reclamantul C.F. a chemat în judecată pe pârâţii Casa Judeţeană de Pensii V. şi Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale
pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea deciziei nr.199345/17.08.2010 emise de pârâta Casa
Judeţeană de Pensii V., iar, în subsidiar, să se dispună ca, la recalcularea pensiei, să se aibă în vedere toate
veniturile brute realizate în perioada activităţii, altele decât cele avute în vedere la actuala recalculare, sporuri
sau adaosuri, respectiv sporul pe şedinţă, prime, taxe din timbru judiciar, contribuţia de 2%/5% virată pentru pensia
suplimentară, precum şi drepturi câştigate prin hotărâri judecătoreşti sau înscrise în cartea de muncă.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin decizia contestată i-a fost recalculată pensia prin eliminarea
pensiei de serviciu de care a beneficiat până la data de 1 septembrie 2010, acordată prin Legea nr. 567/2004, ajungând
de la 2.405 lei lunar la 890 lei, însă această decizie contravine atât art. 15 alin. 2 din Constituţie, cât şi art. 1 din
Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, decizia afectează drepturi patrimoniale anterior stabilite, conforme naturii obligaţiei asumate prin art.
68 din Legea nr. 567/2004. Prin Decizia nr. 120/2007, C.C. a reţinut că operaţiunea de recalculare priveşte trecutul
pentru că stagiul de cotizare a fost realizat în trecut, dar se efectuează numai după data intrării în vigoare a
ordonanţei şi are efecte numai pentru viitor, pensia recalculată intrând în plată numai de la data emiterii deciziei.
Cu toate acestea, dacă din recalculare rezultă un calcul mai mic se va acorda în continuare pensia anterior stabilită
şi aflată în plată, fără a aduce vreo atingere drepturilor legal câştigate anterior.
A mai arătat că argumentele reţinute prin decizia nr. 873/2010 prin care C.C. a respins obiecţia de
neconstituţionalitate a Legii nr. 119/2010 sunt criticabile deoarece s-a reţinut un alt regim juridic al pensiilor
speciale, şi anume că reducerea pensiilor magistraţilor este neconstituţională, întrucât aceste pensii nu reprezintă
un privilegiu, ci o compensaţie parţială a inconvenientelor ce rezultă din rigoarea statutului special căruia trebuie
să i se supună magistraţii, omiţându-se din vedere dispoziţiile Legii nr. 567/2004, potrivit cărora personalul
auxiliar are exact aceleaşi obligaţii şi interdicţii pe care le are un magistrat.
Sub aspectul încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO, dispoziţie care se aplică prioritar normelor
de drept intern conform art. 20 alin. 2 din Constituţie, s-a susţinut că prin decizia contestată i se impune
contestatorului o privare de proprietate discriminatorie şi lipsită de proporţionalitate pentru că numai o mică
parte a pensionarilor sunt afectaţi de aceste recalculări, situaţie incompatibilă cu prevederile CEDO, aşa cum a
decis C.E. în cauza Buchen c. Cehiei.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale a invocat excepţia lipsei
calităţii procesuale pasive întemeiată pe dispoziţiile art.139 din Legea nr. 19/2000, potrivit cărora Casa
Naţională de Pensii şi alte drepturi de Asigurări Sociale este instituţie publică autonomă de interes naţional,
cu personalitate juridică, care gestionează şi administrează sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări
sociale, iar casele judeţene de pensii sunt servicii publice cu personalitate juridică. Decizia de pensionare contestată
este emisă de Casa Judeţeană de Pensii V., această instituţie justificând calitatea procesuală pasivă. Pe fond, pârâtul
a solicitat respingerea cererii, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 119/2010 declarate constituţionale prin Decizia
nr. 873/2010.
