Prin actiunea adresată Tribunalului Constanta si înregistrată sub nr.3105/ 118 din 20.03.2009 reclamanta C.M a formulat contestatie împotriva Deciziei nr.98/13.01.2009 emisă de A.N.R.P, prin care a fost validată Hotărârea nr.2885/13.06.2006 a Comisiei Judetene pentru Aplicarea Legii nr.9/1998, solicitând anularea acesteia, cu consecinta acordării măsurilor reparatorii.
Motivând actiunea, reclamanta a învederat în esentă că, în baza Legii 9/1998 a formulat cererea nr. 994/ L/ 07.04.2005 adresată Comisiei Judetene pentru aplicarea Legii nr.9/1998, solicitând compensatii bănesti pentru bunurile abandonate de autorul R.I în Bulgaria.
Arată reclamanta că, în conditiile în care solicitarea de acordare a despăgubirilor – un imobil, pentru care nu au fost acordate compensatii, imobilul identificat ca fiind proprietatea autorului, atât prin Declaratiunea din 10.09.1940 cât si în „Tabelul de locuitori din judetul Constanta”, solutia adoptată de pârâtă nu este în acord cu legea.
Se invocă faptul că, atâta timp cât, în conditiile art.5 din Legea 9/1998, a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor solicitate, hotărârea pârâtei nu poate fi sustinută.
În cauză a fost depusă Decizia 98/2009 si documentatia aferentă acesteia.
Prin întâmpinare, pârâta solicită respingerea actiunii, ca nefondată.
La data de 26.01.2010 C.E a formulat cerere de interventie în interes alăturat reclamantei, cerere ce a fost admisă în principiu la termenul de judecată din 25.02.2010.
Prin Sentinta civilă nr.340/25.03.2010, pronuntată de Tribunalul Constanta – Sectia administrativ, a fost respinsă actiunea formulată de reclamanta C.M si cererea de interventie în interes alăturat reclamantei formulată de intervenienta C.E, ca nefondate.
Pentru a pronunta sus-mentionata hotărâre, prima instantă a retinut în esentă că, prin Hotărârea 2885/13.06.2006, Comisia Judeteană Constanta a respins cererea reclamantei, întrucât autorul nu figurează pe listele cu posesori de imobile în orasul Bazargic anexat la Tratat, eliberată de Ministerul Afacerilor Externe.
Prin Decizia 98/2009 A.N.R.P a validat Hotărârea 2885/2006, în cuprinsul acesteia figurând si intervenienta C.E, în calitate de mostenitoare a autorului R.I.
S-a retinut că, în declaratiunea din 10.09.1940 autorul R.I figura la acel moment cu proprietăti urbane, respectiv: casă si teren 600 m2 în orasul Bazargic, iar în Situatia Comisiei Mixte Româno-Bulgare din 13.12.1940 autorul nu figurează cu bunuri.
Apreciază instanta de fond că, sus-mentionata situatie se explică din dispozitiile Tratatului din 1940, care, în art.4 alin.c anexa C din 1940 prevede că: „proprietatea imobiliară urbană, apartinând populatiunilor făcând obiectul prezentului Acord, rămâne proprietate privată a actualilor si în consecintă, supusă legii tării unde se află situată”, fapt ce face ca, proprietatea urbană a autorului, conform dispozitiilor Tratatului după 1940 să fi rămas în proprietatea acestuia.
Totodată, se arată că, prin Decretul 513/03.12.1953 s-a prevăzut la art.2 alin.2 că, statul bulgar obtine dreptul de proprietate asupra bunurilor urbane situate pe teritoriul Bulgariei, proprietatea persoanelor fizice sau juridice române care au făcut obiectul lucrărilor Comisiei Mixte Româno – Bulgară instituită în 1949.
Pentru considerentele sus-expuse, apreciază instanta de fond că, în spetă, reclamanta si intervenienta nu au făcut dovada că, autorul a figurat pe listele eliberate de Ministerul Afacerilor Externe, anexă la Tratat.
Autorul putea înstrăina imobilul în perioada cuprinsă între 1940 si data la care proprietătile urbane ale persoanelor fizice române au trecut în proprietatea Bulgariei, actele invocate de reclamantă respectiv: declaratiunea din 1940 si extras, fiind anterioare întocmirii listelor anexei la Tratat.
