. 157 alin. 2 Codul muncii, sistemul de salarizare a personalului din autoritatile si institutiile publice finantate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, cum este cazul pârâtului, se stabileste prin lege. Drept urmare, orice conventii ale angajatorului cu salariatul,ce exced prevederilor legii se înlocuiesc de drept, conform art. 57 alin. 4 Codul muncii, cu dispozitiile legale sau conventionale aplicabile.
De asemenea, potrivit art. 67 Codul muncii, salariatii concediati pentru motive ce nu tin de persoana lor, cum este cazul reclamantului, beneficiaza de masuri active de combatere a somajului si pot beneficia si de compensatii în conditiile prevazute de lege si de contractul colectiv de munca aplicabil.
Totodata, conform art. 247 Codul muncii, în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramura nu exista contract colectiv de munca, se aplica contractul colectiv de munca încheiat la nivel superior. Cum în speta, la nivel de unitate nu exista un contract colectiv de munca (aspect ce rezulta în mod concordant din sustinerile ambelor parti), iar partile contractului individual de munca nu aveau dreptul sa convina drepturi salariale sau compensatii în afara dispozitiilor legii, instanta retine aplicabilitatea prevederilor art. 78 din Contractul Colectiv de Munca unic la Nivel National pentru anii 2007-2010, potrivit carora, la încetarea contractului individual de munca din motive ce nu tin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda acestuia o compensatie de cel putin un salariu lunar, în afara drepturilor salariale la zi.
Referitor la aplicabilitatea neconditionata a Contractul colectiv de munca unic la nivel national, Tribunalul a retinut ca dreptul muncii se prezinta sub forma a trei cercuri concentrice: legea, contractul colectiv de munca si contractul individual de munca. Legea este cea care stabileste cadrul general al raporturilor de munca, contractul colectiv la anumite niveluri concretizeaza si dezvolta dispozitiile legii, iar contractul individual de munca concretizeaza prevederile contractului colectiv de la nivelul angajatorului pentru fiecare salariat în parte.
Din dispozitiile Codului muncii si cele ale Legii nr. 130/1996, precum si ale Contractul colectiv de munca unic la national rezulta ca orice contract colectiv constituie izvor de drept si ca produce efecte fata de angajatorii si salariatii la care se refera. Contractele colective de munca se constituie într-un sistem ierarhic în vârful caruia se afla contractul colectiv la nivel national, iar la baza lui contractele de la nivelul angajatorilor. Potrivit art. 11 alin. 1 lit. d din Legea nr. 130/1996, contractele colective de munca la nivel national produc efecte fata de toti salariatii încadrati în toate unitatile din tara. Astfel, daca în cuprinsul unui atare act partenerii sociali au înteles sa insereze o protectie superioara în situatia concedierii salariatului pentru motive neimputabile acestuia, dispozitie necenzurata si a carei nelegalitate nu a fost constatata, o solutie contrara ar însemna negarea efectelor clauzelor contractului colectiv de munca unic la nivel national.
În consecinta, apreciind asupra acestui capat de cerere, Tribunalul a constatat ca este întemeiat, în parte, situatie în raport cu care a apreciat ca se impune acordarea catre reclamant a salariului compensator prevazut de Contractul Colectiv de Munca unic la Nivel National pentru anii 2007-2010, la care se va calcula dobânda legala, începând cu data promovarii actiunii, 05.05.2010, pâna la data platii efective.
La adoptarea acestei solutii, în ceea ce priveste dobânda legala, Tribunalul a retinut pe de o parte ca solutia se justifica fata de dispozitiile OG nr. 9/2000, pârâtul fiind în culpa pentru neacordarea salariului compensator cuvenit reclamantului, precum si pentru neinitierea unor masuri reparatorii, în speta neexistând o cauza straina exoneratoare de raspundere. Astfel, dobânda reprezinta câstigul, folosul ori profitul pe care l-ar fi obtinut reclamantul din investirea banilor daca pârâtul ar fi platit debitul datorat la termen. Potrivit art. 1088 alin. 1 Cod civil, la obligatiile care au ca obiect o suma oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legala, afara de regulile speciale în materie de comert, de fideiusiune si societate, iar potrivit aliniatului 2 al aceluiasi articol aceste daune-interese sunt datorate de la data cererii de chemare în judecata, afara de cazurile în care, dupa lege, dobânda curge de drept.
Prin urmare, Tribunalul a obligat pârâtul doar la plata dobânzii legale aferente sumei datorate si a respins ca neîntemeiat capatul cererii referitor la reactualizarea cuantumului si în raport cu indicele de inflatie, pentru motivele expuse anterior.
Pentru aceleasi considerente, Tribunalul a respins ca neîntemeiate celelalte capete ale actiunii, astfel cum a fost modificata.
Împotriva acestei hotarâri, reclamantul a declarat recurs, în termen legal si motivat.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispozitiile art. 304 pct. 8 si pct. 9, precum si art. 3041 Cod Procedura Civila, recurentul a aratat ca la data de 05.05.2010 IICCR, în calitate de angajator, a emis decizia de concediere nr. 14, pe motivul prevazut de art. 65 Codul muncii, respectiv desfiintarea locului de munca ocupat de salariat, fara legatura cu persoana acestuia, ca urmare a vointei unilaterale a angajatorului conform art. 55 lit. c Codul muncii.
În baza contractului individual de munca nr. 2/1 din 10.04.2006, asa cum a fost modificat prin actul aditional nr. 2/3 din 12.10.2009, “la încetarea contractului individual de munca din motive ce nu tin de persoana salariatului, angajatorul va acorda salariatului o compensatie de 6 salarii brute, în afara drepturilor cuvenite la zi”.
Desi recurentul nu a solicitat reîncadrarea (evident din cauza conditiilor de munca ostile), mentioneaza totusi, în ceea ce priveste motivul concedierii, ca nu a existat o desfiintare efectiva si reala a postului în noul Institut (asa cum rezulta din HG nr. 1372/18.11.2009 si Regulamentul de Organizare si Functionare a noului Institut), având în vedere ca exista un post asemanator ori chiar identic cu postul desfiintat, existând aceleasi atributii. Desfiintarea nu este efectiva daca este urmata de reînfiintarea dupa scurt timp a aceluiasi loc de munca ori asemanator. Nici schimbarea denumirii postului nu poate fi considerata o desfiintare efectiva a locului de munca.