Pârâta Casa Judeţeană de Pensii V. a solicitat prin întâmpinare respingerea acţiunii, arătând că prin
art. 1 lit. c din Legea nr. 119/2010, pensiile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanţelor
judecătoreşti si al parchetelor de pe lângă acestea au devenit pensii în înţelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul
public de pensii, astfel că, în temeiul art.3 alin.1 din acelaşi act normativ s-a efectuat recalcularea prin
determinarea punctajului mediu anual şi al cuantumului fiecărei pensii prin utilizarea algoritmului de calcul prevăzut
de Legea nr. 19/2000. Drepturile obţinute prin hotărâri judecătoreşti sau alte drepturi obţinute după data de 01.04.2001,
data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, pot fi luate în considerare numai dacă au fost înscrise în declaraţiile
anuale nominale lunare pe care angajatorul contestatorului are obligaţia să le depună la Casa Judeţeană de Pensii V.
conform art. 6 din Legea nr. 19/2000 şi numai dacă s-a formulat o cerere expresă de recalculare a pensiei.
Prin sentinţa civilă nr. 981/10.12.2010, Tribunalul V. a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului
Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.
A admis acţiunea, a anulat decizia de pensionare nr. 199345 din 17 august 2010 emisă de Casa Judeţeană de Pensii
Vâlcea şi a menţinut decizia de pensionare nr. 199345 din 05.01.2009 emisă de aceeaşi instituţie.
A respins capătul de cerere subsidiar privind recalcularea, ca rămas fără obiect.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a analizat cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale
pasive a pârâtului Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, pe care a apreciat-o ca întemeiată.
A constatat că emitentul actului contestat este Casa Judeţeană de Pensii V. şi nu Ministerul Muncii, Familiei şi
Protecţiei Sociale.
Legea nr. 19/2000, prin art. 139, conferă expres calitate procesuală caselor judeţene de pensii, statuând
că C.N.P.A.S. este instituţie publică autonomă de interes naţional, cu personalitate juridică, care administrează şi
gestionează sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, iar potrivit alin. 3 din acelaşi articol,
casele judeţene de pensii sunt servicii publice, învestite cu personalitate juridică.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că reclamantul a fost încadrat judecătoresc pe lângă Judecătoria D.
Acesta s-a pensionat în anul 2008, stabilindu-i-se o de serviciu de 2405 lei prin decizia nr. 199345/05.01.2009,
în baza sentinţei civile nr. 815/2008 pronunţate de Tribunalul V.
Ulterior, prin decizia nr. 199345/17.08.2010, Casa Judeţeană de Pensii V. a stabilit, prin recalcularea, conform
dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 119/2010, care au transformat pensiile de serviciu în pensii în înţelesul
Legii nr. 19/2000, un drept de plată de numai 890 lei.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 119/2010, pensiile prevăzute la alin. 1, printre care şi pensiile de serviciu ale
personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea (lit. d),
stabilite potrivit prevederilor legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în plată, se recalculează prin
determinarea punctajului mediu anual şi al cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut
de Legea nr. 19/2000.
Legea nr. 119/2010 a făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, C.C., prin decizia nr. 873/25.06.2020,
apreciind că art. 1 lit. a), b), d)-i) şi art. 2-12 din acest act normativ nu încalcă dispoziţiile Constituţiei
României.
Cu toate acestea, s-a apreciat că instanţa nu este împiedicată să analizeze, într-un caz concret, dacă acest
act normativ produce efecte contrare Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, întrucât Curtea Constituţională,
conform propriei jurisprudenţe, verifică doar conformitatea legii cu , nepronunţându-se asupra
interpretării sau aplicării concrete a legii.
Instanţa de fond a analizat cauza, prioritar, sub aspectul invocat de reclamant privind încălcarea art. 1 din
Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Comparând cuantumul pensiei de serviciu de care a beneficiat reclamantul în temeiul art. 68 alin. 1 din
Legea nr. 567/2004 cu drepturile de rezultate în urma aplicării Legii nr. 19/2000, a constatat o
diferenţă de 1515 lei, adică o diminuare cu aproximativ 70%, ceea ce înseamnă o reducere substanţială a
acestui drept.
Art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului prevede că „orice persoană fizică sau
juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauze de utilitate publică şi în condiţii prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului
internaţional”, iar alin. 2 arată că „dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta
legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau
pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau amenzilor”.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, a statuat că noţiunea de „bun” înglobează orice
interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică, astfel încât dreptul la pensie poate
fi asimilat unui drept de proprietate, iar pensia unui bun proprietate privată (Cauza Büchen contra Cehiei
din 2002).