Totodată, instanta a retinut că, autorului nu îi era aplicabilă disp. Legii 715/1946 ce reglementează stabilirea despăgubirilor cuvenite populatiei evacuate în urma Tratatului din 1940, motiv pentru care Oficiul National al Colonizării a refuzat vinderea locuintei din România.
Împotriva sus-mentionatei sentintei civile în termen legal, au formulat recurs reclamanta C.M si intervenienta C.E, criticând-o pentru netemeinicie si nelegalitate, în temeiul prev. art. 3041 Cod procedură civilă, solicitând:
-în principal, casarea hotărârii pentru nerespectarea prev. art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, si trimiterea cauzei la instanta de fond, pentru solutionarea cauzei si în contradictoriu cu Comisia Judeteană pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 – Institutia Prefectului Judetului Constant
-în subsidiar, admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, în sensul anulării Deciziei nr.98/13.01.2009, emisă de A.N.R.P si a Deciziei nr.2885 a Comisiei judetene, si a se constata că, sunt persoane îndreptătite în sensul Legii nr.9/1998, sub aspectul obligării pârâtei de a acorda despăgubiri, sub forma de compensatii bănesti pentru imobilul proprietatea autorului R.I , din satul Dobrici, comuna Bazargic, judetul Caliacra, abandonat statului bulgar.
Prin motivele de recurs s-a sustinut că, în cauză are calitate procesuală pasivă si Comisia Judeteană pentru Aplicarea Legii nr.9/1998, care a emis Hotărârea nr.2885/13.06.2006, ca institutie a Prefectului Judetului Constanta, care, potrivit art.7 din lege, verifică si rezolvă cererile de acordare a compensatiilor si stă în proces pentru opozabilitatea hotărârii instantei judecătoresti.
S-a arătat că, în mod eronat instanta de fond a apreciat că, averea lui R.I era urbană si a interpretat că, este incident art.4 alin.c, anexa C a Tratatului, deducând că, imobilul a rămas în proprietatea autorului reclamantei, atât timp cât, din înscrisurile privind Declaratia si Situatia de avere rurală a locuitorului R.I , rezultă că, proprietatea autorului era rurală.
Prin Decizia civilă nr.504/CA/06.09.2010, Curtea de Apel Constanta a respins ca nefondat recursul retinând în esentă că, în mod corect prima instantă a apreciat că, autorul recurentelor –R.I- a avut în proprietate o casă de locuit si 600 mp în orasul Bazargic cartier CFR, atât declaratiunea, cât si tabloul de locuitorilor care posedă bunuri imobiliare, mentionând bunul imobil ca proprietate urbană.
Se retine că, potrivit art.4 alin.5 din Anexa C din Tratatul din 1940 încheiat între România si Bulgaria, respectiv Acordul privind schimbul de populatiune română si bulgară: „ proprietatea imobiliară urbană, apartinând populatiunilor făcând obiectul prezentului Acord, rămâne proprietatea privată a actualilor proprietari si, în consecintă, supusă legilor tării unde se află situată”.
Fată de dispozitia legală sus-citată, concluzionează Curtea că, bunurile imobile urbane, chiar după părăsirea teritoriilor cedate, rămâneau proprietatea privată a detinătorilor.
Acest drept de proprietate s-a mentinut până în anul 1953 când, prin Decretul nr.513/3.12.1953, Statul Bulgar a obtinut dreptul de proprietate asupra bunurilor urbane situate pe teritoriul Republicii Populare Bulgaria, în Dobrogea de Sud, proprietatea persoanelor fizice sau juridice româno-bulgare, care au făcut obiectul lucrărilor Comisiei Mixte româno-bulgare instituită în mai 1949.
Se retine că, declaratiunea si Tabloul de locuitori întocmit în anul 1948, mentionate în contestatie si depuse în dovedirea sustinerilor, nu constituie acte doveditoare cu privire la acordarea despăgubirilor pentru proprietătilor din mediul urban deoarece, autorul a beneficiat de prevederile art.5 din Tratatul din 1940, fiind liber să dispună neîngrădit de proprietatea lui, o perioada de 18 luni, ulterior aceasta prelungindu-se până la aparitia Decretului 513/ 3.12.1953, prin care se definitiva situatia juridică a imobilelor din mediul urban, care nu fuseseră înstrăinate de proprietarii lor si care, au făcut dovada existentei acestora cu acte autentice.
