– Legea nr. 118/2010, art. 1
Pentru cadrele didactice în învatamântul preuniversitar indemnizatia de concediu este reglementata de art. 7 din H.G. nr. 250/1992.
Asadar, indemnizatia de concediu se raporteaza la salariului de baza, sporului de vechime si, dupa caz, indemnizatiei pentru functia de conducere, luate împreuna, corespunzatoare fiecarei luni calendaristice în care se efectueaza zilele de concediu de odihna iar pentru lunile ulteriore datei de intrare în vigoare a Legii nr. 118/2010, salariul a fost redus cu 25%, ca atare si indemnizatia de concediu se reduce cu 25%.
Asadar, indemnizatia de concediu se raporteaza la salariului de baza, sporului de vechime si, dupa caz, indemnizatiei pentru functia de conducere, luate împreuna, corespunzatoare fiecarei luni calendaristice în care se efectueaza zilele de concediu de odihna iar pentru lunile ulteriore datei de intrare în vigoare a Legii nr. 118/2010, salariul a fost redus cu 25%, ca atare si indemnizatia de concediu se reduce cu 25%.
Dispozitiile Legii nr. 118/2010 nu retroactiveaza, ele aplicându-se doar pentru indemnizatia de concediu primita pentru zilele ulterior datei intrarii in vigoare a actului normativ in cauza, interesând perioada pentru care indemnizatia se încaseaza.
Dispozitiile Legii nr. 118/2010 nu retroactiveaza, ele aplicându-se doar pentru indemnizatia de concediu primita pentru zilele ulterior datei intrarii in vigoare a actului normativ in cauza, interesând perioada pentru care indemnizatia se încaseaza.
De altfel, prin decizia nr. 20/2011 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie, Completul competent sa judece recursul în interesul legii, s-a stabilit ca dispozitiile art. 1 din Legea nr. 118/2010 sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic si didactic auxiliar din învatamântul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizatiei de concediu de odihna aferente anului scolar 2009-2010, dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010, respectiv 3 iulie 2010.
Înalta Curte de Casatie si Justitie a retinut ca, prin aplicarea art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificarile si completarile ulterioare, nu se realizeaza încalcarea dreptului de proprietate, prevazut de art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI – SECTIA A VII-A CIVILA SI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE SI ASIGURARI SOCIALA, DECIZIA NR. 7609 din 28.11.2011)
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti – Sectia a VIII a, Sindicatul Salariatilor din Învatamânt – Bucuresti, în numele membrilor de sindicat a chemat în judecata pe pârâtii: Gradinita nr. 11; Inspectoratul Scolar al Municipiului Bucuresti, Consiliul Local Sector 2, Primarul Sectorului 2 – Institutia Primarului, pentru ca, prin hotarârea ce se va pronunta sa se dispuna obligarea pârâtilor la calculul si plata drepturilor neacordate, reprezentând diferenta dintre indemnizatia de concediu de odihna cuvenita legal si cea efectiv încasata, aferenta concediului de odihna efectuat în anul 2010, sume ce urmeaza a fi actualizate în functie de coeficientul de inflatie, la data platii.
Prin sentinta civila nr. 3914/19.04.2011, Tribunalul Bucuresti – Sectia a VIII-a a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive ca neîntemeiata; a admis în parte actiunea si a obligat pârâtii sa plateasca reclamantelor diferenta de 25% dintre indemnizatia de concediu de odihna cuvenita si cea efectiv încasata pentru zilele de 1 si 2 iulie 2010, actualizata cu coeficientul de inflatie la data platii; a respins actiunea sub celelalte aspecte, ca neîntemeiata.
Pentru a se pronunta astfel, instanta de fond a retinut urmatoarea situatie de fapt si de drept:
În ceea ce priveste exceptia lipsei calitatii procesuale pasive invocata de pârâtii Consiliul Local Sector 2 Bucuresti si Primarul Sectorului 2, Tribunalul a considerat ca nu este întemeiata.
Potrivit dispozitiilor art. 167 alin.1 din Legea nr. 84/1995, în vigoare în perioada pentru care se solicita plata drepturilor, unitatile de învatamânt preuniversitar de stat functioneaza ca unitati finantate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unitatilor administrativ-teritoriale pe a caror raza îsi desfasoara activitatea, de la bugetul de stat si din alte surse, potrivit legii.
Sistemul de finantare de baza a unitatilor de învatamânt preuniversitar prevazut în art. 167-170 se aplica începând cu anul financiar 2005, potrivit Legii nr. 354/2004. Or, fata de data de la care se solicita plata drepturilor din prezenta sentinta rezulta ca dispozitiile legale mai sus mentionate erau incidente.
Tribunalul a retinut ca potrivit dispozitiilor art. 80 din Legea nr. 215/2001 republicata autoritatile administratiei publice locale din municipiul Bucuresti sunt Consiliul General al Municipiului Bucuresti si consiliile locale ale sectoarelor, ca autoritati deliberative, precum si primarul general al municipiului Bucuresti si primarii sectoarelor, ca autoritati executive, alese în conditiile legii pentru alegerea autoritatilor administratiei publice locale.
De asemenea, Tribunalul a mai mentionat ca este evident faptul ca acesti pârâti au fost chemat în judecata doar pentru îndeplinirea obligatiei care le este atribuita prin lege, nu si celor ce nu sunt în sarcina lor, împrejurare care rezulta din cererea de chemare în judecata, fiind evident ca au fost chemati în judecata pentru a fi obligati la plata, în sensul finantarii, a diferentelor de drepturi reprezentând indemnizatie concediu de odihna.
Tribunalul a retinut ca si daca se analizeaza exceptia în raport de dispozitiile Legii nr. 1/2011, acesta tot nu este întemeiata, deoarece conform art. 104 alin.2 lit. a finantarea de baza se asigura din bugetul de stat, din sume defalcate din taxa pe valoarea adaugata si alte venituri ale bugetului de stat, prin bugetele locale, pentru urmatoarele categorii de cheltuieli: a) cheltuielile cu salariile, sporurile, indemnizatiile si alte drepturi salariale în bani, stabilite prin lege, precum si contributiile aferente acestora.