Drept urmare, instanţa a apreciat că reclamantul îşi legitimează interesul său prin invocarea unei valori
patrimoniale având semnificaţia unui drept câştigat, recunoscut şi executat de stat în temeiul unei legi
speciale, respectiv Legea nr. 567/2004, suficient de clară şi previzibilă la data pensionarii şi care
i-a permis să-şi planifice acţiunile atât pe termen lung cât şi pe termen scurt pentru sine şi familia sa,
precum şi o anumită manieră de gestionare a bunurilor sale prezente şi viitoare.
A apreciat instanţa că este firesc a recunoaşte oricărei persoane o asemenea prerogativă, iar orice
intervenţie intempestivă a legiuitorului are, de cele mai multe ori, aşa cum este şi situaţia de faţă,
ca efect, afectarea substanţei dreptului în partea sa cea mai importantă.
Reclamantul a avut prin urmare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 119/2010, un bun actual în
accepţiunea Convenţiei, ce i-a fost înlăturat printr-o ingerinţă din partea statului.
Însă, dreptul ocrotit de art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului nu este în orice caz un drept absolut, acesta însemnând că el comportă limitări de către stat,
care are sub acest aspect o largă marjă de apreciere.
Pentru a verifica dacă desfiinţarea pensiei de serviciu de care beneficia reclamantul corespunde
limitărilor prevăzute de Convenţie, instanţa a apreciat că trebuie verificate trei aspecte: ingerinţa
să fie prevăzută de lege, să existe un scop legitim pentru luarea măsurii şi să existe un raport
rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit.
Prima condiţie este îndeplinită în cauză întrucât desfiinţarea pensiei de serviciu s-a realizat
printr-un act normativ de forţa legii, lege rezultată ca urmare a asumării răspunderii de către Guvern
în faţa Parlamentului.
Însă legea trebuie să fie suficient de clară şi previzibilă. Previzibilitatea poate avea însă şi un
sens mai extins, privind nu doar calitatea legii în vigoare, ci şi posibilitatea de a modifica legile
pentru viitor. Persoanele au astfel un drept la continuitatea acţiunii statale. Acest drept presupune că
statul nu poate încălca încrederea legitimă a persoanelor în continuitatea acţiunii sale.
Reclamantul s-a pensionat în anul 2008, moment în care nu s-a pus problema schimbării legii.
Totuşi, cea mai mare problemă nu este neapărat schimbarea legii în sine, ci a reglementărilor prin care se
diminuează exagerat de mult veniturile din pensie, căci nu se poate admite că scăderea acestora cu 70%
nu este una de substanţă, esenţială şi imprevizibilă în anul 2010.
Sub aspectul existenţei unui scop legitim pentru luarea măsurii de a desfiinţa pensia de serviciu, tribunalul
a reţinut că Guvernul a arătat în expunerea de motive a Legii nr. 119/2010 că „se impune adoptarea unor măsuri
cu caracter excepţional, prin care să se continue eforturile de reducere a cheltuielilor bugetare şi în anul
2010” datorită evoluţiei crizei economice în anul 2009 şi extinderea acesteia în cursul anului 2010, precum şi
acordurile de împrumut cu organismele financiare internaţionale.
Or, dacă măsurile de recalculare a pensiilor de serviciu ale anumitor categorii de foşti angajaţi din sectorul
bugetar în sensul diminuării acestora sunt calificate ca având natura juridică a unor măsuri cu caracter excepţional,
atunci este cu totul evident că Legea nr. 119/2010 nu s-ar putea întemeia pe art. 53 din Constituţia revizuită
deoarece lipseşte una din cele două caracteristici esenţiale, care ar permite evocarea sa, şi anume caracterul
temporar, limitat în timp, efectul recalculării pensiilor fiind unul definitiv şi nu temporar.