Sintetizând motivele de recurs, acestea privesc urmatoarele aspecte:
1. gresita respingere a cererii de chemare în judecata pentru restul de cinci salarii brute pe motiv ca nu exista contract colectiv de munca, nulitatea contractului individual de munca ori pentru alte motive invocate în hotarâre;
Apreciaza recurentul ca motivul de casare mentionat la art. 304 pct. 8 Cod Procedura Civila este în legatura si cu motivul de casare mentionat la art. 304 pct. 9 Cod Procedura Civila, iar ambele sunt tratate la acest motiv de recurs sintetizat: fie instanta s-a pronuntat direct asupra contractului colectiv de munca aplicabil si nu asupra solicitarii recurentului de a se pronunta pe drepturi din contractul individual de munca (art. 304 pct. 8), fie a considerat contractul individual de munca lovit de nulitate si a înlocuit clauza din contractul individual cu clauza din contractul colectiv de munca aplicabil (art. 304 pct. 9) ori ambele (întrucât nu se poate determina cu exactitate din continutul hotarârii recurate).
2. gresita respingere a cumulului actualizarii cu indicele de inflatie a sumei reprezentând drepturi salariale neachitate, cu dobânda legala;
3. gresita aplicare a dobânzii legale începând cu data promovarii actiunii, 05.05.2010 si nu cu data nasterii dreptului la acordarea salariilor compensatorii cuvenite, respectiv de la data de 23.04.2011;
4. instanta de fond nu a luat act ca recurentul va solicita cheltuieli de judecata pe cale separata.
În ceea ce priveste primul motiv, recurentul arata ca instanta de fond în mod gresit a retinut ca IICCR era finantat de la bugetul de stat, deoarece în baza art. 7 alin. 1 din HG nr. 1724/2005, “Cheltuielile curente si de capital ale Institutului se finanteaza din venituri proprii si din subventii acordate de la bugetul de stat, prin bugetul cancelariei Primului Ministru”, iar potrivit art. 8 alin. 1 din hotarâre, “În anul 2006 finantarea cheltuielilor necesare functionarii si organizarii Institutului se asigura de la bugetul de stat”.
Astfel, din interpretarea celor doua articole, rezulta ca Institutul, din punct de vedere juridic a fost finantat de la bugetul de stat numai pâna ce si-a început activitatea imediat dupa înfiintare, respectiv numai pâna la finalul anului 2006, dupa care aceasta institutie s-a finantat din surse proprii.
Considera ca pentru speta de fata nu conteaza în ce mod era finantat fostul Institut la înfiintare sau este finantat în prezent IICCMER, care a fost înfiintat prin comasarea IICCR cu INMER, ci doar reglementarea în momentul semnarii actului aditional nr. 2/3 din 12.10.2009.
Or, pentru respectiva data, apreciaza recurentul ca fostul IICCR era finantat din surse proprii, asa cum rezulta din coroborarea art. 7 alin. 1 (si alin. 2) si art. 8 alin. 1 din HG nr. 1724/2005.
Pentru aceste considerente, considera ca în speta nu sunt aplicabile dispozitiile art. 157 alin. 2 Codul muncii, respectiv “sistemul de salarizare a personalului din autoritatile si institutiile publice finantate integral sau în majoritate de la bugetul de stat se stabileste în lege”.
De asemenea, cadrul legal în perioada de referinta din speta (08.10.2009 si 12.10.2009) poate fi cel stabilit de dispozitiile OUG nr. 41/2009 privind unele masuri în domeniul salarizarii personalului în sectorul bugetar în perioada mai-decembrie 2009, art. 1 lit. a: “pentru perioada 1 mai-31 decembrie 2009, în ceea ce priveste salarizarea personalului din sectorul bugetar, se aplica urmatoarele acte normative: a) Ordonanta Guvernului nr. 10/2008 privind nivelul salariilor de baza si a altor drepturi ale personalului bugetar salarizat potrivit Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de baza pentru personalul contractual din sectorul bugetar si personalului salarizat potrivit anexelor nr. II si III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de baza în sectorul bugetar si a indemnizatiilor pentru persoane care ocupa functii de demnitate publica, precum si unele masuri de reglementare a drepturilor salariale si a altor drepturi ale personalului contractual salarizat prin legi speciale, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 1 februarie 2008, aprobata cu modificari prin Legea nr. 177/2008, cu modificarile si completarile ulterioare”.
Apreciaza recurentul ca în domeniul salarizarii personalului contractual din autoritatile si institutiile publice, precum si din celelalte unitati bugetare cadrul legislativ este extrem de diversificat, cu elemente diferite si chiar contradictorii, dinamica lui fiind greu de înteles. Relevante doar ca având legatura cu speta de fata ar fi prevederile art. 16 din OG nr. 10/2008 si art. 17 din acelasi act normativ care arata ca: “personalul contractual beneficiaza si de celelalte drepturi de natura salariala care se acorda potrivit dispozitiilor legale în vigoare” (deci inclusiv Codul muncii).
Din reglementarile care ar fi aplicabile în cauza în octombrie 2009 se observa ca nu este prevazut dreptul la masuri compensatorii în caz de concediere ce nu tine de persoana salariatului si nu este reglementata nici situatia celorlalte drepturi ale salariatilor din sectorul bugetar în general, altele decât cele din reglementari speciale.
Nu a identificat niciun act normativ în domeniul acordarii drepturilor salariale în general care sa reglementeze dreptul la masuri compensatorii în caz de concediere ce nu tine de persoana salariatului, cu exceptia Codului muncii si a CCM unic la nivel national 2007-2010.
În ceea ce priveste functia îndeplinita de recurent, mentioneaza ca în mod gresit instanta de fond a apreciat ca avea functia de director general al Institutului, ci contractul individual de munca trebuie interpretat si în lumina HG nr. 1724/2005 (art. 5 alin. 2) si a Regulamentului de Organizare si Functionare a Institutului adoptat prin Ordinul nr. 1/06.07.2007, publicat în M. Of. nr. 585/24.08.2007 (art. 11). Astfel, recurentul era conducatorul Directiei Generale de Investigatii (ce cuprindea Serviciul documentare si cercetare, Serviciul muzee-memorie si Serviciul investigatii 5 speciale), cu atributiile mentionate în ROF. Titulatura mentionata în ROF este una nepotrivit aleasa din punct de vedere al cuvintelor folosite atât în ceea ce priveste mentionarea functiei de director “general” cât si în ceea ce priveste mentionarea Directiei “Generale” de Investigatii, având în vedere ca printre atributiile directorului general nu se numara vreuna de conducere a Institutului ori chiar de conducere sau administrare în general.