În consecinta, a dispus instanta de fond respingerea exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive ca neîntemeiata.
În ceea ce priveste fondul cererii de chemare în judecata, Tribunalul a retinut urmatoarele:
Reclamantii din prezenta cauza, în forma ramasa dupa disjungere, au calitatea de salariati în învatamântul preuniversitar, dupa cum rezulta din adeverintele depuse la filele nr. 8-24 din dosar.
Potrivit dispozitiilor art. 145 alin.1 din Codul muncii pentru perioada concediului de odihna salariatul beneficiaza de o indemnizatie de concediu, care nu poate fi mai mica decât salariul de baza, indemnizatiile si sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectiva, prevazute în contractul individual de munca.
Conform alin. 2 indemnizatia de concediu de odihna reprezinta media zilnica a drepturilor salariale prevazute la alin. (1) din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicata cu numarul de zile de concediu. Dispozitiile alin. 3 sunt în sensul ca indemnizatia de concediu de odihna se plateste de catre angajator cu cel putin 5 zile lucratoare înainte de plecarea în concediu.
Potrivit dispozitiilor art. 103 lit. a din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificarile si completarile ulterioare, în vigoare la data pentru care se solicita plata diferentei de indemnizatie “Cadrele didactice beneficiaza de dreptul la concediu astfel: a) concediul anual cu plata, în perioada vacantelor scolare, respectiv universitare, cu o durata de cel putin 62 de zile, exclusiv duminicile si sarbatorile legale; în cazuri bine justificate, conducerea institutiei de învatamânt poate întrerupe concediul legal, persoanele în cauza urmând a fi remunerate pentru munca depusa; normele metodologice referitoare la efectuarea concediului legal vor fi elaborate de Ministerul învatamântului împreuna cu sindicatele recunoscute pe plan national; (…)”.
Conform dispozitiilor art. 146 din Legea nr. 128/1997, în masura în care prezentul statut nu dispune altfel, personalului didactic i se aplica celelalte dispozitii din legislatia muncii.
Potrivit dispozitiilor art. 147 alin.3 din Legea nr. 128/1997, în termen de 6 luni de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Ministerul Învatamântului va elabora normele metodologice, regulamentele si instructiunile ce decurg din aplicarea legii, care, de asemenea, se vor publica în Monitorul Oficial al României.
Potrivit dispozitiilor art. 7 alin.1 din H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihna si alte concedii ale salariatilor din administratia publica, din regiile autonome cu specific deosebit si din unitatile bugetare, pe durata concediului de odihna, salariatii au dreptul la o indemnizatie calculata în raport cu numarul de zile de concediu înmultite cu media zilnica a salariului de baza, sporului de vechime si, dupa caz, indemnizatiei pentru functia de conducere, luate împreuna, corespunzatoare fiecarei luni calendaristice în care se efectueaza zilele de concediu de odihna.”
Prin Ordinul nr. 3251/1998 au fost aprobate Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihna al personalului didactic din învatamânt, emise în aplicarea art. 103 din Legea nr. 128/1997 si a Hotarârii Guvernului nr. 250/1992, republicata.
Prin dispozitiile art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele masuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, s-au prevazut urmatoarele: cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizatiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizatii si alte drepturi salariale, precum si alte drepturi în lei sau în valuta, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice si ale Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 1/2010 privind unele masuri de reîncadrare în functii a unor categorii de personal din sectorul bugetar si stabilirea salariilor acestora, precum si alte masuri în domeniul bugetar, se diminueaza cu 25%.
Din interpretarea sistematica a dispozitiilor legale anterior mentionate rezulta ca acest temei de drept este incident inclusiv în cazul indemnizatiei pentru concediu de odihna cuvenita reclamantilor, salariati din învatamânt, pentru perioada efectuarii concediului de odihna efectuat dupa data intrarii în vigoare a Legii nr. 118/2010.
Pentru a retine astfel, Tribunalul are în vedere natura juridica a indemnizatiei pentru concediu de odihna si faptul ca aceasta reprezinta echivalentul salariului pentru perioada în care se efectueaza concediul de odihna.
Întrucât, potrivit dispozitiilor art. 7 alin.1 din H.G. nr. 250/1992 indemnizatia de concediu se raporteaza la media zilnica a salariului de baza, sporului de vechime si, dupa caz, indemnizatiei pentru functia de conducere, luate împreuna, corespunzatoare fiecarei luni calendaristice în care se efectueaza zilele de concediu de odihna, întrucât pentru perioada ulterioara datei de intrare în vigoare a Legii nr. 118/2010, salariul (în raport de care se determina si indemnizatia pentru concediu de odihna) a fost redus cu 25%, înseamna ca la rândul ei inclusiv indemnizatia de concediu se reduce cu 25%.
Conform alin. 2 al art. 7 din H.G. nr. 250/1992, media zilnica a veniturilor prevazute la alin. (1) se stabileste în raport cu numarul zilelor lucratoare din fiecare luna în care se efectueaza zilele de concediu.
Asa cum anterior s-a mai mentionat, prin Ordinul nr. 3251/1998 au fost aprobate Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihna al personalului didactic din învatamânt, emise în aplicarea art. 103 din Legea nr. 128/1997 si a Hotarârii Guvernului nr. 250/1992, republicata.
Conform pct. 21 din Normele metodologice, pe durata concediului de odihna, cadrele didactice au dreptul la o indemnizatie, calculata în raport cu numarul zilelor de concediu înmultite cu media zilnica a salariului de baza, a sporului de vechime si, dupa caz, a indemnizatiei pentru functia de conducere, luate împreuna, corespunzatoare fiecarei luni calendaristice în care se efectueaza zilele de concediu; în cazul în care concediul de odihna se efectueaza în cursul a doua luni consecutive, media veniturilor se calculeaza distinct pentru fiecare luna în parte.
Conform pct. 22 media zilnica a veniturilor se stabileste în raport cu numarul zilelor lucratoare din fiecare luna în care se efectueaza zilele de concediu de odihna.