A apreciat instanţa că existenţa raportului rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul
urmărit este condiţia care nu a fost respectată cel puţin în speţă, prin diminuarea pensiei reclamantului cu
aproximativ 70%.
Chiar dacă se poate admite că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează
pensia celor care nu au vărsat contribuţii la o instituţie de asigurări sociale direct proporţional cu cuantumul
drepturilor de pensie ulterioare, aceasta nu are ca semnificaţie juridică instituirea unui drept la o anumită sumă
determinată (Comisia EDH, 4 martie 1985, X c. Suedia).
Pe de altă parte, măsura nu trebuie să atingă însăşi substanţa dreptului.
În speţă, s-a reţinut că micşorarea cu aproximativ 70% a cuantumului pensiei are o asemenea semnificaţie, contrar
celor lapidar enunţate de Curtea Constituţională, care a constatat că ar fi vorba numai de o limitare a dreptului
şi nu de o pierdere a dreptului în substanţa sa.
Însă, după cum a constatat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Sporrong et Lonnroth c. Suede, limitările
aduse dreptului de proprietate de către autorităţile statale au făcut ca acesta să devină „precar” cu consecinţe
asupra valorii bunurilor ce formează obiectul acelui drept.
Altfel spus, chiar dacă Convenţia nu garantează un anumit cuantum al pensiei, dacă acest cuantum este micşorat
semnificativ de autorităţile statului, bunăoară prin măsuri legislative, atunci se aduce atingere însăşi substanţei
dreptului acestuia.
Astfel, în cauza Muller contra Austriei, s-a decis în sensul că „o reducere substanţială a nivelului pensiei ar putea
fi considerată ca afectând substanţa dreptului de proprietate şi chiar a însuşi dreptului de a rămâne beneficiar al
sistemului de asigurări la bătrâneţe”.
Curtea a decis că, şi dacă Statul reduce temporar pensia în situaţii de recesiune economică rapidă, rămâne totuşi
un corp de principii de la care acestuia îi este interzis să deroge, şi a considerat esenţial să examineze dacă
dreptul la securitate socială a fost atins în substanţa sa – în cauza Kjartan Ásmundsson c. Iceland, Application
no. 60669/00, 2005.
Tribunalul a apreciat că mai trebuie avut în vedere un alt aspect, şi anume imposibilitatea cotizării la fonduri
de pensii private sau facultative.
Astfel, prin Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat şi a Legii nr. 204/2006 privind
pensiile facultative, s-a oferit posibilitatea de a contribui la un fond privat de pensii tocmai pentru a mări şansele de păstrare a veniturilor din salariu şi după ieşirea la pensie.
Dar în privinţa reclamantului, chiar dacă ar fi optat pentru un fond privat de pensii, tot nu ar fi realizat la
acesta un stagiu de cotizare de natură să-i asigure suplimentarea drepturilor de pensie.
Prin urmare, s-a apreciat că nu se poate reproşa în niciun fel reclamantului că ar fi avut o conduită excesiv de
neglijentă în privinţa administrării patrimoniului şi nici măcar instituirea pilonului II de pensii nu ar fi
fost de natură, chiar dacă reclamantul ar fi recurs la această modalitate, să-i asigure un cuantum semnificativ
majorat al drepturilor sale de pensie.
E greu de admis plasarea tuturor categoriilor profesionale sub semnul egalităţii, după ce acestea şi-au încheiat
perioada de serviciu, de vreme ce, unora dintre acestea, li s-a luat orice şansă de a-şi suplimenta veniturile,
având de suportat incompatibilităţi şi interdicţii totale, în vreme ce alte categorii profesionale au beneficiat
de şansa suplimentării veniturilor lor, neavând niciun fel de incompatibilităţi şi interdicţii.
Potrivit art. 11 din Constituţia României, „(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu
bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.
De asemenea, art. 20 din acelaşi act normativ prevede că: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi
libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au
prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin
dispoziţii mai favorabile”.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost ratificată de România la data de 20.06.1994.