Listele – anexă de la Tratatul de la Craiova sunt detinute de Arhiva Ministerului Afacerilor Externe întrucât, pentru proprietarii de bunuri urbane s-a întocmit, ulterior anului 1940, o altă situatie decât cea a Comisiei Mixte, din listele – anexă rezultând situatia persoanelor din mediul urban, bunurile detinute în mediul urban si abandonate în teritoriile cedate, altfel că, nu se poate face dovada circulatiei juridice în conditiile în care, persoanele respective (inclusiv autorul recurentelor), au detinut proprietatea bunurilor urbane până în anul 1953, timp în care bunul ar fi putut fi înstrăinat.
Se retine că, nici critica referitoare la cadrul procesual si calitatea procesuală pasivă a Comisiei nu poate fi retinută, atât timp cât, reclamanta a stabilit prin cererea de chemare în judecată, limitele investirii instantei, iar judecătorul fondului a respectat, în conformitate cu art.129 Cod proc civilă aceste limite, pronuntând hotărârea recurată în contradictoriu cu partea chemată în judecată.
Asa fiind, retine Curtea că, în conditiile în care reclamanta, prin contestatia formulată, a fixat cadrul procesual si obiectul cauzei, nu poate invoca, în recurs, nelegalitatea hotărârii pronuntată în aceste limite si cu respectarea procedurii stabilite de legea specială respectiv, Legea 9/1989.
Prin urmare, fată de aceste considerente Curtea, apreciind că, nu sunt motive temeinice care să atragă reformarea hotărârii recurate, în conf.cu art.312 alin.1 Cod proc civilă, a respins recursul ca nefondat.
Împotriva acestei hotărâri a formulat contestatie în anulare contestatoarele C.M si C.E, invocând ca temei de drept aplicabil disp.art.318 al.1 Cod pr.civilă, cu referire la art.320 Cod pr.civilă, cu următoarea motivatie, în esentă:
Din considerentele hotărârii atacate rezultă că, instanta de recurs a retinut că autorul lor – R.I – a avut în proprietate o casă de locuit si 600 m.p în oras Bazargic, cartier CFR, situatie ce ar rezulta, atât din declaratiunea (fila 15 dos.fond), cât si din tabloul locuitorilor care posedă bunuri imobiliare, mentionând bunul imobil ca proprietate urbană.
Instanta de fond, motivând că, proprietatea autorului era urbană si retinând că, sunt incidente prevederile art.4 al.5 din Anexa C a Tratatului din 1940, a săvârsit o eroare substantială prin confundarea unor elemente importante si a unor date materiale ale dosarului, care au determinat solutia pronuntată, eroare ce se referă la confundarea averii rurale a autorului Radu Ion cu proprietatea urbană.
Arată contestatoarele că, din actul oficial al judetului Caliacra, comuna Bazargic emis la 10.09.1940 intitulat „Declaratiune”, certificat de notarul comunei, cu aplicarea sigiliului si din înscrisul oficial al autoritătii bulgare denumit „Situatie de avere imobilă rurală a locuitorului Radu Ion”, cu stampila Comisiei mixte si parafa „Executat la Arhivele Nationale”, rezultă că, averea locuitorului Radu Ion este rurală, în satul Bazargic, judet Caliacra.
Solicită admiterea contestatiei, anularea deciziei atacate si reluarea judecătii deoarece, prin confundarea averii imobiliară rurală a locuitorului Radu Ion, cu avere imobiliară urbană si ignorarea datelor din cuprinsul actelor autentice, instanta de recurs si-a întemeiat solutia dată pe o eroare materială involuntară.
Prin întâmpinare, A.N.R.P a solicitat respingerea contestatiei în anulare, ca nefondată, cu motivatia în esentă că, singurele documente doveditoare pentru bunurile detinute în mediul urban sunt Listele anexe la Tratat eliberate de Ministerul Afacerilor Externe, verificate de Comisia mixtă româno-bulgară si deoarece, autorul beneficia de prev.art.5 din Tratatul din 1940, fiind liber să dispună neîngrădit de proprietătile sale, cum imobilul s-a aflat în mediul urban, nefiind înstrăinate în vreun fel, sustinerile contestatoarelor sunt nefondate.