În aceste conditii, este lipsit de relevanta faptul ca în Legea nr. 330/2009 nu se face trimitere expresa la indemnizatia de concediu de odihna, pentru ca indemnizatia pentru concediu de odihna este echivalentul salariului pe perioada efectuarii concediului de odihna adica pentru fiecare luna calendaristica în parte.
Or, cum salariul este stabilit în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009, iar indemnizatia de concediu este echivalentul salariului, pe cale de consecinta, diminuarea prevazuta de Legea nr. 118/2010 este incidenta inclusiv în cazul indemnizatiei pentru concediu de odihna.
În consecinta, având în vedere prevederile legale specifice unitatilor bugetare, modul de calcul al indemnizatiei de concediu de odihna impus de H.G. nr. 250/1992, Tribunalul nu a retinut argumentele exclusive invocate de reclamanti în considerarea dispozitiilor art. 145 din Codul muncii.
Tribunalul a mentionat ca si în ipoteza în care s-ar achiesa la punctul de vedere al reclamantilor, în sensul ca indemnizatia pentru concediul de odihna se determina conform art. 145 din Legea nr. 53/2003, fara sa fie avut în vedere H.G. nr. 250/1992 pentru ca legea este act normativ cu forta juridica superioara, si în aceasta ipoteza reducerea indemnizatiei cu 25% este justificata, întrucât dispozitiile art. 1 din Legea nr. 118/2010 prevad reducerea cuantumului brut al salariilor/soldelor/indemnizatiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizatii si alte drepturi salariale, precum si alte drepturi în lei sau valuta, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice, iar asa cum anterior s-a mai precizat în prezentele considerente, indemnizatia de concediu reprezinta echivalentul salariului, care, pentru categoria profesionala careia apartin reclamantii, este stabilit prin Legea nr. 330/2009.
În consecinta, chiar daca indemnizatia de concediu are un alt sediu al materiei, modul de calcul al acesteia se efectueaza prin raportare la salariul care este stabilit în baza Legii nr. 330/2009, ceea ce conduce la concluzia ca si ea este diminuata prin efectul Legii nr. 118/2010.
Mai mult decât atât, simplul fapt ca dispozitiile art. 48 alin.2 din Legea nr. 330/2009 sunt în sensul ca prevederile din actele normative referitoare la detasare, delegare si mutare, acordarea concediilor, a primei de vacanta, la cheltuieli de transport, cheltuieli cu cazarea si locuinta ramân în vigoare, este o dovada a faptului ca prevederile legale mentionate, referitoare inclusiv la modul de calcul al indemnizatiei de concediu de odihna, sunt în vigoare.
În ceea ce priveste faptul ca dispozitiile din Codul muncii ar avea forta juridica superioara în raport de OMEN nr. 3251/1998 si H.G. nr. 250/1992, Tribunalul precizeaza ca pentru a se stabili incidenta actelor normative intereseaza comparatia dintre Codul muncii, act normativ cu caracter general, si Legea nr. 128/1997 act normativ cu caracter special (în executarea art. 103 din Legea nr. 128/1997 si a Hotarârii Guvernului nr. 250/1992, republicata fiind emis OMEN nr. 3251/1998 pentru aprobarea Normelor metodologice privind efectuarea concediului de odihna al personalului didactic din învatamânt).
Or, în conditiile în care, în sistemul bugetar, legiuitorul a reglementat în mod particular, prin dispozitii legale speciale fata de cele din Codul muncii, modul de calcul si plata al concediilor de odihna, iar aceste prevederi legale speciale sunt mentinute, dupa cum rezulta din interpretarea art. 48 alin.2 din Legea nr. 330/2009, sustinerile reclamantilor nu pot fi primite.
În ceea ce priveste faptul ca potrivit legii indemnizatia se plateste cu cel putin 5 zile înainte de plecarea în concediu de odihna, Tribunalul a precizat urmatoarele :
În speta, reclamantii nu au invocat si nu au facut dovada faptului ca înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010 li s-ar fi achitat indemnizatia de concediu odihna diminuata cu 25%, asadar ca li s-ar fi platit indemnizatia diminuata cu 25% cu cinci zile înainte de plecarea în concediu de odihna, desi Legea nr. 118/2010 nu era în vigoare la data platii.
În aceste conditii, nu se poate retine ca reglementarea referitoare la plata indemnizatiei de concediu odihna cu cel putin cinci zile înainte de plecarea în concediu de odihna ar fi un argument care sa justifice admiterea actiunii reclamantilor, pentru ca ceea ce se pune în discutie pentru a se stabili în ce cuantum li se cuvine indemnizatia pentru concediu de odihna (adica 100% sau diminuata cu 25%) este momentul pentru care se cuvine a fi efectuata plata indemnizatiei de concediu de odihna, adica perioada în care se efectueaza concediul de odihna, respectiv daca acesta este anterior sau ulterior intrarii în vigoare a Legii nr. 118/2010.
Asadar, faptul ca exista diferente de ordin cronologic între momentul calcularii, acordarii si încasarii indemnizatiei de concediu de odihna si faptul ca încasarea se face, conform dispozitiilor legale, anterior perioadei pentru care se plateste indemnizatia, nu poate conduce la concluzia ca dreptul se raporteaza la momentul la care se încaseaza ci dreptul se raporteaza la perioada pentru care se încaseaza.
Interpretarea contrara, ar presupune ca si în cazul în care în care salariul se majoreaza, dupa data intrarii în concediu de odihna, acest fapt sa nu mai aiba nicio relevanta asupra indemnizatiei de concediu.
Or, o astfel de interpretare nu poate fi primita pentru ca indemnizatia trebuie sa fie cel putin egala cu salariul care s-ar încasa daca salariatul ar lucra.
Dreptul la încasarea indemnizatiei de concediu de odihna într-un anumit cuantum se desfiinteaza daca salariatul nu desfasoara activitate pe durata pentru care a efectuat zilele de concediu si daca intervin modificari ale cuantumului salariului în perioada în care este efectuat concediul de odihna, în sensul ca acesta fie se majoreaza, ceea ce atrage implicit majorarea si a indemnizatiei corespunzatoare fie, în masura în care pentru lunile în care se efectueaza concediul drepturile salariale sunt diminuate la rândul ei indemnizatia se diminueaza.