Prin urmare, în conformitate cu art. 11 şi 20 din Constituţia României, tribunalul a dat eficienţă dispoziţiilor
Convenţiei şi constatând încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, a apreciat ca fondată
cererea reclamantului, a anulat decizia de recalculare a pensiei de serviciu şi a menţinut decizia de
pensionare nr. 199345/05.01.2009.
Deoarece primul capăt de cerere a fost apreciat ca fondat, instanţa a considerat că nu se mai impune analiza
celui de-al doilea capăt de cerere, acesta având caracter alternativ.
Împotriva sentinţei a formulat recurs, în termen legal, pârâta Casa Judeţeană de Pensii V., criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie astfel:
– Instanţa de fond a admis în mod greşit acţiunea deoarece potrivit art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010 pensiile
de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă
acestea devin pensii în înţelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii, iar potrivit art. 3 alin. 1
din aceeaşi lege, aceste pensii se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual şi al cuantumului
fiecărei pensii, utilizându-se algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000.
Prin Decizia nr. 871/2010 Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile Legii nr. 119/2010 privind stabilirea
unor măsuri în domeniul pensiilor sunt constituţionale.
Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a formulat următoarele apărări:
A decide că hotărârile sunt obligatorii şi în ceea ce priveşte constatarea că celelalte
dispoziţii ale acestei legi sunt constituţionale înseamnă a conferi instanţei constituţionale atribuţii ce ţin,
exclusiv, de puterea legislativă sau judecătorească, ceea ce, evident, contravine principiului separaţiei puterilor
în stat, consacrat prin art. 1 pct. 4 din Constituţie.
Partea menţionează apoi decizii ale Curţii Constituţionale prin care s-a statuat în sensul imposibilităţii
reducerii pensiilor deja stabilite.
Se mai arată că prin decizia nr. 1344/9.12.2008, Curtea Constituţională a stabilit că instanţa constituţională
nu are atribuţia de a rezolva conflictul dintre un act normativ intern şi legislaţia supranaţională, instanţelor
judecătoreşti revenindu-le sarcina de aplicare directă a legislaţiei comunitare atunci când legislaţia naţională
este în contradicţie cu aceasta.
În opinia nr. 9/10 noiembrie 2006 a Consiliului Consultativ al judecătorilor europeni şi în jurisprudenţa CEDO
s-a reţinut că judecătorul naţional are obligaţia de a asigura efectul deplin al dispoziţiilor dreptului comunitar,
lăsând la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale, chiar
ulterioară (Hotărârea nr. 9/martie 1978 în cauza Administrazione delle finanze dello Stato c. Simmenthall nr.
C 106/1977).
Pensiile de serviciu, susţine intimatul-reclamant, au fost stabilite şi calculate în baza unor legi speciale,
încă neabrogate la data la care casa de pensii a făcut recalcularea.
Pensiile speciale constituie drepturi câştigate ce nu pot fi modificate decât cu nesocotirea flagrantă a dispoziţiilor
imperative înscrise în art. 15 alin. 2 din Constituţie.
Reducerea substanţială a nivelului pensiei afectează substanţa dreptului patrimonial şi chiar dreptul de a beneficia de
sistemul de la bătrâneţe, susţine partea făcând referire la jurisprudenţa CEDO (cauza Muller c. Austria).
În sensul art. 1 pct. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privarea de proprietate trebuie să fie impusă de
o cauză de utilitate publică şi să aibă un caracter temporar.
Prin decizia contestată s-a diminuat în mod substanţial şi mai ales ireversibil cuantumul pensiei de serviciu. Nici
Legea nr. 119/2010, nici alt act normativ nu oferă posibilitatea de a obţine o despăgubire pentru privarea de
proprietate. Or, lipsa totală a despăgubirilor şi imposibilitatea de a mai recupera vreodată sumele de bani
afectate în proporţie de 75% este de natură să aducă o atingere chiar substanţei dreptului de proprietate,
incompatibilă cu legislaţia comunitară.
Examinând sentinţa prin prisma motivelor formulate, curtea reţine următoarele:
Ceea ce se reproşează soluţiei instanţei de fond este neaplicarea prevederilor art. 1 lit. c) şi ale art. 3 alin.