De asemenea, nu sunt aplicabile în speta nici dispozitiile art. 57 alin. 4 Codul muncii, chiar daca ar fi vorba de institutii finantate din bugetul de stat, având în vedere ca nu este vorba de drepturi care contravin unor norme legale imperative, deoarece în cea ce priveste salariile compensatorii în caz de concediere ce nu tine de persoana salariatului nu exista astfel de norme cu privire la drepturile cuvenite personalului contractual din sectorul bugetar (în cazul în care recurentul s-ar încadra în aceasta categorie, întrucât din punct de vedere legal al finantarii fostului Institut, recurentul nu s-ar încadra în acest caz). Deci clauza din contractul individual de munca, asa cum a fost modificat prin act aditional, privind drepturile salariale compensatorii în caz de concediere din motive ce nu tin de persoana salariatului nu contravine niciunei norme de drept imperative pentru a opera nulitatea prevazuta de art. 57 alin. 4 raportat la prevederile art. 157 alin. 2 Codul muncii.
Sub acest aspect, au fost reiterate argumentele din cererea de chemare în judecata, fiind expuse urmatoarele concluzii:
– contractul individual de munca poate contine drepturi mai mari decât cele mentionate în contractul colectiv de munca aplicabil;
– contractul colectiv de munca la nivel national se aplica salariatilor din institutiile publice indiferent de dispozitiile art. 157 alin. 2 Codul muncii;
– contractele colective la nivel de unitate, daca este vorba de institutie publica, pot sa prevada drepturi suplimentare daca aceste drepturi suplimentare la care face referire respectivul contract colectiv de munca nu sunt acordate mentionându-se în acelasi timp si cuantumul în vreo dispozitie legala (în textul legal se foloseste “si”; oricum o prevedere legala în care se mentiona dreptul salarial fara cuantum nu ar fi facut aplicabile dispozitiile art. 3 alin. 2 din CCM la nivel national pe anii 2007-2010).
Apreciaza astfel recurentul ca un contract individual de munca încheiat pentru personalul contractual din sectorul bugetar poate contine drepturi superioare CCM la nivel national pe anii 2007-2010 daca aceste din urma drepturi nu sunt acordate mentionându-se si cuantumul lor în vreo dispozitie legala.
Dispozitiile art. 157 alin. 2 Codul muncii nu trebuie interpretate fara a lua în considerare si celelalte dispozitii ale Codului muncii si ale Contractului Colectiv la Nivel National pe anii 2007-2010, ajungându-se la concluzia ca daca un drept nu este prevazut în vreo dispozitie legala sau este prevazut dar fara cuantum atunci pentru personalul din sectorul bugetar nu se poate acorda acel drept prin contract individual de munca ori colectiv de munca.
În ansamblul reglementarilor pentru personalul din sistemul bugetar, principiul este ca acesta beneficiaza de drepturile prevazute de dispozitiile legale, iar acolo unde legea nu prevede se aplica drepturile din Codul muncii, contractele colective si cele individuale de munca si nu înseamna ca personalul din sistemul bugetar nu are niciun drept, aplicându-se art. 157 alin. 2 Codul muncii coroborat cu lipsa reglementarii speciale.
În cauza nu este vorba de vreun drept care este stabilit printr-o dispozitie speciala, aplicându-se dispozitiile CCM la nivel national pe anii 2007-2010, asa cum în mod corect a retinut instanta de fond, dar nivelul acestor drepturi este cel stabilit în contractul individual de munca, deoarece prin contractul individual se pot reglementa drepturi superioare contractului colectiv de munca aplicabil.
Mai mult, dispozitiile art. 57 alin. 4 Codul muncii prevad ca dispozitiile nule din contractul individual de munca s-ar înlocui de drept cu dispozitiile legale care au fost încalcate (dar în cazul de fata nu exista dispozitii legale care sa fie încalcate), ori cu dispozitiile contractului colectiv de munca aplicabil. În cauza instanta a înlocuit în mod gresit dispozitia din contractul individual de munca privind cele 6 salarii brute compensatorii cu dispozitiile din CCM la nivel national pe anul 2007-2010, având în vedere ca acest contract colectiv aplicabil are prevederi sub contractul individual de munca semnat între angajator si angajat.
Sensul art. 57 alin. 4 Codul muncii privind înlocuirea clauzelor din contractul individual de munca cu clauzele din contractul colectiv are în vedere situatia în care în contractul individual ar fi fost prevazute drepturi sub cele minime acordate prin contractul colectiv de munca.
Contractele colective de munca nu pot sa conduca la micsorarea drepturilor dintr-un contract individual aplicându-se art. 57 alin. 4 Codul muncii, deoarece în baza legii contractul individual de munca poate sa prevada drepturi suplimentare fata de contractul colectiv aplicabil.
Este gresita concluzia instantei de fond cum ca orice conventii ale angajatorului cu salariatul ce exced dispozitiile legii se înlocuiesc de drept, conform art. 57 alin. 4 Codul muncii, cu dispozitiile legale sau conventionale aplicabile, deoarece nu exista dispozitii legale imperative care au fost încalcate, iar drepturile mentionate în contractul individual de munca nu exced niciunui alt drept pentru ca nu exista.
Problema de interpretare a primei instante rezulta si din interpretarea gresita in extenso a dispozitiilor art. 157 alin. 2 Codul muncii. Salarizarea ori sistemul de salarizare de care vorbeste acest text (interpretat si în corelatie cu art. 157 alin. 1) nu are nicio legatura cu dreptul la salarii compensatorii ca urmare a concedierii din motive ce nu tin de persoana salariatului (desi gramatical apare cuvântul “salarii”), ci doar cu elementele prevazute de art. 155 Codul muncii care reglementeaza definitia salariului, respectiv salariul de baza, indemnizatiile, sporurile precum si alte adaosuri.
Dreptul la masuri compensatorii în caz de concediere este un drept separat care nu are legatura cu salarizarea (nefiind inclus în vreo definitie), fiind prevazut la art. 39 lit. j Codul muncii, în timp ce celelalte drepturi sunt mentionate separat, incluzând salarizarea de care face vorbire art. 157 alin.2.