O alta interpretare nu poate fi primita pentru ca este contrara dispozitiilor legale în materie.
Ca atare, împrejurarea ca Legea nr. 118/2010 nu era în vigoare la data la care ar fi trebuit sa se calculeze si sa se plateasca indemnizatia de concediu nu poate conduce la concluzia ca ea nu se aplica indemnizatiei aferente perioadei de concediu efectuat dupa data intrarii ei în vigoare a actului normativ mentionat, ci, dimpotriva, incidenta acestuia este determinata de singurul criteriu care explica aplicarea în timp a legii, respectiv de momentul efectuarii concediului de odihna, pentru ca incidenta unui act normativ asupra situatiei de fapt analizate se raporteaza la momentul când acea situatie intra în derulare si nu la un moment anterior.
Ca atare, aplicarea prevederilor Legii nr. 118/2010 pentru perioada de concediu de odihna din intervalul 03.07.2010-31.08.2010 este legala si nu încalca principiul neretroactivitatii.
În consecinta, faptul ca plata indemnizatiei pentru concediu de odihna se efectueaza de regula cu cel putin cinci zile lucratoare înainte de plecarea în concediu nu are relevanta, deoarece si daca aceste drepturi ar fi fost achitate în proportie de 100%, platitorul ar fi avut la îndemâna actiune civila pentru recuperarea sumelor achitate necuvenit.
Or, în prezenta cauza, indiferent de faptul ca drepturile reprezentând indemnizatia de concediu de odihna ar trebui sa fie platite anterior, aceasta ar fi reprezentat o plata în avans, o plata anticipata, ceea ce înseamna ca în privinta continutului dreptului cuvenit, mai exact în privinta valorii indemnizatiei, se poate proceda la regularizarea ulterioara, în functie de mai multe aspecte: nr. de zile cuvenit, în masura în care i s-a acordat concediu si indemnizatia aferenta pentru un numar de zile mai mare decât cele efectiv cuvenite în raport de zilele lucrate; cuantumul stabilit, în masura în care în perioada de efectuare a concediului de odihna au intervenit modificari ale cuantumului acestuia(fie în sensul majorarii, fie în sensul diminuarii).
În consecinta, toate motivele de fapt si de drept anterior expuse, sunt de natura sa conduca la concluzia ca plata indemnizatiei pentru concediu de odihna, aferenta perioadei 03.07.2010-31.08.2010, a fost în mod legal diminuata cu 25%, motiv pentru care, în privinta cererii referitoare la calcularea si plata indemnizatiei de concediu odihna pentru perioada 03.07.-2010-31.08.2010 si a cererii referitoare la actualizarea acesteia cu coeficientul de inflatie, actiunea va fi respinsa ca neîntemeiata.
În ceea ce priveste cererile referitoare la calculul si plata diferentei din indemnizatia de concediu odihna pentru perioada 01.-02.07.2010, Tribunalul le-a retinut ca întemeiate, deoarece din adeverintele depuse, în copie, rezulta ca indemnizatia pentru concediu de odihna s-a platit redusa cu 25% începând cu data de 01.07.2007.
Or, Legea nr. 118/2010 privind unele masuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar a fost publicata în Monitorul Oficial, Partea I nr. 441 din 30.06.2010, ceea ce înseamna ca a intrat în vigoare la data de 03.07.2010, conform art. 78 din Constitutia României.
Prin urmare, în aceste conditii, pentru datele de 1 si 2 iulie 2010 actiunea a fost admisa si s-a dispus obligarea pârâtilor sa plateasca diferenta de 25% dintre indemnizatia de concediu de odihna cuvenita si cea efectiv încasata pentru zilele de 1 si 2 iulie 2010, actualizate cu coeficientul de inflatie la data platii.
Tribunalul a precizat ca masura actualizarii drepturilor indicate în prezenta sentinta, cu indicele de inflatie, se impune pentru a fi asigurata recuperarea creantei la valoarea ei reala, ca urmare a procesului de devalorizare a monedei nationale cauzata de procesul de inflatie.
Asadar, daca instanta acorda creditorilor o suma de bani reactualizata de la data scadentei acesteia, creditorul nu primeste o valoare mai mare decât cea pe care ar fi trebuit sa o primeasca la data când aceasta ar fi trebuit achitata.
În termen legal, împotriva acestei sentinte a declarat recurs motivat recurentul-reclamant Sindicatul Salariatilor din Învatamânt Bucuresti, în temeiul art. 304 pct. 9 si art. 304 ind.1 din Codul de procedura civila si art. 28 din Legea sindicatelor nr. 54/2003, în numele membrilor de sindicat, criticând sentinta civila recurata pentru urmatoarele motive de nelegalitate si netemeinicie:
Prin sentinta pronuntata, Tribunalul Bucuresti a admis în parte actiunea formulata, respectiv numai pentru perioada 01.07.2010 – 02.07.2010 si a respins în rest actiunea.
Sub aspectul respingerii pretentiilor pentru restul intervalului, sentinta pronuntata este netemeinica si nelegala, fiind pronuntata cu încalcarea si aplicarea gresita a legii, iar instanta de fond nu si-a exercitat rolul activ prevazut de art. 129 din Codul de procedura civila, astfel cum se va demonstra în continuare:
Intr-o prima faza, instanta retine ca în materia calculului indemnizatiei aferente concediului de odihna al personalului din învatamânt sunt aplicabile dispozitiile H.G. nr. 250/1992 – ceea ce este complet neadevarat.
Astfel, asa cum s-a aratat si prin cererea de chemare în judecata, chiar daca personalul din învatamânt este personal contractual, modul de calcul al indemnizatiei de concediu nu mai este reglementat de H.G. nr. 250/1992, ci de Codul muncii.
Codul muncii este lege, act normativ cu forta juridica superioara
oricarei hotarâri de Guvern sau ordin de ministru, astfel ca se aplica cu
prioritate.