(1) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, act normativ cu privire la
care s-a constatat prin Decizia nr. 871/2010 a Curţii Constituţionale că nu au fost încălcate prevederile
Constituţiei în raport de criticile ce au făcut obiectul dosarului nr. 1522A/2010.
Practic se invocă înlăturarea nelegală a prevederilor dreptului intern şi nerespectarea caracterului general
obligatoriu al deciziilor de respingere a obiecţiei de neconstituţionalitate.
Critica se încadrează în motivul de nelegalitate şi netemeinicie reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 9
Cod procedură civilă, potrivit căruia hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu
încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Aceasta nu este fondată.
Prin hotărârea atacată, tribunalul a făcut aplicarea cu prioritate faţă de reglementările interne, a dispoziţiilor
internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului cuprinse în pactele, convenţiile şi tratatele la
care România este parte.
Normele de drept intern înlăturate, respectiv dispoziţiile Legii nr. 119/2010 în baza cărora a fost recalculată
pensia de serviciu a intimatului-reclamant, nu au fost examinate din perspectiva conformităţii acestora cu
prevederile Constituţiei.
Actul normativ nou a făcut obiectul controlului de constituţionalitate prin Deciziile nr. 871/2010 şi 873/2010,
Curtea Constituţională stabilind că dispoziţiile art. 1 lit. a), b), d)-i) şi art. 2-12 din Legea nr. 119/2010
sunt constituţionale în raport de criticile formulate.
Caracterul general obligatoriu al deciziilor de respingere a obiecţiei de neconstituţionalitate pronunţate în
cadrul controlului constituţionalităţii legilor înainte de promulgare, astfel consacrat în dispoziţiile art. 147
alin. (4) din Constituţie poate fi interpretat, prin raportare la dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr.
47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi la efectul de continuare a procedurii de
legiferare, în sensul existenţei unei obligaţii a autorităţii de a aplica dispoziţiile a căror constituţionalitate
a fost confirmată prin decizie, de la momentul intrării în vigoare a actului normativ examinat.
Obligaţia de aplicare a acestor dispoziţii legale nu este însă una absolută deoarece în litigiul dedus judecăţii
părţile pot invoca excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare, având
legătură cu soluţionarea cauzei.
În cazul de faţă însă instanţa de judecată a fost învestită a se pronunţa asupra modului de interpretare sau de
aplicare a prevederilor Legii nr. 119/2010 în raport cu normele internaţionale privitoare la drepturile şi
libertăţile fundamentale, aspecte care nu pot face obiectul controlului de constituţionalitate.
Potrivit art. 1 şi 2 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei
Constituţiei, asigurând controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor
Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului.
Conformitatea normelor de drept intern cu Convenţia şi Protocoalele adiţionale ratificate de România prin
Legea nr. 30/1994, devenite de altfel şi prin acţiunea art. 11 alin. 2 din Constituţie parte a dreptului intern,
constituie o problemă de convenţionalitate a cărei soluţionare este de competenţa instanţelor judecătoreşti
potrivit art. 20 alin. 2 din Constituţie.
În cauza D.P. contra României, prin hotărârea din 26.04.2007 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că
prevederile Convenţiei fac parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare. Acest aspect
implică pentru judecătorul naţional obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le
preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte
abrogarea acesteia de către legiuitor.
Curtea a constatat că un sistem bazat pe supremaţia Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente acesteia asupra
dreptului intern permite instanţelor naţionale să înlăture – din oficiu sau la cererea părţilor – prevederile
pe care le consideră incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale.
Faţă de cele reţinute mai sus, s-a constatat că interpretarea instanţei de fond în sensul că poate proceda la
analiza conformităţii actului normativ intern supus deja controlului de constituţionalitate cu normele convenţionale
este dată în aplicarea dispoziţiilor art. 126 alin. 1 din Constituţie, potrivit căruia justiţia se realizează prin
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege. Faptul că printre
argumentele părţilor se regăsesc şi trimiteri la deciziile Curţii Constituţionale nu este de natură să împiedice
instanţa la interpretarea sistematică a normelor interne în raport cu Convenţia.
