Societăţile de asigurări răspund pentru pagubele produse prin accident de circulaţie de către asiguraţii lor în calitate de asigurător, în temeiul legii ce guvernează contractul de asigurare, iar nu ca parte responsabilă civilmente.
Răspunderea asigurătorului poate fi solidară cu cea a asiguratului numai dacă o asemenea clauză este expres prevăzută în contractul de asigurare.
De asemenea, obligarea asigurătorului la plata de daune morale nu se poate dispune decât dacă este expres prevăzută în contractul de asigurare.
Prin sentinţa penală nr.779 din 6 mai 1999, pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti în dosarul nr. 10834/1997, inculpatul B.E. a fost condamnat la 2 ani închisoare, în baza art.178 alin.2 C.pen., cu reţinerea art.13 C.pen.
Conform art.1 lit.b din Legea nr.137/1997, instanţa de fond a constatat că este graţiată integral pedeapsa aplicată în cauză.
Pe latura civilă, inculpatul a fost obligat la plata de despăgubiri civile către două unităţi spitaliceşti.
In solidar cu părţile responsabile civilmente S.C. „A” – S.A. şi S.C. „GA” -S.A., inculpatul a fost obligat la plata de daune materiale şi daune morale către partea civilă R.E.
Din probe ce au fost administrate în cauză, instanţa fondului a reţinut că inculpatul, aflându-se la volanul unui autoturism, pe care l-a condus imprudent, a intrat într-un derapaj necontrolat şi s-a izbit cu autoturismul de un stâlp. în urma impactului a decedat un pasager din autoturismul condus de inculpat, iar un altul a fost rănit şi a avut nevoie de 35-40 zile de îngrijiri medicale.
Apelurile declarate în cauză de cele două societăţi de asigurări au fost admise şi s-a dispus de către Tribunalul Bucureşti – secţia I penală (decizia penală nr.629/A din 19 aprilie 2000, dosar nr.2717/1999), următoarele:
– s-a constatat că S.C. „GA” – S.A. nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu există contract de încheiat cu această societate;
– s-a constatat că S.C. „A” – S.A. stă în proces ca asigurător, iar nu ca parte responsabilă civilmente.
Sub acest al doilea motiv, apelul a fost admis din prisma prevederilor Legii nr.136/1995 privind asigurările şi reasigurările.
Astfel, instanţa de apel a dispus obligarea S.C. „A” – S.A., în solidar cu inculpatul, la plata cheltuielilor de spitalizare, precum şi ia plata de despăgubiri civile şi daune morale.
împotriva acestei soluţii a declarat recurs asigurătorul S.C. „A” – S.A., invocând nelegalitatea obligării sale în solidar cu inculpatul.
Examinând actele şi lucrările dosarului cauzei, atât din prisma celor invocate de recurentă, cât şi din oficiu sub aspectele la care obligă prev.art.3859 alin.3 C.pr.pen., Curtea constată că recursul de faţă este fondat.
Este de observat, în primul rând, că potrivit Legii nr.136/1995, răspunderea asigurătorului este angajată în temeiul unui contract de asigurare, încheiat între societatea de asigurări şi cel asigurat.
Conform art.49 şi art.45 din menţionata lege, asigurătorul se obligă prin contractul de asigurare să plătească fie în locul asiguratului, fie acestuia dacă asiguratul a plătit deja.
Corect a reţinut, aşadar, instanţa de apel că societatea de asigurări nu are calitate procesuală de parte responsabilă civilmente, ci calitatea specială de asigurător.
Dar, instanţa de apel a procedat nelegal obligând asigurătorul în solidar cu inculpatul la plata despăgubirilor materiale şi a daunelor morale.
După cum s-a arătat mai sus, obligarea asigurătorului nu poate fi solidară cu cea a inculpatului, deoarece legea ce guvernează materia nu o prevede expres.
Pe de altă parte, în speţa de faţă nici nu putea fi antrenată în nici un fel răspunderea asigurătorului, pentru următoarele argumente:
Probatoriul efectuat în cauză a stabilit fără nici un dubiu că accidentul de circulaţie s-a produs din culpa exclusivă a inculpatului, care a condus imprudent autovehiculul.
Or, conform Legii nr.136/1995, asigurătorul suportă despăgubirile numai dacă asiguratului care a produs accidentul de circulaţie nu i se poate reţine nici o culpă, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.
Cât priveşte alte persoane aflate în autoturism, răspunderea asigurătorului pentru vătămările sau decesul produs prin accidentul de circulaţie produs de asigurat se acordă numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport contractual cu deţinătorul autoturismului respectiv (Cap.l, paragraf 79, pct.4din Normele Tehnice nr.18519 din 30 ianuarie 1996, emise de Ministerul Finanţelor în aplicarea art.50 alin.2 din Legea nr.136/1995 privind asigurările şi reasigurările).
Este evident că natura contractului la care face referire textul arătat nu are relevanţă, fiind indiferent dacă acesta este cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, fiind strict şi limitativ arătate situaţiile în care poate fi antrenată răspunderea civilă a asigurătorului.
Din probele administrate în cauză a rezultat că între inculpat şi pasagerii din autoturism a existat un acord de voinţă privind efectuarea unei plimbări cu autoturismul, situaţie în care, conform legii mai sus citate, răspunderea civilă obligatorie a asigurătorului nu poate fi antrenată.
în consecinţă, constatând că în recursul de faţă este incident motivul de casare prev.de art.3859 alin.171 C.pr.pen., constând în greşita aplicare a legii, Curtea va admite recursul de faţă şi, casând decizia recurată, va înlătura dispoziţia de obligare a asigurătorului în solidar cu inculpatul. (Judecator Lucian Popescu)
(Secţia I penală, decizia nr.949/2000)