Codul muncii este si ulterior H.G. nr. 250/1992, astfel încât
dispozitiile acesteia din urma, în virtutea principiului activitatii legii în
timp, nu se mai aplica. La art. 298 alin. (2) lin. finala din Codul muncii se prevede: art. 298 alin. (2) “Pe data intrarii în vigoare a prezentului cod (1 martie 2003) se abroga: orice alte dispozitii contrare.” Or, în conditiile în
care Codul muncii instituie la art. 145 un anumit sistem de calcul al
indemnizatiei de concediu de odihna, diferit de cel instituit de H.G. nr.
250/1992, este evident ca orice dispozitii anterioare care prevad un alt
sistem de calcul (inclusiv cele ale H.G. nr. 250/1992) sunt abrogate.
De altfel, în sensul aplicarii dispozitiilor art. 145 din Codul muncii în materia indemnizatiei pentru concediul de odihna s-au pronuntat si alte instantele de judecata, în spete similare (ex: Tribunalul Dolj – Sectia Conflicte de Munca si Asigurari Sociale, sentinta nr. 4323/02.11.2010).
O a doua idee retinuta de instanta este aceea ca Legea nr. 118/2010, când reglementeaza diminuarea cu 25% a diferitelor drepturi ale personalului din sectorul bugetar, se refera si la indemnizatia de concediu de odihna, întrucât este folosit termenul generic de “indemnizatii”. Si aceasta sustinere este lipsita de fundament, întrucât:
Din chiar textul Legii nr. 118/2010, rezulta ca diminuarea afecteaza “cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizatiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizatii si alte drepturi salariale, precum si alte drepturi în lei sau în valuta, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice si ale Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 1/2010 privind unele masuri de reîncadrare în functii a unor categorii de personal din sectorul bugetar si stabilirea salariilor acestora, precum si alte masuri în domeniul bugetar (…)”.
În primul rând, trebuie observat ca în cuprinsul Legii nr. 118/2010 nu se face nicio referire la indemnizatia de concediu de odihna.
În al doilea rând, este adevarat ca textul se refera, în mod generic, si la “indemnizatii” si “alte drepturi în lei”, însa acestea trebuie sa îndeplineasca o conditie – de a fi “stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 (…) si ale Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 1/2010…”. Or, niciunul dintre cele doua acte normative nu reglementeaza modalitatea de calcul a indemnizatiei de concediu.
Indemnizatia de concediu de odihna nu poate fi asimilata cazurilor enumerate de Legea nr. 118/2010, întrucât drepturile vizate de aceasta sunt acelea care, mai mult sau mai putin, conteaza ca remuneratie pentru munca depusa – obligatia de plata a acestei remuneratii revine angajatorului, în virtutea contractului individual de munca, presupunând prestatii cu succesiva. Or, obligatia de plata a indemnizatiei de concediu de odihna nu este susceptibila de executare succesiva, ci dintr-o data, deosebindu-se astfel în mod clar de obligatiile de natura salariala.
În consecinta, asa cum a constatat si Tribunalul Dolj prin sentinta mai sus mentionata, “indemnizatia de concediu, ca prestatie unica, nu poate fi asimilata unor alte indemnizatii pe care salariatul le primeste succesiv, numai acestea putând fi, asadar, drepturi salariale”.
Dar chiar si daca legiuitorul ar fi avut în vedere si indemnizatia de concediu la diminuarea de 25%, membrii de sindicat pe care îi reprezentam nu ar fi putut fi afectati, în conditiile în care legea îsi produce efectele numai pentru viitor, astfel cum vom dezvolta la punctul urmator. Este evident ca diminuarea de 25% nu afecteaza indemnizatia de concediu.
Retine în continuare prima instanta ca, potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. 118/2010, dispozitiile art. 1-3 din aceasta se aplica începând cu data intrarii în vigoare a legii.
Or, în conditiile în care plata indemnizatiei de concediu de odihna trebuia facuta cu cel putin 10 zile înainte de plecarea în concediul de odihna – conform contractelor colective de munca, daca nu macar cu cel putin 5 zile lucratoare înainte de plecarea în concediu – conform art. 145 alin. (3) din Codul muncii, este evident ca dreptul membrilor nostri de sindicat s-a nascut anterior intrarii în vigoare a Legii nr. 118/2010. în consecinta, asa cum a retinut si Tribunalul Dolj prin sentinta citata, data la care trebuia platita indemnizatia de concediu nu intra sub incidenta Legii nr. 118/2010.
A impune aplicarea Legii nr. 118/2010 unei situatii juridice anterioare aparitiei sale echivaleaza cu o încalcare a principiului neretroactivitatii legii civile. Faptul ca momentul efectuarii concediului este ulterior datei intrarii în vigoare a legii nu prezinta relevanta: în conditiile în care concediul de odihna este anual, iar indemnizatia de concediu însoteste executarea în natura a acestuia si se acorda anterior intrarii în concediu, diminuarea acesteia pentru o categorie de salariati, grevata pe momentul în care se solicita, se planifica si se executa în natura concediul (în cazul de fata, dupa aparitia actului normativ) genereaza si o încalcare a principiului egalitatii. Este din nou evident ca diminuarea de 25% nu afecteaza indemnizatia de concediu.
În ultima instanta, se apreciaza ca “pentru concediile de odihna efectuate dupa data intrarii în vigoare a Legii nr. 118/2010, cuantumul indemnizatiei de concediu determinat potrivit cadrului general aplicabil se reduce cu 25% si se aplica în mod nediscriminatoriu întregului personal din institutiile si autoritatile publice, indiferent de modul de finantare”.
Salariatii din învatamânt din Bucuresti au fost deja discriminati în raport cu colegii lor din alte judete, care au primit în mod corect si legal indemnizatia de concediu de odihna integrala, nediminuata.
Din contra, în opinia recurentului, concluzia la care a ajuns Tribunalul Dolj este unica posibila, si anume aceea ca staruind în masura diminuarii indemnizatiei de concediu, prevalându-se de dispozitiile Legii nr. 118/2010 se “încalca valorile protejate de întregul sistem de drept si impuse cu putere de principiu în dezvoltarea istorica a dreptului national si universal prin norme ce se regasesc în dreptul pozitiv: principiul neretroactivitatii legii, principiul fortei obligatorii a contractului, principiul disponibilitatii, principiul egalitatii în fata legii, principiul nediscriminarii, principiul preeminentei dreptului, principiul proportionalitatii, principiul separatiei puterilor, principiul subsidiaritatii (…)”.