Reglementarea separata a acestor drepturi rezulta chiar din nementionarea acestora la art. 155 Codul muncii si din mentionarea lor la art. 67, text de lege ce nu distinge între salariati din sectorul bugetar si ceilalti salariati.
Prin mentiunea “prevazute de lege” din art. 67 Codul muncii se întelege inclusiv Codul muncii. De asemenea, mentiunea “prevazute de lege si de contractul colectiv de munca aplicabil” nu înseamna ca nu este inclus si contractul individual de munca deoarece acesta poate sa prevada drepturi superioare contractului colectiv aplicabil, iar contractul colectiv de munca implica în mod necesar existenta unui contract individual, din care sa izvorasca raportul juridic de dreptul muncii concret. Ca orice contract, contractul individual de munca reprezinta legea între parti în virtutea principiului înscris în art. 969 Codul civil, potrivit caruia “conventiile legal facute au putere de lege între partile contractante”, fiind inclus în acceptiunea “prevazute de lege” a dispozitiile art. 67 Codul muncii (acesta fiind motivul pentru care nu este mentionat). Alta interpretare ar însemna în mod gresit ca un salariat nu poate sa beneficieze de aceste drepturi decât daca sunt mentionate în vreun act normativ sau daca sunt mentionate în contractul colectiv de munca, fara a avea posibilitatea de a include acest drept în vreun contract individual de munca.
Sediul materiei dreptului la masuri compensatorii (care nu trebuia neaparat sa fie salarii), în caz de concediere din motive ce nu tin de persoana salariatului este seci art. 67 Codul muncii si nu Titlul IV, Salarizarea, din Cod, cu dispozitiile art. 154 -157 pe care le-ar fi aplicat instanta de fond. Mentiunea privind 6 salarii brute din contractul individual de munca modificat nu semnifica vreo legatura cu salarizarea, ci reprezinta criteriile matematice pe baza carora se apreciaza întinderea dreptul la protectie în caz de concediere (art. 39 alin. 1 lit. j Codul muncii), coroborat cu masurile compensatorii în cazul concedierii pentru motive ce nu tin de persoana salariatului (art. 67 din Cod). Sfera de aplicare a dreptului prevazut la art. 37 alin. 1 lit. j este mai mare fata de cea a art. 67 Codul muncii având în vedere ca se poate aplica chiar si în cazul altor tipuri de concedieri.
Indiferent de interpretarea data art. 157 alin. 2 ori art. 57 alin. 4 Codul muncii, în toate cazurile salariatul are dreptul la despagubiri. Astfel, daca a fost semnat de catre conducatorul fostului Institut un contract individual de munca cu o clauza lovita de nulitate pentru ca aceasta contravenea dispozitiilor legale imperative sau contractelor colective de munca aplicabile, atunci salariatul (recurentul) are dreptul la despagubiri din partea intimatului, urmând ca intimatul prin mijloacele legale pe care le are la dispozitie sa recupereze despagubirile pe care le-a achitat salariatului de la persoanele responsabile.
Prejudiciul recurentului în cazul platii unei sume de bani este exact lipsa acelei sume de bani promise prin contractul individual de munca, iar acoperirea efectiva a despagubirilor nu se poate realiza decât prin plata celor 6 salarii brute cuvenite, actualizate cu indicele de inflatie, plus dobânda legala pâna la data platii efective, începând cu data concedierii. Lipsa actului aditional privind drepturile suplimentare în cazul concedierii pentru motive ce nu tin de persoana salariatului l-ar fi determinat sa-si asigure si sa contracteze un alt loc de munca mai stabil, posibil înca din data de 12.10.2009, fara ca în momentul aparitiei concedierii din motive ce nu tin de persoana salariatului sa riste lipsa de venituri în conditiile în care piata muncii privind angajarile s-a restrâns, crescând somajul, si în toata perioada scursa de la data actului aditional pâna la data concedierii si-a pierdut oportunitatile alternative de angajare în alte locuri de munca.
Ratiunea art. 57 alin. 4 Codul muncii privind plata despagubirilor catre salariat în cazul clauzelor din contractul individual de munca lovite de nulitate este perfect validata tocmai de faptul ca cel care are de suferit este în toate cazurile salariatul, fie pentru ca trebuia sa beneficieze de drepturi suplimentare care nu s-au acordat la momentul potrivit, fie ca i s-a promis mai mult determinându-i angajatului o anumita conduita care în momentul intervenirii nulitatii a condus la aparitia unui prejudiciu salariatului respectiv, desi putea fi evitata de catre salariat. Din cauza considerentelor anterior mentionate, exista si dispozitiile art. 57 alin. 2 din Codul muncii: “Constatarea nulitatii contractului individual de munca produce efecte doar pentru viitor.”
Referitor la nulitatea contractul individual de munca, precizeaza recurentul ca desi existau mijloacele legale de invocare a nulitatii aceasta nu a fost solicitata si oricum în baza dispozitiei anterior mentionate o eventuala nulitate nu si-ar mai produce efectele în speta deoarece nulitatea nu a fost constatata înainte de data concedierii. Deci constatarea nulitatii nu se refera la efectiva plata a drepturilor salariate cuvenite, ci la momentul la care s-a nascut dreptul de plata a drepturilor salariale neacordate, deci în cauza la momentul concedierii din motive ce nu tin de persoana salariatului – 23.04.2009.
Solutia instantelor de judecata trebuie sa aiba în vedere situatia la momentul intervenirii deciziei de concediere, când nu fusese constatata nulitatea contractului individual de munca, asa cum a fost modificat prin actul aditional.
Din punct de vedere teoretic, nulitatea ar fi putut produce efecte pentru viitor, conform art. 57 alin. 2 Codul muncii, daca ar fi ori ar fi fost constatata, în cazul în care s-ar fi contestat decizia de concediere si s-ar fi solicitat reîncadrarea în postul avut anterior. Dupa dispunerea reîncadrarii în munca pe acelasi post ar fi intervenit o noua decizie de concediere pentru motive ce nu tin persoana salariatului, caz în care nu ar mai fi operat asa-zisa clauza nula din contractul individual de munca modificat prin act aditional.