Examinând actele si lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, văzând si dispozitiile art.318 al.1 Cod pr.civilă, Curtea respinge contestatia în anulare, ca nefondată, pentru următoarele considerente, în esentă:
Contestatoarele reclamante au dedus judecătii cererea având ca obiect contestatie împotriva Deciziei nr.98/13.01.2009 emisă de A.N.R.P, prin care a fost validată Hotărârea nr.2885/13.06.2006 a Comisiei Judetene pentru Aplicarea Legii nr.9/1998, solicitând anularea acesteia, cu consecinta acordării măsurilor reparatorii.
Prin contestatia în anulare formulată împotriva Deciziei civile nr.504/CA/06 septembrie 2010 pronuntată de Curtea de Apel Constanta în dosar nr.3105/118/2009, în temeiul art.318 al.1 Cod pr.civilă, contestatoarele au sustinut în esentă că, pronuntând sus-mentionata decizie, instanta de recurs a săvârsit greseli materiale prin confundarea unor elemente importante si a unor date materiale ale dosarului, ce au determinat solutia pronuntată.
Retine Curtea că, contestatia în anulare specială, cu prim motiv de admisibilitate – dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greseli materiale – are în vedere erori materiale în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului si care au avut drept consecintă darea unor solutii gresite.
Este deci vorba despre acea greseală pe care o comite instanta prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale si care determină solutia pronuntată, textul vizând greseli de fapt, involuntare, iar nu greseli de judecată, respectiv de apreciere a unor probe, de interpretare a unor dispozitii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
În spetă, s-a sustinut că, „greseala materială” se referă la confundarea averii rurale a autorului contestatoarelor R.I cu proprietatea urbană, arătându-se că, în actul oficial intitulat „Declaratiune” s-ar fi consemnat averea imobiliară a locuitorului, al contestatoarelor, ca fiind rurală, în satul Bazargic, comuna Bazargic, judet Caliacra.
Examinând sustinerea contestatoarelor Curtea retine că, într-adevăr în antetul actului oficial s-a consemnat „judetul Caliacra, comuna Bazargic”, însă în continutul actului indicat existent la filele 15-17 dos.fond, la rubrica „Avere imobiliară – a) Proprietăti rurale” nu apar indicate nici un fel de proprietăti, pentru ca, la rubrica „b) Proprietăti urbane” să fi fost identificată ca si compunere „casă de 60 m.p si teren în suprafată de 440 m.p în orasul Bazargic – Cartier CFR”, cu mentiunea că, aceeasi situatie rezultă si din Tabloul locuitorilor care posedă bunuri imobiliare, întocmit în anul 1948, eliberat de Ministerul Afacerilor Externe si verificat de Comisia mixtă româno-bulgară.
În contextul dat, Curtea apreciază că, în mod corect prima instantă si ulterior, instanta de recurs, au retinut că autorul contestatoarelor – R.I – a avut în proprietate o casă de locuit si 600 m.p teren în orasul Bazargic – Cartier CFE, aspect ce rezultă din actele oficiale sus-precizate.
Pe de altă parte, într-adevăr, potrivit art.4 al.5 din Anexa C din Tratatul din 1940 intervenit între România si Bulgaria, respectiv Acordul privind schimbul de populatie româno-bulgar, s-a statuat că, „proprietatea imobiliară urbană, apartinând populatiunilor făcând obiectul prezentului Acord, rămâne proprietatea privată a actualilor proprietari si, în consecintă, supusă legilor tării unde se află situată”, deci, bunurile imobile urbane, chiar după părăsirea teritoriilor cedate, rămân proprietatea privată a detinătorilor.
Prin urmare, Curtea retine că, sustinerile făcute de contestatoare prin contestatia în anulare specială dedusă judecătii, sunt nefondate si, pe cale de consecintă, urmează a fi respinse, atât timp cât, „greseala materială” în raport cu situatia existentă la dosar la data pronuntării hotărârii, deoarece fată de ceea ce judecătorii aveau la dispozitie la acest moment se poate aprecia dacă solutia este rezultatul unei greseli materiale, nu există.
Pe cale de consecintă, văzând si dispozitiile art.318 al.1 Cod pr.civilă, Curtea respinge contestatia în anulare, ca nefondată.