Învedereaza recurentul ca se ignora si dispozitiile art. 20 alin. (1) din Constitutia României si implicit documentele internationale ratificate de România sau la care România este parte – în speta art. 1 al Protocolului nr. 1 al Conventiei Europene pentru Apararea Drepturilor Omului, care consacra dreptul persoanei fizice la respectarea bunurilor sale.
De altfel, instantele specializate au retinut deja, în zeci de dosare având ca obiect plata diferentelor salariale cuvenite personalului didactic în baza Legii nr. 221/2008, faptul ca, în practica C.E.D.O. s-a statuat ca notiunea de “bunuri”, în sensul art. 1 din protocolul nr. 1 la Conventie, cuprinde atât “bunuri actuale”, cât si valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situatii bine stabilite, creante al caror titular demonstreaza ca acestea au o baza eficienta în dreptul intern si în virtutea carora reclamantul poate pretinde cel putin “o speranta legitima” în exercitarea efectiva a dreptului sau (…)”
In conditiile în care membrii de sindicat sunt beneficiari ai prevederilor art. 145 din Codul muncii, pot pretinde cel putin o speranta legitima cu privire la realizarea drepturilor lor referitoare la cuantumul indemnizatiei de concediu de odihna.
Este evident, în opinia recurentului, ca indemnizatia de concediu de odihna are natura juridica a unui drept de creanta protejat de art. l din Protocol, aceasta putând fi considerata un bun în sensul textului respectiv, fapt ce conduce la recunoasterea calitatii de victima pentru persoanele lipsite, în tot sau în parte (cum este si cazul de fata), de aceasta indemnizatie.
Pentru considerentele expuse, precum si pentru motivele detaliate pe larg în cererea de chemare în judecata si fata de practica în materie a instantelor de judecata, apreciaza recurentul ca singura solutie posibila în cauza este admiterea actiunii si obligarea pârâtilor la calculul si plata drepturilor neacordate, reprezentând diferenta dintre indemnizatia de concediu de odihna cuvenita legal si cea efectiv încasata, aferenta concediului de odihna efectuat în anul 2010, sume ce urmeaza a fi actualizate în functie de coeficientul de inflatie, la data platii.
În acest sens, invoca recurentul si practica în materie instantelor de judecata – Tribunalul Dolj – care a admis cererile formulate de organizatiile sindicale în numele membrilor de sindicat si a obligat pârâtii sa calculeze si sa plateasca diferenta dintre indemnizatia de concediu de odihna aferenta anului 2010, cuvenita potrivit dispozitiilor legale în vigoare anterior Legii nr. 118/2010 si cea efectiv platita, actualizate la momentul platii efective.
În consecinta, solicita recurentul instantei de recurs sa admita prezentul recurs astfel cum a fost formulat, sa modifice sentinta nr. 3914/19.04.2010, în sensul admiterii în tot a actiunii, astfel cum a fost formulata.
Cercetând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Curtea retine urmatoarele:
Alegatia privind faptul ca indemnizatia de concediu nu poate fi confundata cu salariul, având un regim aparte nu poate determina o solutionare diferita a cauzei. Asa cum temeinic s-a retinut in prima instanta, pentru cadrele didactice în învatamântul preuniversitar indemnizatia de concediu este reglementata de art. 7 din H.G. nr. 250/1992 care prevede ca “pe durata concediului de odihna, salariatii au dreptul la o indemnizatie calculata în raport cu numarul de zile de concediu înmultite cu media zilnica a salariului de baza, sporului de vechime si, dupa caz, indemnizatiei pentru functia de conducere, luate împreuna, corespunzatoare fiecarei luni calendaristice în care se efectueaza zilele de concediu de odihna.”
Prima instanta nu realizeaza astfel o confuzie, ci dimpotriva, analizeaza elementele cauzei in raport de dispozitiile legale incidente, iar art. 1 din Legea nr. 118/2010 dispune diminuarea cu 25% a cuantumului brut al salariilor/soldelor/indemnizatiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizatii si alte drepturi salariale, precum si alte drepturi în lei sau în valuta stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice si ale Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 1/2010, dispozitii constatate a fi constitutionale de Curtea Constitutionala.
In ce priveste al doilea motiv, legat de momentul platii, prima instanta a retinut corect ca faptul ca indemnizatia de concediu se plateste anticipat cu 5 zile înainte de plecarea în concediu si în consecinta trebuia încasata integral pentru ca plata anticipata nu da dreptul la o indemnizatie integrala ci doar la cea diminuata.
Totodata, faptul ca Legea nr. 118/2010 nu era în vigoare la data la care trebuia sa se calculeze si sa se plateasca indemnizatia de concediu nu poate conduce la concluzia ca legea nu se aplica indemnizatiei cuvenite dupa data intrarii ei în vigoare, dreptul fiind conditionat de perioada de prestare a muncii si de perioada în care se încaseaza.
De altfel, prin decizia nr. 20/2011 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie, Completul competent sa judece recursul în interesul lege, obligatorie pentru instantele judecatoresti, s-au admis recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie si de Colegiul de conducere al Curtii de Apel Suceava în sensul ca s-a stabilit ca dispozitiile art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele masuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificarile si completarile ulterioare, raportat la art. 150 (fostul art. 145) din Codul muncii, art. 103 lit. a) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificarile ulterioare, si art. 7 din Hotarârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihna si alte concedii ale salariatilor din administratia publica, din regiile autonome cu specific deosebit si din unitatile bugetare, republicata, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic si didactic auxiliar din învatamântul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizatiei de concediu de odihna aferente anului scolar 2009-2010, dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010, respectiv 3 iulie 2010.