Recurentul a criticat si faptul ca instanta de fond a mentionat în hotarâre si lipsa vreunui contract colectiv de munca la nivelul unitatii, aspect cu privire la care formuleaza urmatoarele argumente:
– nu s-au solicitat drepturi salariale în baza vreunui contract colectiv de munca, ci în baza contractului individual de munca;
– finalitatea negocierii colective nu este contractul colectiv de munca si prin urmare nu este necesara existenta vreunui contract colectiv de munca pentru acordarea drepturilor;
– exista contract colectiv de munca.
Mentioneaza mai întâi ca instanta de fond în mod gresit a constatat ca “salarizarea personalului din sectorul bugetar (categorie în care se încadreaza si pârâtul) a fost supusa în perioada de referinta Legii nr. 330/2009, nefiind posibila negocierea nivelului salariului sau alte drepturi de natura salariala care exced prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009”, atâta timp cât Legea nr. 330/2009 a fost publicata în M. Of. nr. 762/ 09.11.2009 si a intrat în vigoare la data de 01.01.2010. Drepturile salariale rezulta din actul aditional nr. 2/3 semnat la data de 12.10.2009, iar efectele Legii nr. 330/2009 nu se pot rasfrânge retroactiv si asupra acestuia. Astfel, la data semnarii actului aditional (12.10.2009) ori la data semnarii procesului verbal al negocierii (08.10.2009) din care rezulta drepturile neachitate nu exista interdictia de negociere a nivelului salariului sau alte drepturi de natura salariala, asa cum a retinut instanta de fond. Oricum, ar fi fost un motiv de nulitate, care ar fi condus Ia aplicarea art. 57 alin. 2 Codul muncii fata de care salariatul avea dreptul la despagubiri.
În ceea ce priveste nulitatea clauzelor din contractele individuale de munca, recurentul mentioneaza si ca art. 57 Codul muncii creeaza un regim special al acestei sanctiuni care se aplica derogator în ramura dreptului muncii, ce presupune printre altele: neretroactivitatea efectelor sanctiunii, posibilitatea acoperirii ulterior a motivelor de nulitate, despagubirea salariatului în toate cazurile, acordul partilor în constatarea nulitatii s.a.m.d.
În ceea ce priveste primul argument mai sus expus, se arata ca salariile compensatorii sunt stabilite prin actul aditional la contractul individual de munca, referirea în preambulul actului aditional la procesul verbal de negociere nr. 1817/08.10.2009 fiind pur informativa si nu se refera la vreun contract colectiv de munca, modificarea contractului individual de munca putând surveni din diverse motive. Mai mult, acest preambul mentioneaza dispozitiile art. 39 lit. j si art. 67 Codul muncii separat de procesul verbal de negociere, precum si prevederile regulamentului intern. Din punct de vedere al salariatului care nu a participat la vreo negociere si nici la luarea vreunei decizii nu conteaza motivul invocat în preambul pentru modificarea contractului individual de munca. Mai mult, contractul individual de munca nu s-a modificat din cauza procesului verbal de negociere anterior mentionat, ci din cauza ca angajatorul si angajatul si-au dat acordul pe modificare prin semnarea actului aditional la contractul individual de munca (cum se mentioneaza în preambul). Actul aditional nu este vreun efect ori urmare a procesului verbal de negociere ori altui motiv decât reprezinta acordul de vointa a doua parti.
În ceea ce priveste cel de-al doilea argument, se învedereaza ca finalitatea negocierilor dintre angajator si reprezentantii angajatilor nu este neaparat semnarea unui contract colectiv de munca, ci luarea unor decizii comune cu respectarea intereselor ambelor parti. În cauza, prin înscrisul intitulat Proces verbal de negociere din data de 08.10.2009, în care se mentioneaza sub semnatura si stampila de Presedintele fostului Institut ca “se aproba propunerea reprezentantilor salariatilor, care devine clauza în contractele individuale de munca ale tuturor salariatilor IICCR”, în mod evident se adopta aceasta decizie.
Partea salariatilor urmarea sa-si asigure masuri compensatorii în caz de concediere pe motive ce nu tin de persoana salariatului, pe fondul reducerii ofertei pe piata pietei muncii ori alte motive, iar angajatorul urmarea pastrarea personalului, având în vedere dorintele salariatilor de a-si gasi alte locuri de munca din lipsa de stabilitate, în vederea exercitarii atributiilor institutiei. Ratiunile din spatele deciziei nu sunt cunoscute si nici nu prezinta importanta cauzei ori contratului individual de munca modificat, dar decizia este benefica atât angajatorului cât si salariatilor, realizându-se raporturi de munca stabile cu pastrarea personalului calificat si astfel exercitarea atributiilor delicate ale institutiei.
Nu se poate ca înscrisul semnat si stampilat de angajator sa nu produca niciun efect juridic, nereprezentând un simplu proces verbal al unor dezbateri, ci în mod clar prin documentul mentionat se adopta o decizie.
În ceea ce priveste ultimul argument expus, considera ca însusi înscrisul intitulat “proces verbal de negociere” din data de 08.10.2009 poate constitui un contract colectiv de munca la nivel de unitate, îndeplinind conditiile de forma cerute de lege.
Daca s-ar presupune în sens contrar, ar trebui sa existe un conflict de interese între reprezentantii salariatilor si angajator, dar în baza art. 12 ori art. 16 din Legea nr. 168/1999 nu s-a declansat legal conflictul de interese deoarece situatia de fapt nu se încadreaza în vreunul din cazurile mentionate limitativ si expres de lege, datorita faptului ca partile s-au înteles si au semnat documentul.
Ar fi o invocare a propriei culpe nesemnarea vreunui contract colectiv de munca la nivel de unitate din partea angajatorului atâta timp cât a fost de acord cu propunerea angajatilor si a aprobat-o prin semnare si stampilare.
În ceea ce priveste al doilea motiv de recurs, recurentul precizeaza ca îsi însuseste argumentele Înaltei Curti de Casatie si Justitie din decizia nr. 722/23.02.2010 (publicata în Buletinul Casatiei nr. 7/2010, pag. 26 si 27).
Considera ca prin acordarea dobânzii se urmareste sanctionarea debitorului pentru executarea cu întârziere a obligatiei care îi incumba, pe când prin actualizarea debitului se urmareste acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuatiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadentei si cea a platii efective a sumei datorate.