Din această perspectivă, precum şi faţă de faptul că nu au fost formulate critici relativ la analiza corespondenţei
normelor de drept intern cu cele convenţionale, s-a reţinut că nu poate fi vorba în cauză despre încălcarea dispoziţiilor
A
rt. 1 lit. c) şi ale art. 3 alin. 1 din Legea nr. 119/2010, nici a caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii
Constituţionale consacrat de art. 147 alin. (4) din Constituţie.
Întrucât nu se regăseşte în cauză motivul de nelegalitate şi netemeinicie reglementat de dispoziţiile art. 304 pct.
9 Cod procedură civilă, în baza art. 312 Cod procedură civilă, recursul a fost respins ca nefondat.
14. Executarea Contractului Colectiv de Muncă sau a negocierii colective consemnate în planul social este obligatorie
conform art. 243 din Codul muncii şi art. 30 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă numai pentru
ceea ce părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii.
ceea ce părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii.
Art. 30 din Legea nr. 130/1996
Art. 169, art. 236 alin. (3) şi (4), art. 238, art. 243 din Codul muncii
Recurenţii-reclamanţi, foşti salariaţi ai S.C. OMV P. S.A. au fost preluaţi prin transferul întreprinderii de către S.C.
„O” S.A. – actualul angajator.
Faţă de foştii salariaţi, cedentul S.C. OMV P. S.A. s-a obligat prin pct. 5 din Planul Social încheiat la 21.04.2005 să
plătească jumătate din sumele garantate prin acest act în cazul în care nu este posibil ca noul angajator – cesionarul
să aplice în continuare prevederile contractului colectiv de muncă pe o anumită perioadă.
S-a recunoscut prin acţiune că această obligaţie a fost executată.
Cealaltă jumătate din sumele garantate de planul social s-a convenit prin planul social să fie acordată salariaţilor
transferaţi în cazul în care aceştia îşi pierd locul de muncă în decurs de trei ani de la transfer din motive pe care
nu le pot influenţa personal. Plata va fi efectuată fie de noul angajator, fie de P. ca garanţie.
Reclamanţii au solicitat executarea acestei obligaţii fără a se afla în situaţia avută în vedere la negocierea purtată
de fostul angajator cu sindicatul, în calitate de mandatar al salariaţilor. Nu au fost concediaţi pentru motive care
nu ţin de persoana acestora, nici nu şi-au dat demisia, deşi susţin că societatea la care au fost transferaţi se află
în dificultate. Mai mult, nu se regăsesc în situaţia de a fi solicitat această sumă de la cesionar, ca urmare a
pierderii locului de muncă şi de a fi fost refuzată plata.
Executarea contractului colectiv de muncă sau a negocierii colective consemnate în planul social este obligatorie
conform art. 243 din Codul muncii şi art. 30 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă numai pentru
…Fac obiectul protecţiei potrivit art. 169 din Codul muncii, la transferul întreprinderii, drepturile salariatului
prevăzute în contractul individual de muncă şi în lege, precum şi cele din contractul colectiv de muncă existent la
momentul transferului, acestea din urmă însă numai pe durata convenită în contractul colectiv de muncă sau în negocierea
dintre cedent, cesionar şi reprezentanţii salariaţilor.
Din principiul libertăţii de voinţă a părţilor la stabilirea conţinutului contractului colectiv de muncă, limitat numai
în sensul respectării caracterului minimal al drepturilor negociate la nivel superior sau stabilite prin lege, se
conturează imposibilitatea suplinirii consimţământului părţilor în sensul lărgirii sferei drepturilor negociate sau
a situaţiilor în care acestea sunt recunoscute.
A se vedea în acest sens prevederile art. 236 alin. (3) şi (4) şi ale art. 238 din Codul muncii.
a nu poate fi invocată prin raportare la negocieri colective distincte, ci numai în cazul în care aceeaşi
negociere este aplicată diferit salariaţilor aflaţi în situaţii identice, aşa cum corect a apreciat şi instanţa de fond.
(Decizia civilă nr. 276/R-CM/15.02.2011)