Înalta Curte de Casatie si Justitie a retinut ca, prin aplicarea art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificarile si completarile ulterioare, nu se realizeaza încalcarea dreptului de proprietate, prevazut de art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Astfel, la data adoptarii Legii nr. 118/2010, cu modificarile si completarile ulterioare, reclamantii nu erau beneficiarii unui drept de proprietate asupra unui “bun”, în sensul instrumentului international anterior aratat, adica în legatura cu dreptul la indemnizatia de concediu într-un cuantum nediminuat pentru zilele de concediu efectuate dupa momentul intrarii în vigoare a legii, mai precis dupa data de 3 iulie 2010. Pe aspectul supus analizei se impune a aminti faptul ca art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie reglementeaza trei reguli de baza, si anume: a) principiul respectarii proprietatii; b) privarea de proprietate în interes public si conditiile în care aceasta poate fi facuta; si c) controlul folosintei bunurilor. Cu privire la prima regula enuntata anterior trebuie analizat daca la data adoptarii Legii nr. 118/2010, cu modificarile si completarile ulterioare, reclamantii erau titularii unui drept de proprietate asupra unui bun în sensul Conventiei în ceea ce priveste indemnizatia cuvenita pentru zilele de concediu efectuate dupa data de 3 iulie 2010. În urma analizarii jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului nu s-a identificat vreo cauza în care instanta europeana sa fi stabilit ca “salariul” pentru o perioada viitoare (prin asimilare, si indemnizatia de concediu) reprezinta un “bun”. Pe de alta parte, se retine faptul ca Legea nr. 118/2010, cu modificarile si completarile ulterioare, are aplicabilitate doar pentru viitor, respectiv doar în privinta salariilor la care vor avea dreptul categoriile de salariati vizati de acest act normativ dupa data de 3 iulie 2010 si care, în mod evident, vor deveni exigibile dupa aceasta data, stiut fiind faptul ca drepturile salariale devin scadente zi cu zi pe masura prestarii muncii în favoarea angajatorului. De altfel, în jurisprudenta instantei de la Strasbourg în care a fost analizata problema acordarii drepturilor salariale au fost stabilite unele principii, dupa cum se va preciza în continuare. În Hotarârea din 19 aprilie 2007, pronuntata în Cauza Vilho Eskelinen contra Finlandei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat urmatoarele: “Conventia nu confera dreptul de a continua sa primesti un salariu într-un anume cuantum […]. O creanta poate fi considerata o valoare patrimoniala, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, daca are o baza suficienta în dreptul intern, de exemplu daca este confirmata prin jurisprudenta bine stabilita a instantelor de judecata.” (paragraful 94 din hotarâre). În Hotarârea din 8 noiembrie 2005, pronuntata în Cauza Kechko contra Ucrainei, se precizeaza faptul ca: “[…] este la latitudinea statului sa determine ce sume vor fi platite angajatilor sai din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, facând modificarile legislative necesare. Totusi, daca printr-o dispozitie legala în vigoare se stabileste plata unor sporuri si conditiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritatile nu pot, în mod deliberat, sa amâne plata lor, atâta vreme cât dispozitiile legale sunt în vigoare.” (paragraful 23 din hotarâre).
Înalta Curte de Casatie si Justitie a mai retinut ca politica salariala a personalului bugetar este atributul exclusiv al statului, cuantumul drepturilor de natura salariala fiind indisolubil legat de nivelul resurselor bugetului din care acestea se achita, iar statul, prin legislativul sau, dispune de o larga latitudine, prin prisma Conventiei, de a stabili politica economica si sociala a tarii (Hotarârea din 21 februarie 1986, pronuntata în Cauza James si altii împotriva Marii Britanii). De asemenea, “speranta legitima”, invocata de reclamanti, a fost retinuta de aceeasi Curte europeana ca reprezentând un “bun”, în sensul primei reguli a art. 1 din Protocolu nr. 1 la Conventie, în special atunci când în favoarea particularilor a fost recunoscut printr-o hotarâre judecatoreasca dreptul la o creanta suficient de bine determinata împotriva statului pentru a fi exigibila (Hotarârea din 15 iunie 2010, pronuntata în Cauza Muresanu contra României) sau atunci când, din cauza frecventelor modificari legislative, în special prin interventia Guvernului prin ordonante succesive, s-a cautat sa se contracareze masurile legislative dispuse de Parlament cu privire la anumite politici ale statului (în acest sens, a se vedea si: Hotarârea nr. 7 din 21 iulie 2005, pronuntata în Cauza Strain si altii împotriva României; Hotarârea din 1 decembrie 2005, pronuntata în Cauza Paduraru împotriva României; Hotarârea din 20 iulie 2006, pronuntata în Cauza Radu împotriva României). Pe de alta parte, chiar daca s-ar considera ca reclamantii ar avea un “bun” în sensul Conventiei, se apreciaza ca ingerinta statului asupra bunului acestora este conforma celei de-a doua reguli statuate în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia europeana a drepturilor omului. În analiza respectarii regulii anterior amintite se retine ca în astfel de cauze ingerinta statului nu este de tipul “privarii de proprietate” (a se vedea, spre exemplu, Hotarârea din 2 februarie 2010, pronuntata în Cauza Aizpurua Ortiz si altii împotriva Spaniei). Curtea nu analizeaza situatia reducerii pensiilor sau salariilor ca si cum ingerinta ar fi o “privare de proprietate”. În consecinta, lipsa despagubirii pentru ingerinta nu conduce, ex ipso, la încalcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 aditional la Conventia europeana a drepturilor omului. În jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului se statueaza faptul ca statul se bucura de o larga marja de apreciere pentru a determina oportunitatea si intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea mai constata ca nu este rolul sau de a verifica în ce masura existau solutii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmarit, cu exceptia situatiilor în care aprecierea autoritatilor este vadit lipsita de orice temei. (Hotarârea din 8 decembrie 2009, pronuntata în Cauza Wieczorek contra Poloniei, paragraful 59; Hotarârea din 19 decembrie 1989, pronuntata în Cauza Mellacher si altii contra Austriei, paragraful 53). Având în vedere ca nu este vorba de o privare de proprietate, testul de proportionalitate nu poate consta, în principal si exclusiv, în verificarea acordarii de catre stat a unei despagubiri adecvate, ci se va analiza în concret în ce masura angajatul în sistemul public a fost lipsit în totalitate de salariu (Hotarârea din 12 octombrie 2004, pronuntata în Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei, paragraful 39), functionarul si familia sa au fost lipsiti în totalitate de mijloace de subzistenta (Hotarârea din 20 iunie 2002, pronuntata în Cauza Azinas contra Ciprului, paragraful 44) sau daca masura este discriminatorie (hotarârea pronuntata în Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei, citata mai sus, paragraful 39). Privita prin prisma acestor principii, se apreciaza ca ingerinta statului este proportionala în raport cu interesele particulare afectate. În plus, conform instrumentului european aflat în discutie, ingerinta statului asupra “proprietatii” reclamantilor trebuie sa îndeplineasca urmatoarele cerinte principale: a) sa fie prevazuta de lege; b) sa fie justificata de un interes public; c) sa existe o proportionalitate a masurii cu situatia care a determinat-o.