Actualizarea se constituie într-o modalitate de reparare a pierderii suferite de creditor, în timp ce dobânda urmareste acoperirea beneficiului nerealizat.
Considera ca cele doua institutii au natura juridica diferita, iar acordarea de dobânzi nu exclude actualizarea debitului, deoarece au temeiuri de drept si scopuri diferite si nu au acelasi izvor (dezdaunari pentru întârzierea platii).
În cauza sunt aplicabile dispozitiile art. 1084 Cod civil: “Daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit si beneficiul de care a fost lipsit.” Actualizarea îsi are ratiunea în respectarea principiului repararii integrale a pagubei, aplicabil inclusiv în materia dreptului muncii. Astfel, daca intimatul ar achita acum suma reprezentând drepturile salariale pe care trebuia sa o achite la momentul concedierii, de fapt nu achita întreaga suma, îmbogatindu-se fara just temei cu diferenta câstigata ca urmare a fluctuatiilor valutare (pe piata valutara si moneda leu fiind considerata tot o valuta).
Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs, recurentul arata ca potrivit art. 1088 alin. 2 Cod civil, daunele interese sunt datorate de la data cererii de chemare în judecata, afara de cazurile în care, dupa lege, dobânda curge de drept, asa cum a retinut si instanta de fond. Apreciaza ca acest articol se refera la scadenta si la momentul nasterii dreptului la acordarea salariilor compensatorii cuvenite în baza contractului individual de munca atunci când se refera la “cazurile în care, dupa lege, dobânda curge de drept”.
În speta, salariile compensatorii se acorda Ia data concedierii din motive ce nu tin de persoana salariatului, respectiv la 23.04.2009, si nu la data de 05.05.2009, data introducerii actiunii. La data concedierii angajatorul este dator a achita drepturile salariate cuvenite în baza contractului individual de munca si aceste drepturi se acorda din momentul nasterii drepturilor si nu din momentul solicitarii lor de catre fostul salariat.
În ceea ce priveste ultimul motiv de recurs, recurentul precizeaza ca prin cererea de chemare în judecata si prin cererea modificatoare s-au solicitat cheltuieli de judecata. De asemenea s-a solicitat ca instanta sa ia act cheltuielile de judecata vor fi solicitate pe cale separata, având în vedere ca exista instante care apreciaza ca este nevoie de aceasta mentiune în hotarârea din litigiul de unde provin cheltuielile de judecata, ca si conditie pentru exercitarea actiunii pe cale separata.
Recurentul mentioneaza si faptul ca va solicita pe cale separata si cheltuielile de judecata privind recursul.
Prin întâmpinarea formulata, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele si lucrarile dosarului din perspectiva criticilor de recurs, cât si a dispozitiilor art. 3041 Cod Procedura Civila, Curtea gaseste recursul formulat ca nefiind fondat, considerentele avute în vedere fiind urmatoarele:
Recurentul-reclamant considera ca are dreptul sa beneficieze de plata unei compensatii constatând în 6 salarii brute stabilite prin dispozitiile art. 1 din actul aditional nr. 2/3/12.10.2009 la contractul sau individual de munca nr. 2/1/10.04.2006, ca urmare a încetarii CIM din motive ce nu tin de persoana sa.
Recurentul a fost salariat al intimatului-pârât IICCMER, în cadrul Directiei generale investigatii, în functia de director general, raporturile de munca dintre parti încetând la data de 23.04.2010 în temeiul deciziei de concediere nr. 14/05.04.2010, emisa de angajator conform art. 65 Codul muncii, ca urmare a desfiintarii locului de munca ocupat de salariat, fara legatura cu persoana acestuia (luând în considerare dispozitiile Anexei nr. 2, pct. 1 la Legea nr. 329/2009 si faptul ca functia de director general nu mai era prevazuta în dispozitiile HG nr. 1372/2009 privind înfiintarea, organizarea si functionarea IICCMER, modificata si completata prin HG nr. 134/2010)
Prin actul aditional nr. 2/3/12.10.2009 la contractul individual de munca, încheiat de recurent cu fostul IICCR, s-a prevazut ca angajatorul si salariatul “în baza Procesului-verbal de negociere nr. 1817/08.10.2009, având în vedere dispozitiile art. 39 lit. j si ale art. 67 din Legea nr. 53/2003 si prevederile din regulamentul intern, hotarasc de comun acord modificarea contractului individual de munca, începând cu data de 14.10.2009, dupa cum urmeaza: Art. 1: La încetarea contractului individual de munca din motive ce nu tin de persoana salariatului, angajatorul va acorda acestuia o compensatie de 6 salarii brute, în afara drepturilor cuvenite la zi.”
Sub un prim aspect, Curtea constata ca drepturile cuvenite salariatilor în cazul concedierii trebuie analizate prin prisma dispozitiilor legale de la momentul intervenirii cauzei ce determina acordarea acestor drepturi, respectiv încetarea contractului individual de munca. Astfel, nu pot fi retinute sustinerile recurentului în sensul ca prezinta relevanta în cauza doar reglementarea existenta în momentul semnarii actului aditional nr. 2/3/ 12.10.2009 (ori a semnarii procesului verbal de negociere nr. 1817/ 08.10.2009, astfel cum s-a invocat de catre recurent). Este într-adevar necesara o analiza si a cadrului legal existent la momentul încheierii actului aditional mentionat, însa pentru verificarea respectarii dispozitiilor legale în vigoare la acea data.
În ceea ce priveste existenta unui contract de munca aplicabil, cu toate ca în conformitate cu dispozitiile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 era posibila încheierea unor contracte colective de munca în cadrul institutiilor bugetare (cu precizarea ca prin aceste contracte nu se puteau negocia clauze referitoare la drepturile ale caror acordare si cuantum erau stabilite prin dispozitii legale), la nivelul IICCR si INMER nu a fost încheiat un contract colectiv de munca între reprezentantii salariatilor si conducere.
Se mai constata sub acest aspect ca, în absenta încheierii unui atare contract, nu pot fi retinute sustinerile recurentului în sensul ca procesul verbal de negociere din data de 08.10.2009 poate constitui un contract colectiv de munca la nivel de unitate. Aceasta întrucât art. 2 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 prevedea ca fac parte din contractele colective de munca si acordurile dintre partile semnatare ale contractelor colective de munca, prin care se solutioneaza conflicte colective de munca, dar, pe de o parte, procesul verbal de negociere mentionat nu a fost încheiat de catre parti semnatare ale unui contract colectiv de munca, iar, pe de alta parte, nu a rezultat în cauza nici faptul ca ar fi existat un conflict colectiv de munca ce ar fi fost solutionat de catre partile respective prin acel proces verbal.