Astfel, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie cere ca ingerinta autoritatii publice în dreptul de proprietate asupra bunurilor sa fie legala. În acest sens se retine ca diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizatiei/soldei este prevazuta în Legea nr. 118/2010, cu modificarile si completarile ulterioare, act normativ care contine prevederi suficient de clare, precise si accesibile pentru a fi considerat “lege” din perspectiva jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului. Cu privire la scopul ingerintei, masura diminuarii cu 25% a cuantumului salariului/indemnizatiei/soldei este justificata de un interes public (“utilitatea publica”), astfel cum rezulta din expunerea de motive a Legii nr. 118/2010, cu modificarile si completarile ulterioare, si din deciziile Curtii Constitutionale nr. 872/2010 si nr. 874/2010, respectiv de necesitatea de a reduce cheltuielile bugetare în contextul crizei economice mondiale. Cu privire la proportionalitatea situatiei care a determinat restrângerea, se apreciaza ca exista o legatura de proportionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizatiei/soldei) si scopul legitim urmarit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) si ca exista un echilibru echitabil între cerintele de interes general ale colectivitatii si protectia drepturilor fundamentale ale individului. De altfel, preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflecta în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 în totalitate, asadar si în cea de a doua teza care trebuie coroborata cu principiul consacrat de prima. În special, trebuie sa existe un raport rezonabil de proportionalitate între mijloacele folosite si scopul vizat de orice masura care priveaza o persoana (Hotarârea din 20 noiembrie 1955, pronuntata în Cauza Pressos Compania Naviera – S.A. si altii împotriva Belgiei).
Pentru a determina daca masura litigioasa respecta justul echilibru necesar si, în special, daca nu obliga reclamantii sa suporte o sarcina disproportionata trebuie sa se ia în considerare modalitatile de compensare prevazute de legislatia nationala. În aceasta privinta, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat deja ca fara plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesiva si ca lipsa totala a despagubirilor nu poate fi justificata în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurari exceptionale (Cauza Sfintele manastiri împotriva Greciei din 9 decembrie 1994; Cauza Ex-regele Greciei si altii împotriva Greciei, Cererea nr. 25.701/1994; Hotarârea din 22 iunie 2004, pronuntata în Cauza Broniowski împotriva Poloniei). În caz contrar, dupa cum s-a pronuntat deja Curtea Europeana a Drepturilor Omului, daca o reforma radicala a sistemului politic si economic al unei tari sau situatia sa financiara poate justifica, în principiu, limitari drastice ale despagubirilor, atare circumstante nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Conventie, cum ar fi principiul legalitatii si cel al autoritatii si efectivitatii puterii judecatoresti (Cauza Broniowski, citata anterior). Cu atât mai mult, absenta totala a despagubirilor nu se poate justifica nici macar în context exceptional, în prezenta unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Conventie (Cauza Strain si altii împotriva României).
Înalta Curte de Casatie si Justitie a retinut ca masura legislativa criticata este aplicata în mod nediscriminatoriu, în sensul ca reducerea de 25% este incidenta tuturor categoriilor de personal bugetar în acelasi cuantum si mod. Ca atare, se considera ca prin masurile dispuse prin art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificarile si completarile ulterioare, nu se aduce atingere vreunui principiu fundamental consacrat prin Conventie (cum sunt nea sau preeminenta dreptului). În cauza de fata, în raport cu modul de constituire a indemnizatiei de concediu, nu se poate aprecia ca reclamantii detineau un “bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia europeana a drepturilor omului, cu privire la o indemnizatie de concediu într-un cuantum nediminuat. În concluzie, întrucât dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010, cu modificarile si completarile ulterioare, cuantumul brut al salariului a fost afectat de o reducere de 25%, în acelasi mod si indemnizatia de concediu cuvenita personalului didactic si didactic auxiliar din învatamântul preuniversitar de stat pentru concediul efectuat dupa aceasta data (3 iulie 2010) se impune a fi diminuata proportional, ca urmare a faptului ca se calculeaza în raport cu media zilnica a veniturilor din fiecare luna în care se efectueaza concediul.
Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Conventia europeana a drepturilor omului si libertatilor fundamentale, include, printre altele, dreptul partilor de a prezenta observatiile pe care le considera pertinente pentru cauza lor. Întrucât Conventia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete si efective (hotarârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât daca aceste observatii sunt în mod real “ascultate”, adica în mod corect examinate de catre instanta sesizata. Altfel spus, art. 6 implica mai ales în sarcina “instantei” obligatia de proba ale partilor, cel putin pentru a le aprecia pertinenta (hotarârea Perez împotriva Frantei (MC), cererea nr. 47.287/99, paragraful 80 si hotarârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr. 288, p. 19, paragraful 59).
Obligatia pe care o impune art. 6 paragraful 1 instantelor nationale de a-si motiva deciziile nu presupune existenta unui raspuns detaliat la fiecare argument (hotarârea Perez, paragraful 81; hotarârea Van der Hurk, paragraful 61; hotarârea Ruiz Torija, paragraful 29; a se vedea, de asemenea, decizia Jahnke si Lenoble împotriva Frantei, cererea nr. 40.490/98).
Pentru aceste considerente, însusindu-si si argumentele primei instante, Curtea, în baza art. 312 din Codul de procedura civila, va respinge recursul, ca nefondat.
14