Referitor la cadrul normativ aplicabil în speta, se constata ca, asa cum a retinut în mod corect si instanta de fond, IICCR functiona în baza HG nr. 1724/2005, cu modificarile si completarile ulterioare si era o institutie din administratia publica centrala de specialitate, în subordinea Guvernului si în coordonarea primului-ministru (art. 1). Cheltuielile curente si de capital ale Institutului se finantau din venituri proprii si din subventii acordate de la bugetul de stat, prin bugetul Cancelariei Primului-Ministru (art. 7 si 8), iar dupa desfiintarea acesteia, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului.
La data de 12.11.2009 a intrat în vigoare Legea nr. 329/05.11.2009 privind reorganizarea unor autoritati si institutii publice, rationalizarea cheltuielilor publice, sustinerea mediului de afaceri si respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeana si Fondul Monetar International, autoritatile si institutiile publice înfiintate prin hotarâre a Guvernului, supuse reorganizarii potrivit acestei legi, precum si modalitatea de reorganizare fiind prevazute în anexa nr. 2 (conform art. 4 alin. 2).
În lista acestor institutii si autoritati publice, înfiintate prin hotarâre a Guvernului, supuse reorganizarii, respectiv în Anexa nr. 2, poz. 1, este mentionat IICMR, modalitatea de reorganizare fiind comasarea INMER (poz. 44) si constituirea unei noi persoane juridice – intimatul IICCMER mentinut în subordinea Guvernului si în coordonarea primului-ministru, finantat integral de la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului (reorganizare conform art. 3 lit. c din lege).
Avându-se în vedere dispozitiile art. 5 alin. 1 si 3 din Legea nr. 329/ 2009, a fost emisa si HG nr. 1372/18.11.2009, în vigoare din 25.11.2009, privind înfiintarea IICCMER, prin comasarea prin fuziune a IICCR cu INMER, institutii publice care se desfiinteaza (art. 1).
În ceea ce priveste criticile formulate de recurentul-reclamant cu privire la sursa de finantare a fostului IICCR, nu poate fi sustinuta interpretarea data de recurent în sensul ca Institutul a fost finantat de la bugetul de stat numai pâna ce si-a început activitatea imediat dupa înfiintare, respectiv pâna la finalul anului 2006, dupa care aceasta institutie s-a finantat din surse proprii, aspecte ce ar rezulta din coroborarea art. 7 alin. 1 (si alin. 2) si art. 8 alin. 1 din HG nr. 1724/2005. Astfel, Curtea apreciaza ca precizarea cuprinsa în art. 8 alin. 1 a fost necesara fata de regula instituita prin art. 7 si faptul ca eventualele venituri proprii ce s-ar fi putut realiza si folosi pentru finantarea cheltuielilor Institutului puteau fi evidentiate abia dupa încheierea primului an de functionare, 2006. Daca pentru anii urmatori finantarea s-ar fi realizat tot dintr-o singura sursa (doar din venituri proprii, cum pretinde recurentul), deci în mod exceptional fata de regula stabilita, ar fi fost necesara de asemenea o precizare expresa. Un argument în plus este dat si de constatarea ca, la data intrarii în vigoare a Legii nr. 329/2009, în Anexa nr. 2 a acesteia, mai sus aratata, se mentioneaza expres ca institutia supusa reorganizarii, IICCR, înfiintat prin HG nr. 1724/2005, era si anterior reorganizarii finantata integral de la bugetul de stat, prin bugetul SGG.
Cu privire la situatia personalului autoritatilor si institutiilor publice care se desfiinteaza în urma reorganizarii potrivit Legii nr. 329/2009, art. 6 alin. 1 si 3 din lege prevede ca acesta este preluat de autoritatile si institutiile publice la care trece activitatea acestora, beneficiind de drepturile salariale acordate, potrivit legii, pentru categoriile de functii din cadrul autoritatii sau institutiei publice.
Potrivit art. 7 alin. 5 din HG nr. 1372/2009, personalul care functioneaza în cadrul Institutului este angajat cu contract individual de munca si este salarizat potrivit reglementarilor legale aplicabile personalului contractual din sectorul bugetar.
În cauza sunt aplicabile si dispozitiile art. 157 alin. 2 Codul muncii (fara a se putea retine însa si incidenta art. 57 alin. 4 din Cod, în conditiile în care nu se poate constata nulitatea clauzei contractuale negociate si introduse prin actul aditional), potrivit carora sistemul de salarizare a personalului din autoritatile si institutiile publice finantate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, cum este cazul intimatului-pârât, se stabileste prin lege.
La data de 01.01.2010 a intrat în vigoare legea cadru privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice, Legea nr. 330/2009, ce a avut ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar platit din bugetul general consolidat al statului, iar pentru a suplini lacunele legislative privind salarizarea personalului din institutiile ce si-au schimbat regimul de finantare a fost adoptata OUG nr. 1/2010 privind unele masuri de reîncadrare în functie a unor categorii de personal din sectorul bugetar si stabilirea salariilor acestora, precum si alte masuri în domeniul bugetar.
Ordonanta de urgenta nr. 1/2010, intrata în vigoare la data de 27.01.2010, a reglementat expres situatia salariatilor din autoritatile si institutiile publice care si-au schimbat regimul de finantare, în conformitate cu dispozitiile Legii nr. 329/2009, în art. 2 stabilindu-se ca personalul unor astfel de autoritati si institutii publice salarizat exclusiv în temeiul unui contract individual de munca negociat va fi reîncadrat pe noile functii, stabilite de ordonatorul principal de credite, corespunzator atributiilor, responsabilitatilor si competentelor specifice postului, prin asimilare cu functiile din institutia care îl preia în structura, subordine sau în finantare, dupa caz. Drepturile salariale ale acestui personal s-au stabilit potrivit art. 1 alin. 4 si 5 din ordonanta, respectiv la nivelul prevazut în luna decembrie 2009 pentru functiile similare celor pe care a fost reîncadrat din institutia sau autoritatea care l-a preluat în structura, subordine sau în finantare, dupa caz.
Ca urmare a întregului context legislativ generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 329/2009, Legii nr. 330/2009, HG nr. 1372/2009 si OUG nr.1/2010, a intervenit o modificare a contractului individual de munca a recurentului-reclamant, dar aceasta modificare a rezultat din dispozitiile legale mai sus mentionate, ce au prevazut în mod expres modalitatea de reîncadrare a personalului, precum si nivelul de salarizare aplicabil acestuia în conformitate cu dispozitiile Legii nr. 330/2010.
Modificarea sistemului de salarizare nu a operat ca urmare a vointei angajatorului, ci ca urmare a vointei legiuitorului, scopul fiind ca, începând cu anul 2010, toti salariatii din institutiile publice indiferent de forma de finantare – respectiv finantate integral de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, cele finantate din venituri proprii si subventii acordate de la bugetul de stat precum si cele finantate integral din venituri proprii – sa fie salarizati unitar pe principiul suprematiei legii, în sensul ca drepturile de natura salariala sa se stabileasca numai prin norme juridice de forta legii (art. 3 lit. b de Legea nr. 330/2009).
În aceste conditii, începând cu intrarea în vigoare a Legilor nr. 329 si 330/2009, cu exceptia prevazuta de OUG nr. 1/2010 – respectiv aplicarea temporara a prevederilor contractelor colective de munca pâna la încetarea acestor contracte prin ajungere la termen -, personalului vizat de aceste acte normative, inclusiv cel al intimatului-pârât, îi sunt aplicabile dispozitiile legale care reglementeaza salarizarea si alte drepturi ale personalului bugetar.
Prin urmare, cum toate drepturile personalului platit din fonduri publice trebuiau sa fie determinate strict în conditiile legii, clauzele din contractul individual de munca referitoare la drepturi negociate cu angajatorul nu îsi mai gasesc aplicabilitatea, prin efectul legii operând o modificare a contractului individual de munca.
Nu poate fi acceptata ipoteza ca un contract individual de munca al unei persoane încadrata într-o institutie finantata de la bugetul de stat poate contine clauze contrare dispozitiilor legale ce reglementeaza activitatea institutiei, în contextul adoptarii unor acte normative cu putere de lege care impun modificarea elementelor sale esentiale, cum ar fi plata unor compensatii banesti în caz de concediere, caci ar însemna sa se ajunga la negarea principiului fundamental al suprematiei legii sau al legalitatii, la care se face referire prin prevederile art. 1 alin. 4 si 15 alin. 2 din Constitutie.
Cum prin modificarile legislative mentionate nu era reglementat dreptul la plata unor compensatii în cazul încetarii raporturilor juridice de munca, pretentiile recurentului-reclamant, care facea parte din personalul unei institutii publice finantate integral de la bugetul de stat, nu mai pot fi întemeiate pe dispozitiile clauzelor negociate anterior prin contractul individual de munca.
În raport de toate aceste considerente retinute, se constata ca celelalte sustineri formulate de recurentul-reclamant nu pot prezenta relevanta pentru plata restului de 5 salarii brute solicitate cu titlu de compensatie pentru concedierea din motive ce nu tin de persoana sa.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, Curtea constata ca instanta de fond a retinut în mod corect ca nu se poate acorda atât dobânda solicitata, cât si actualizarea creantei cu rata inflatiei, concluzie ce rezulta si din dispozitiile art. 1088 alin. 1 Cod civil, care stipuleaza ca la obligatiile care au ca obiect o suma oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legala, cu exceptia situatiilor în care dispozitii normative speciale permit cumulul.
Actualizarea creantei cu rata inflatiei are natura moratorie deoarece prejudiciul ce urmeaza a fi acoperit astfel este cauzat numai prin întârziere, având în vedere ca obligatiile banesti pot fi executate (în principiu) în natura întotdeauna. Solicitarea unei astfel de actualizari a unei sume la care a fost stabilita calcularea dobânzii legale înseamna o dubla reparatie, prejudiciul fiind acoperit fie de dobânda legala, fie de diferenta rezultata din actualizarea datoriei cu rata inflatiei.
Nu pot fi aplicate doua metode de actualizare ale aceluiasi prejudiciu, întrucât, asa cum s-a aratat mai sus, neajunsul reprezentat de devalorizarea continua a sumelor de bani si de lipsa acestora pâna la data executarii a fost complinit de instanta prin aplicarea dobânzii legale. Prin cumularea acestora s-ar ajunge la îmbogatirea fara justa cauza a creditorului, întrucât acordarea dobânzii legale acopera întregul prejudiciu suferit de creditor.
Curtea retine si faptul ca art. 1088 alin. 2 prevede ca daunele interese cu titlu de dobânzi nu sunt debite decât din ziua cererii de chemare în judecata, afara de cazurile în care, dupa lege, dobânda curge de drept. Angajatorul nefiind de drept în întârziere si nici pus în întârziere de catre salariat în formele prevazute de lege (art. 1079 Cod civil) anterior cererii de chemare în judecata, rezulta ca data punerii în întârziere si data de la care curge dobânda legala este ziua cererii de chemare în judecata, iar recurentul-reclamant nu poate solicita dobânda legala în acest caz mai devreme de ziua cererii de chemare în judecata.
În ceea ce priveste ultimul motiv de recurs sustinut, referitor la solicitarea recurentului-reclamant ca instanta sa ia act ca vor fi solicitate pe cale separata cheltuielile de judecata, se constata ca, în conditiile în care în cadrul concluziilor pe fond reclamantul nu a mai sustinut cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecata, cuprinsa în actiunea formulata, nici în cadrul dispozitivului, si nici în cuprinsul considerentelor hotarârii, instanta de fond nu s-a mai pronuntat cu privire la aceste cheltuieli. Sustinerile recurentului, nejustificate de altfel, nu pot fi retinute avându-se în vedere faptul ca pot fi cerute respectivele cheltuieli de judecata pe calea unei actiuni separate în situatiile în care fie nu s-a cerut acordarea lor ori, desi s-a cerut, instanta a omis sa se pronunte asupra solicitarii.
Fata de considerentele expuse, Curtea, constatând ca nu poate fi retinuta în cauza incidenta motivelor de recurs prevazute de art. 304 pct. 8 sau art. 304 pct. 9, în baza art. 312 alin. 1 Cod Procedura Civila, va respinge recursul ca nefondat.
1
